De câteva decenii, o generație ceva mai conștientă de emigranți români a început să scrie. Acest lucru ar trebui să ne bucure: nu puțini au fost exilații noștri care au cochetat în ultima vreme cu reacționarii, iar o schimbare progresistă era binevenită. Cu toate acestea, în cazul particular al Cristinei A. Bejan, observ un nou fenomen îngrijorător: monetizarea identității est-europene, pe spatele aceluiași anticomunism de toate zilele.
Cristina A. Bejan, născută de facto în Statele Unite ale Americii, face parte dintr-o familie de emigranți români plecați în exil înainte de căderea Cortinei de Fier. Tatăl său este celebrul fizician Adrian Bejan, a cărui teorie a constructalismului a devenit un reper în zona științelor tari (și nu numai, dacă ne amintim de încercarea recentă a Teodorei Dumitru de a reabilita această teorie în studiile literare). Nu încerc să fac o corelație malițioasă între succesul autoarei și renumele tatălui său. Autoarea s-a remarcat la nivel internațional prin propriile forțe, nu doar ca dramaturgă sau ca poetă de spoken word (cu pseudonimul „Lady Godiva”), ci și ca activistă (în calitate de angajată a Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite) și, mai ales, ca cercetătoare. Într-adevăr, CV-ul academic este impresionant: autoarea și-a încheiat studiile în istorie și filosofie la Oxford și în Illinois, a scris „zeci de articole despre lagărele de muncă din Africa și Europa”, iar în prezent predă la Universitatea din Denver. Studiul său din 2019 despre gruparea Criterion și ascensiunea fascismului în România interbelică rămâne, fără dubiu, un titlu important în bibliografiile umanioarelor de aici și de aiurea. Având în vedere acest background intelectual, mi se pare ciudat faptul că antologia sa de poeme, Green Horses on the Walls (Finishing Line Press, 2020), tradusă anul trecut la Tracus Arte de Mădălina Mangalagiu cu titlul Cai verzi pe pereți, se dovedește a fi atât de superficială. Marele merit al volumului este că ne pune față în față cu o problemă urgentă și delicată, cea – vag spus – a reprezentativității migrantului. Marele ei dezavantaj este că face acest lucru cu ochelarii de cal ai „migrantului luminat”, conectat formal la marile teme sociale, dar lipsit de tact în asumarea propriei poziții.
Cai verzi pe pereți
Înainte de orice, de ce fac toate aceste trimiteri la biografia cercetătoarei? Răspunsul este simplu: pentru că acestea sunt și regulile poeziei sale. Bejan scrie după logica „turnurii identitare” din literatura internațională. Teoretic, caracterul autobiografic pune în joc probleme politice și ar trebui să fie folosit ca mijloc de denunțare a Sistemului. El are, s-ar zice, un potențial revoluționar. Cu toate acestea, discursurile de acest tip patinează adesea într-o zonă de civism de fațadă, unde identitatea devine mai degrabă o formulă de marketing cultural decât o problemă arzătoare. Unde vreau să ajung cu asta? La impresia că volumul Cai verzi pe pereți a fost scris cu un public străin în minte. Mai mult, la faptul că același volum i-a oferit publicului străin ceea ce voia, de fapt, să audă: o poveste anticomunistă spusă cu vocea est-europeanului, o pledoarie a valorilor liberale venită din partea cuiva care face slalom între centrul luminat și periferia coruptă. Toată această predictibilitate morală devine cu atât mai iritantă cu cât textele din volum sunt turnate după modelul fals-carismatic al spoken wordului. Ni se spune că „nimic nu este interzis la open mic”, în afară, poate, de o problematizare politică pe bune.
Dar să dăm aspectele stilistice la o parte. Până la urmă, retorica textelor este strâns legată de caracterul lor oral, iar îngrădirea lor în pagină nu le face întru totul dreptate. În schimb, mi-ar plăcea să privesc din avion geografia pusă-n joc în Cai verzi pe pereți. Observăm că autoarea se poziționează, de fapt, la intersecția a două topografii. Cunoaștem povestea: este vorba de așa-numita „hibriditate” a celui care își părăsește țara, a cărui conștiință se împarte între spațiul de origine și țara care îl găzduiește, fără să se poată așeza de nicio parte a frontierei.
