O citire critică a cărții „Religia woke. Cum a căzut pradă occidentul unei mișcări iraționale”, recent tradusă la Editura Humanitas, în care Jean-François Braunstein ia în vizor teorii ale așa-numitelor mișcări woke despre trei mari teritorii de luptă: genul, rasa și adevărul.
Disputele în jurul mișcărilor woke (despre care subsemnatul nu crede că sunt o mișcare neapărat unitară și cu atât mai puțin o religie, dar pe care lumea le identifică în general cu discuțiile din jurul transsexualității și rasismului, cultura anulării și social justice warriors, așa cum o face și cartea de față) sunt, de fapt, într-o parte importantă a lor, dispute despre natura umană și despre posibilitatea de a descrie această natură în termeni limpezi. Ele consumă atâtea cuvinte tocmai pentru că ascund această miză filozofică, deși adesea le întâlnim în forma lor politică. Trebuie văzute în contextul lor mai larg și ca repetări ale unei vechi dezbateri - o temă recurentă din secolul XVIII încoace, despre ce lucruri datorează omul naturii și ce lucruri datorează contextului (nature vs nurture, îi zic englezii). În memoria recentă, puteți vedea disputa asta reluată la o întâlnire dintre Chomsky și Foucault din 1971 (care e disponibilă pe YouTube aici și a fost tradusă în română la Tact). Acolo, Chomsky crede că omul este structurat conform unei naturi (e și firesc pentru Chomsky, care zice că limbajul e genetic), iar Foucault, care era un nietzschean, ca mai toți postmodernii, crede că chestia asta nu e așa de evidentă și că inclusiv ceea ce spunem noi că este „natura umană” este o chestiune construită social. Găsești între ei, dacă-i asculți și citești, nu doar o diferență de conținut și deci de argument, ci și de stil de a face filozofie. Diferența asta e un lucru care se vede în aceste certuri de câte ori se reiau, în alte locuri cu alți actori. Când Searle îi reproșează lui Derrida că refuză să înțeleagă „limba ca pe un fenomen natural” și că nu știe să scrie, e același conflict. La fel se întâmplă, de pildă, când Martha Nussbaum o ceartă pe Judith Butler în recenzii că, negând corporalitatea feminină, neagă categoria de femeie cu totul și implicit și lupta politică a feminismului: „Cultura”, zice Nussbaum, „poate să formeze și să reformeze unele aspecte ale existenței noastre corporale, dar nu formează toate aspectele ei.” Asta este miza celor de mai jos.
Una dintre tradiții este realistă și crede că explicațiile trebuie construite de la realitatea materială în sus, iar cealaltă este constructivistă și crede, ca s-o spun pe scurt, într-un soi de maleabilitate conceptuală a realităților umane. Taberele astea nu vor putea ajunge la un compromis cu adevărat, de-asta disputa se tot reia: corpul uman ori există în așa fel încât să determine o natură, un fel de comportament etc., ori nu și, prin urmare, ori poți spune ceva cu exactitate despre realitatea acestui corp, ori nu. Nu prea ai mult loc de mișcare aici. Sau: ai loc de mișcare, dar numai dacă negi această corelație, cum fac reprezentanții teoriei genului (dintre care Judith Butler, despre care am scris pe Scena9 anul trecut, e cea mai cunoscută).
Jean-François Braunstein, autorul Religiei woke, e, în schimb, realist și cartea lui spune ce ne-am obișnuit să auzim de la realiști. Nu este o carte extremistă, deși nu e nici cea mai reușită prezentare a argumentelor pozitiviste și antipostmoderne pe care s-o fi văzut, și mai suferă și de păcatul că e cam alarmistă. Ce face ea e că apără existența unei realități biologice și un concept mai tare de adevăr. Dacă Braunstein ar fi extremist pe baza unor asemenea criterii, atunci cam toată filozofia clasică, de la Spinoza la Chomsky, ar trebui să fie și ea, și orice materialist și realist filozofic ar trebui judecat pentru fascism, inclusiv toți marxiștii. Motivul pentru care aceste tipuri de raționamente pozitiviste nu pot fi respinse ușor este că ele sunt temelia științei moderne, iar știința modernă este temelia înțelegerii moderne a lumii, și piramida asta e cam greu de zdruncinat. „Toți suntem empiriști”, zice Searle undeva, poate cam optimist. Dacă crezi că acest materialism este doar sau în mare parte o realitate discursivă, în schimb, atunci vei încerca să-l zdruncini, făcând ce fac Jacques Derrida și Judith Butler, luând cuplete conceptuale uzuale (bărbat-femeie / scris-vorbit) și arătând că, de fapt, sunt construcții care ascund realități mai obscure, mai întrețesute. Braunstein, în mod interesant, nu e neapărat din tabăra celor care spun că nu poți pune la îndoială conceptele pozitiviste, și l-a studiat bine pe Foucault, dar se poziționează mai degrabă de partea realistă a lucrurilor și ca atare o să spună că sexul e într-adevăr o realitate biologică care nu poate fi contestată și că n-ai ce să-i faci.
