Unul dintre jurații secțiunii Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2023 vorbește despre democratizarea artei și cinematografia românească contemporană.
La secțiunea Zilele Filmului Românesc (ZFR) de la ediția TIFF din 2023, cele 9 lungmetraje și 16 scurtmetraje din competiție au fost jurizate de trei personalități din lumea filmului: criticul Charles Tesson, vice-președintele Uniunii Criticilor de Film din Franța, Pedro Andrade, coordonatorul Festivalului de Film din Barcelona și Katarina Tomkova, de la MIDPOINT Institute.
Înainte de anunțarea câștigătorilor ZFR (Cel mai bun lungmetraj: documentarul Între revoluții, de Vlad Petri, Cel mai bun debut: Tigru, de Andrei Tănase, Cel mai bun scurtmetraj: Exercițiu de concediu, de Lara Ionescu), am stat de vorbă cu Charles Tesson despre cinematografia „mondială” și despre noile voci din cinemaul românesc.
Charles Tesson este istoric și critic de film. A fost editor, apoi redactor-șef la prestigioasa Cahiers du Cinéma din 1998 până în 2003, director artistic al secțiunii Săptămâna Criticii în cadrul Festivalului de Film de la Cannes din 2011. Timp de cinci ani, până în 2016, a fost președintele Aide aux Cinémas du Monde, program de finanțare susținut de CNC și Institutul Francez. În prezent, este vice-președintele Uniunii Criticilor de Film din Franța.
Scena9: Traseul dumneavoastră profesional a trecut de la catedră, la cronică de film și a ajuns la jurizare în festivaluri și selecție pentru finanțare a cineaștilor tineri. Cum vă raportați la aceste tipuri diferite de responsabilitate, cea a scrisului și cea instituțională?
Charles Tesson: E foarte adevărat că am avut diverse activități, critic de film, editor de revistă de cinema, apoi în juriul de la Cannes sau în consiliul Aide aux Cinémas du Monde pentru a alege proiecte care să primească finanțare. Cred că asta s-a întâmplat pentru că dintotdeauna mi-a plăcut să descopăr cineaști noi, țări noi, generații noi; și, în același timp, să fac tot posibilul să-i fac cunoscuți. Tot timpul apar cineaști care se exprimă în formule neașteptate, fie că sunt scurtmetraje sau lungmetraje. O vreme, cam cinci ani, am fost și distribuitor de film. Mereu a trebuit să fac pariuri, descoperiri, să împărtășesc cu ceilalți ce simțeam că era mai nou și mai interesant. În calitate de critic de film, evaluez filmele, dar nu vreau să fiu singur în raport cu cinemaul așa cum îl percep eu. Așa că îmi transform gândurile în ceva transmisibil, în cuvântul scris, ca să îl împărtășesc cu cititorul. Și asta cred că e foarte important, asta simt că e responsabilitatea mea. Apoi, în celelalte calități ale mele, instituționale, trebuie să-mi exercit sensibilitatea la cinema în general, să văd cum evoluează, cum se mișcă, pe ce teritorii, să anticipez, să pariez pe filmele de mâine sau chiar pe cele de poimâine, să pariez pe viitor.
Aveți o perspectivă extrem de generoasă asupra teritoriului actual al cinematografiei de pe tot globul. Și, într-un alt interviu, spuneați că rolul dumneavoastră este să prindeți acele mișcări tectonice care schimbă ceva în arta cinematografică. Cum faceți să fiți ancorat la actualitate?
E imposibil să vă vorbesc chiar și în linii mari despre cinemaul mondial, mai ales că vin dintr-o generație [a criticii Cahiers du Cinéma] care a încercat să fie generalistă, să nu rateze nimic și exhaustivitatea e angoasantă. Sigur că acum există mult mai multe specializări în cinemaul de diverse facturi și din diverse țări, practicându-se un soi de „cinefilie de nișă”. Eu urmăresc cu mare interes și cum evoluează arta „populară” a cinemaului, arta de public larg. Și încerc să fac pe cât posibil o muncă de „seismograf”, să identific locurile unde arta cinematografică se mișcă cu adevărat și schimbă paradigme. Am simțit dintotdeauna nevoia să mă gândesc foarte serios la legătura filmelor cu locul din care vin, ce particularități le oferă contextele lor naționale. Cei mai mulți critici văd filmele în sălile de cinema de la festivaluri. Eu am o nevoie bizară, poate, de a vedea filmele chiar acolo unde au fost produse. Dacă vreau să văd un film românesc, vreau să îl văd în România și tot așa, fie că e din Costa Rica sau din Chile. Să văd în ce condiții s-a făcut, cum se face film în zona respectivă, ce susținere există, cum e primit de publicul local. Fac mereu o asociere între teoria socială și cea estetică și culturală. De asta am vrut mereu să călătoresc și să văd cu ochii mei locurile din care vin filmele care îmi plac. Acest lucru îmi deschide și perspectiva politicii cinemaului: cum se susține sau nu producția de film în anumite locuri, cu ce instrumente, de ce e mai dificil la unii decât la alții.
Spre ce zone ar trebui să ne uităm cu mare interes în perioada următoare?
