Alina Purcaru s-a reinventat cu ultimul său volum de poezie. Cred că în spatele acestei reînnoiri poetice a fost contactul cu noile direcții literare ale ultimilor ani. Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022) este veriga lipsă dintre literatura feministă contemporană din România și poezia mai senzorială și mai cosmopolită a poeților ce au debutat după 2010. Poeta reușește să concilieze într-un mod organic ambele lumi, ceea ce nu e puțin.
Chiar dacă tematicile privitoare la identitatea de gen au fost mereu pe lista de interese ale Alinei Purcaru, nici rezistență (Cartea Românească, 2016), nici Indigo (Tracus Arte, 2018) nu au făcut saltul decisiv către o asumare mai directă a acestor probleme. Andreea Pop avea dreptate când observa că textele din debutul din 2016 „funcționează mai degrabă prin procesarea în serie a fulgurațiilor abstracte”: chiar dacă poemele trimiteau la o narațiune biografică, sugestiile poetei erau clinice, fragmentare și reci, ducând cu gândul, poate, la primele volume ale Ritei Chirian. Nici al doilea volum nu s-a îndepărtat prea mult de această estetică. După 2018, autoarea a făcut o pauză. Cu toate acestea, „pauză” este un cuvânt impropriu, având în vedere că în tot acest timp Alina Purcaru a tradus, a scris cronici, a semnat două cărți pentru copii, a coordonat câteva volume colective și, pe deasupra, a continuat să publice poezii în antologii cu tematici foarte variate: de la feminism (Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coord. Medeea Iancu, FrACTalia și LitFem, 2020) la fotbal (Generația de aur, coord. Vasile Leac și Cristina Ispas, FrACTalia, 2020) la ecologie (Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului, coord. Vasile Leac, FrACTalia, 2021). Toate aceste proiecte au participat, într-un fel sau altul, la coagularea unui nou volum, care are meritul de a fi nu doar mai tranzitiv, ci și mai interesant din punctul de vedere al formulei.
În Tot mai multă splendoare, Alina Purcaru preia, într-un mod subtil, dar sesizabil, registrul electrizant și atmosferic al unei anumite zone a poeziei de astăzi, pe care unii critici români o numesc – în lipsa unor termeni mai buni – postdouămiism. Acesta a fost inaugurat de poeți ca Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan, Andrei Dósa sau Alex Văsieș. Cu toate acestea, aș zice că o altă matrice a acestei poezii de ultimă oră pare să o fi atras pe Purcaru: poezia lui Deniz Otay, care, cu debutul său din Fotocrom Paradis (OMG, 2020), a reușit să confere acestei direcții din 2010 o nuanță de glamour electro. Astfel, la Alina Purcaru, obsesia pentru splendoare nu este remarcată doar în titlul volumului, ci și în instrumentarul poetic utilizat: „dar încă mor după tot ce sclipește / tot ce te face să închizi ochii ușor / ca și cum ai fi safe / ca și cum ar fi / ca mătasea de rece”. Cu toate acestea, similaritățile încep și se opresc aici, în regimul așa-zis decorativ al volumului. Registrul este utilizat după o logică, să zicem, mai terestră. De exemplu, registrul prețios se întrepătrunde cu imaginarul comunist sau mizerabilist de provincie, în texte precum „Mozaic. Despre artă” sau „Eroi”. Pe deasupra, putem observa la Deniz Otay modul în care petrecerile sunt spații senzoriale transgresive, al căror ecou atmosferic este resimțit până și în cele mai cotidiene acte. La Purcaru, dimpotrivă, petrecerile și, prin extensie, transgresiunile (din droguri, artă sau corporalitate) sunt destinate, în mare parte, bărbaților, pentru care riscurile sunt de cele mai multe ori minime sau neglijabile: „Aș vrea să fiu băiatul singur / și hotărât / să se pastileze la un festival electro / să fiu curiozitatea / din mintea lui / entuziasmul lui pentru ceva / netrăit și periculos / riscul / renunțarea”. Din acest moment, înțelegem legătura dintre Alina Purcaru și Iulia Militaru & Medeea Iancu, cele două autoare feministe care îi semnează coperta a IV-a. Tot mai multă splendoare este, oricât de ciudat ar suna, un manifest glam.
Sunt mai multe fire care intră în structura acestui volum, însă toate au în centru ideea de limitare. Am să mă raportez doar la două teme majore din volum, care par să nu aibă, la o primă vedere, nimic în comun: sportul și ecologismul. Cu toate astea, în cadrul ambelor arii tematice este remarcată tensiunea dintre un set de restrângeri și dorința de eliberare. De exemplu, sportul trasează un teren al limitărilor sociale. Ceea ce ar trebui să fie un spațiu public dedicat incluziunii și libertății se transformă într-o zonă interzisă pentru personajul feminin. Începând cu primele amintiri legate de sport din copilărie – ora de educație fizică de la școală și pauzele de joacă – și încheind cu meciurile de fotbal vizionate ca adult (unde putem citi despre jandarmi care confiscă trusele de machiaj ale spectatoarelor, dar le permit ultrașilor să intre cu fumigene în culise), se poate observa faptul că machismul, competiția și agresivitatea stau încă în calea experienței sportive: „E plin de copii derutați și de înjurături / plin de bărbați dezamăgiți și furioși / de mini-tricoloruri călcate în picioare”. Într-un fel, autoarea visează la redobândirea acestor spații publice, la fel cum o face, într-un mod mai general, și în poezia care deschide volumul, „Cântec de adormit fata care se întoarce acasă”: „Aș vrea să fiu un bărbat suedez / care pleacă în Danemarca / doar ca să bea o bere / cineva care o viață întreagă / s-a plimbat nonșalant prin benzinării” etc. În schimb, a doua formă de limitare este mai degrabă etică, deci auto-impusă. Ultima parte a volumului conține câteva scrisori imaginare către Gitte, o vloggeriță din Copenhaga. Personajul din volum încearcă să deprindă de la Gitte cum să-și schimbe viața astfel încât să fie în armonie cu propriile viziuni ecologiste: să devină vegană, să adopte stilul de viață zero waste, să recicleze, să refolosească recipientele etc. Această auto-restrângere dă greș în momentul în care personajul clachează în fața consumerismului: „conștiința mea responsabilă s-a dezagregat // Ofertelor / conștiința mea n-a putut să le facă față”.
Această ironie cuminte din final ar putea să rezume programul mai mare al volumului: „splendoarea” și dorința sunt, în fond, distrageri umane de la crize (personale, sociale sau ecologice). Autoarea este foarte conștientă de aceste pretexte. În „Nemișcare”, când se află pe „masa de consultație”, atenția pacientei este concentrată spre tapetul de pe peretele opus, unde observă „decupaje liniștitoare din natură, / perfecțiunea HD a materiei vegetale / – un anestezic vizual / în aerul uscat”. Prin urmare, proiecțiile autoarei sunt distrageri voluntare: „Ținem ochii deschiși / anticipăm intervalele de liniște. / Încă putem alege / încotro ne mișcăm privirea”. În final, trebuie spus că Tot mai multă splendoare nici nu face salturi avangardiste în domeniul poeziei sociale, nici nu ajunge la nivelul de șlefuire estetică al autorilor postdouămiiști; cu toate acestea, a găsit un mod eficient de a lega cele două lumi.
Fotografie principală de Alexander Grey, via Pexels