Religia woke. Cum a căzut pradă occidentul unei mișcări iraționale
A repeta că Religia woke e o carte „curajoasă”, cum am văzut spunându-se, lasă însă impresia că pe autor îl paște vreun mare pericol pentru că spune lucrurile astea, dar nu e cazul; există deja o mulțime de oameni de știință și de cultură, foarte influenți, de la Richard Dawkins la Slavoj Žižek, care spun același lucru: Dawkins că sexul e corporal și nu poți să-l schimbi după pofta inimii (el e biolog și te-aștepți), Žižek că identitatea sexuală nu poate fi stabilită „printr-o referință directă la cum ne simțim” și că, de fapt, fundamentalismul religios și mișcările woke au lucruri în comun, aceasta fiind și teza autorului cărții de față (și înainte de ei, a lui John McWhorter, de unde o iau amândoi). Părerile acestea contrare costă mai puțin acum decât îi costau pe unii intelectuali în 2015, să zicem, avem de-a face cu mai puține defenestrări și demisii și faptul că chiar în timp ce scriu această cronică se renunță la politicile de diversitate în Statele Unite și că marile rețele sociale se leapădă de regulile lor de normare discursivă arată că mișcarea e în retragere. Nu știu neapărat dacă se vede, dar tabăra woke (așa nedefinită cum e) pierde, pe fondul mișcărilor de extremă-dreaptă, iar la noi n-a câștigat niciodată – ideea că am fi în vreun fel „amenințați” de o invazie woke este, în cazul nostru, mai degrabă o conspirație. Nu mi-e limpede dacă s-a câștigat ceva definitiv nici acolo unde conflictele astea au fost mai acerbe, cum ar fi în SUA, UK sau Canada.
Dar hai să ajungem și la miezul lucrurilor. Cu ce identifică Braunstein mișcările woke și ce spune despre ele? El găsește că se coagulează în jurul a trei teritorii mari de luptă: genul, rasa și adevărul.
1. Teoria genului, apărută pe fondul istoriei sexualității a lui Michel Foucault în anii ’80 și teoretizată de Judith Butler în anii ’90 (inițial printr-un articol din 1988), i se pare lui Braunstein centrul teoretic al mișcării, „prin absurditatea ei lipsită de jenă, ca și prin misterul său cvasiteologic”. Ce pretinde această teorie este că nu există o legătură biologică între natura corpului și expresia identității sexuale, și de-aici decurg toate lucrurile care scandalizează agențiile de știri de un deceniu încoace: dacă poți să-ți spui femeie când ai penis, dacă poți să-ți alegi pronumele, dacă e just ca sportivii trans să participe la competiții sportive în categoriile înspre care și-au făcut tranziția, dacă a fi femeie este într-adevăr o realitate biologică sau nu. Ca realist ce este, Braunstein zice că e o teorie absurdă și sunt de acord că nu e logică. Dar cu acest corolar, care mi se pare important: ea este esențialmente nu o teorie științifică, ci una etică. Ca teorie etică, există în această variantă soft: că nu oricine se naște cu corp de femeie sau de bărbat se va comporta cum se așteaptă în mod normal societățile de la ei să se comporte. Unele dintre aceste așteptări trebuie deconstruite. Braunstein o critică nu în această variantă, ci în varianta ei tare, pe care e drept că o poți regăsi în Butler, și anume acolo unde se susține că realitatea corpului nu determină feminitatea sau masculinitatea în niciun fel. Sunt de acord că, în varianta asta, teoria e absurdă și nu-mi pot imagina cum mi-ar putea demonstra cineva contrariul.