Am sentimentul că două regiuni sunt extrem de interesante acum. Una este Africa subsahariană. Am crezut mult timp că cinemaul de acolo e pierdut, fiindcă nu au niciun sprijin, regizorii nu pot trăi doar din arta lor, producțiile durează ani întregi. Cei mai mulți locuiesc în Franța și fac filme acolo. Dar, dincolo de această diasporă din Europa, acum apare o generație nouă care începe să miște lucrurile, să se întoarcă acolo. Și cred că acolo trebuie urmărite lucrurile. Altă zonă de mare efervescență este sud-estul asiatic. S-a văzut asta și la Cannes. Malaezia, Indonesia, chiar și Thailanda. Acolo industria începe să se dezvolte și se pune pe picioare o tot mai bună finanțare pentru producția de film.
Se vorbește mult despre o „democratizare” a artei cinematografice din mai multe puncte de vedere: al mijloacelor de producție (tehnologia mai performantă și mai accesibilă), circulația filmelor, discuțiile aprinse despre filme în spațiul public. Cum se simte deschiderea asta din perspectiva dumneavoastră
Cinematografia a ajuns un fenomen mai popular, toată lumea e critic de film acum. Ceea ce reprezintă și o limită, și un beneficiu. Limita ar fi, poate, calitatea discursului public despre filme. Beneficiul ar fi că filmul nu mai e o artă limitată la critică, că nu mai e nevoie de cineva care să o decodeze pentru public, nu mai e nevoie de mediere și de decriptare. Eu cred, în continuare, mult în rolul de mediere și analiză al criticii, dar e important, totodată, ca cinemaul să fie ceva accesibil, ca fotbalul. Să facă parte din „viața cetății”. Cred că e foarte bine să existe un soi de porozitate și dialog între filmele de autor și cele de public, să nu „ghetoizăm” filmele de artă la festivaluri. E nevoie de acele filme din „pătura de mijloc”, filmele care au succes de public, dar care sunt apreciate și de critici. Exemplul recent cel mai bun ar fi Parazitul, imens succes de public în Coreea de Sud, imens succes de critică la nivel mondial. Dar e mai mult o excepție decât regula, din păcate.
Pe mine mă interesează mereu să văd nu cât de bine se pricepe un debutant la încadrări sau editare, ci de ce acel film trebuia să existe.
În privința democratizării mijloacelor de producție, și aici văd un pericol. În calitatea mea de jurat sau de finanțator, văd o mulțime de filme produse în regim propriu, care, din păcate, nu sunt bune deloc. Cred că asta se întâmplă pentru că, în producția de film, ai nevoie de mai mulți interlocutori. Ai nevoie de un producător. În Africa, de exemplu, mult timp nu a existat o cultură a producției de film, era o lipsă acută de oameni specializați în producție, regizorii își făceau singuri filmele. Trebuie să ai un interlocutor real cu care să discuți scenariul, costurile, posibilitățile, ideea ta creativă. Mi se pare foarte bine că tehnologia e mai accesibilă acum, dar consider important să nu se omită schimbul de idei între regizor și producător, ca într-un laborator de creație extrem de valoros pentru produsul final. Mulți debutanți se auto-produc, acum că tehnica le permite, dar pe mine mă interesează mereu să văd nu cât de bine se pricepe un debutant la încadrări sau editare, ci de ce acel film trebuia să existe. De ce a fost obligatoriu pentru regizor să facă acel film? Asta trebuie să transmită filmul, propria lui necesitate. Mai ales acum, când suntem inundați de o multitudine de conținut video necinematografic, în televiziune, pe rețelele sociale.
Ați jurizat cele mai noi filme românești din competiția ZFR în cadrul TIFF.22. Ce ați găsit valoros în selecție?
Am descoperit actori foarte buni, mai ales Iulian Postelnicu din Oameni de treabă și Laurențiu Bănescu din Boss, Cătălina Moga din Tigru. Cred că aveți o generație de actori remarcabili. Între toate filmele am găsit corespondențe, deși sunt foarte diferite ca gen. Policier, umor negru, dramă, absurd, corupția administrației și a statului, pe tonalități diferite și cu singularitățile fiecărui film. E un eșantion mic și nu pot dezvolta mai mult despre întregul peisaj, dar pot să remarc că aveți scenariști care scriu dialoguri foarte, foarte percutante. Dialoguri care amestecă absurdul existențial și umorul negru într-un mod convingător. Vulturii din Țaga mi-a plăcut foarte mult, e un documentar bun pentru că e foarte artistic, dar totodată folosește inserțiile de televiziune, de media așa de bine. Mai politic a fost Între Revoluții, dar accesibil pentru publicul larg în ciuda subiectului sensibil. Spectatorii pot rezona cu poveștile intime ale protagonistelor, dar totodată filmul are o valoare documentară importantă și e șocant la final când vezi sursele reale din arhivele Securității. Legătura între comunismul iranian și cel românesc e înscenată eficient, la fel folosirea creativă a arhivelor scrise și vizuale pentru a ilustra realitatea istorică, fără a ignora palierul intim al poveștilor. E formidabil, m-a impresionat.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