Prima dintre geografii vizează, în mod plenar, România. Aici se află și centrul de reîmpachetare a clișeelor despre Balcani și comunism. În cazul primei teme, ne aflăm din nou la marginea burlescă a lumii civilizate („acest labirint balcanic de nebunie”, „locul de joacă al oricui – nativ, expat, / sau din Diaspora”), transpusă printr-un gaze occidentalizat. Însuși primul poem al volumului („«nu e nimic important», spuse polițistul”) propune, pe fundalul decadent a Casei Poporului, o reflexie despre corupție în Est, dar focusul cade mai degrabă asupra ignoranței civice a localnicilor („După muncă cele trei domnișoare vor merge acolo / La mitingul unuia dintre numeroasele partide politice / Vor dansa / Și dansa / Și fuma / Și râde / Și spera la o nouă revoluție”). În cazul anticomunismului, povestea este clară: „plicul portocaliu” al autoarei scoate la iveală un trecut umbrit de Securitate. La fiecare pas, observăm ceea ce aș numi o sublimare eroică a trecutului. Fotografia de pe copertă îi reprezintă pe bunicii lui Bejan și pe străunchiul său, victime ale regimului criminal, înainte de ascensiunea socialismului în România. Detaliul nu este neimportant: cele trei personaje vor căpăta un rol simbolic în narațiunea de fundal a volumului. Cu alte cuvinte, ele nu vor mai funcționa ca „finaluri în sine” (obsesia pentru Kant a autoarei e observabilă în „Rugăciunea mea”), ci ca instrumente pentru o pildă politică, transpusă printr-un captatio benevolentiae: „Și eu sunt o americancă de origine română care a crescut în Tennessee fără nicio grijă. Știu, cuvântul «comunism» înseamnă multe lucruri pentru mulți oameni. Dar asta înseamnă pentru mine”.
A doua geografie are în prim-plan nu doar America, ci aproape întregul mapamond. Toponimele invocate sunt grăitoare: SUA, Vanuatu, Sri Lanka, Orientul Mijlociu; Tennessee, DC, Raleigh, Port Vila, Johannesburg. Personajele cu care intră în contact (mai ales amoros) sunt, la rândul lor, migranți de același rang: indianul bogat de pe insula din Pacific, afro-americanul de la Banca Mondială sau actorul sud-asiatic care îl joacă pe Lasantha. Globalizarea ne arată o pleiadă de identități călătoare. La nivel social, ce observăm este prezența unei conștiințe critice de bun-simț: poemul „Poliția Americană, Înăuntru Goală” ne prezintă ipocrizia statului american militarizat, în timp ce „Dincolo de limbaj” ridică probleme anti-coloniale. La nivel intim, poemele sunt atât mostre terapeutice de catharsis, dar și încercări de recăpătare a independenței în urma abuzurilor sociale, psihologice și chiar sexuale (ultimul poem al volumului, „Pentru violatorul meu – sau mai degrabă «bărbatul care m-a violat» – cu recunoștință”, este dureros din acest punct de vedere). Pe cât de serioase și grave sunt aceste secvențe, pe atât de triviale sunt fragmentele înconjurătoare. Posturile romantice de „artist” sau, mai rău, de „cetățean al lumii” sunt cele care ies în evidență la fiecare pas. Aproape că s-ar zice că Bejan își cartografiază în aceste texte bursele, granturile, proiectele și ONG-urile în care a fost implicată. Cariera este supratema volumului: „O prietenă americancă pe care am cunoscut-o la București / mi-a spus de curând că remediul pentru toate necazurile / mele ar fi să: / NU MĂ COMPLIC / Încearcă să-i spui asta fetei din DC care trăiește visul milenar / al unui contract federal și al propriei organizații non-profit”.
Cristina A. Bejan este o exponentă a așa-zisei Tricky Diaspora, „O Diasporă care se asimilează repede”. Într-adevăr, Cai verzi pe pereți ne prezintă o asimilare aproape completă în ordinea cosmopolită a literaturii. Cu toate astea, țin să subliniez că nu suflul vestic este cel care mă deranjează: problematizarea lui ar putea să ne ofere o perspectivă interesantă. În schimb, non-conformismul conformist al volumului este insuportabil.
Fotografie principală: Ellis Island (1910). Sursă: The U.S. National Archives via Picryl.com (Public Domain)