Tabăra woke (așa nedefinită cum e) pierde, pe fondul mișcărilor de extremă-dreaptă, iar la noi n-a câștigat niciodată – ideea că am fi în vreun fel „amenințați” de o invazie woke este, în cazul nostru, mai degrabă o conspirație.
2. Teoria critică a rasei e al doilea centru: tot o realitate de anii ’70-’80, dar de data asta în drept. Mă rog, nu e toată în drept - Cornel West, de pildă, care se numără printre susținătorii critical race theory, este filozof. Ca teorie juridică, era inițial interesată (prin Derrick Bell mai ales) de cum putuse sistemul de drept american să creeze o structură judiciară care să țină marginalizați oamenii de culoare (ideea de white supremacy) și cum, înțelegând-o, ar fi putut mai bine să distrugă această structură. Dacă sună a Marx („scopul nu e să înțelegi lumea, ci s-o schimbi”), așa e - era o mișcare teoretică, dar cu țelul practic al eliberării. Braunstein o critică nu în versiunea asta, ci în cea contemporană a ei, care spune, după el, că sistemul social occidental e inerent rasist, dincolo de orice sentimente ar avea actorii săi particulari. Dacă pretinzi că nu ești rasist, ești cu atât mai rasist. El o respinge fiindcă i se pare antiuniversalistă. Reprezentanții acestei teorii critice (DiAngelo și Kendi, Crenshaw și bell hooks) cer libertate pentru oprimații de culoare, femei etc., dar dau naștere – spune el – unui soi de rasism invers, în care rasa devine din nou definitorie pentru individ, deși mișcările civice de eliberare tocmai că încercaseră depășirea acestei distincții. Asta e de altfel și ideea lui John McWhorter. Mie bell hooks (am scris și despre ea pe Scena9) mi se pare soporifică, iar pe ceilalți nu i-am citit, dar o să las și-aici un corolar de avocat al diavolului, care e de fapt în asentimentul tradiției de început a teoriei: degeaba ai o constituție care invită la universalism, dacă societatea se împarte practic în continuare între privilegiați și excluși. Asta îmi arată, s-ar putea spune, că legea, deși dreaptă în spirit, nu e cel mai bun arbitru al eliberării și nici cel mai serios indiciu al emancipării, care rămâne abstractă și ea. E foarte bine că idealurile sunt universaliste, dar dacă practica nu este, focul rece al acestor idealuri nu mă încălzește deloc. E atunci cât se poate de legitim să te întrebi dacă este într-adevăr egalitaristă o societate care pretinde așa ceva despre sine; iar dacă societatea a fost sclavagistă în trecut, ai datoria să te întrebi dacă discrepanțele prezente de statut social nu sunt tocmai consecința vechilor practici și să bănuiești că ceva din vechile prejudecăți rămâne.
3. Teoria epistemei interesate, a adevărului-putere – pe care el o numește „epistemologiile punctului de vedere”. Poate o știți sub numele tradițional de relativism. Este, iarăși, o chestie de origine nietzscheană, destul de răspândită în unele zone ale mediului universitar, care spune în esență că nu există un adevăr dezinteresat, sub care să nu se ascundă voința vreunei structuri de putere. Pentru ideologiile sociale, asta e mai ușor de dovedit decât pentru adevărurile factuale, dar multe dintre teoriile astea au pretenția să se răsfrângă și asupra științelor. Adică și pentru chestii foarte abstracte, ca teoria gravitației sau teoria mulțimilor, despre care s-ar putea spune că, pentru că au fost inventate de bărbați albi și europeni, ele sunt „știința lor” și nu una care descrie un fapt universal. Asta e o idee gălăgioasă la suprafață, dar cu unele rădăcini interesante: Braunstein o pune nu atât pe seama lui Michel Foucault, cât a lui Thomas Kuhn. Evident că orice adevăr este un adevăr situat istoric, sociologii științei știu asta de multă vreme. Dar de ce-ar fi asta o problemă și de ce-ar însemna că toate adevărurile sunt astfel marcate ideologic, nu pot înțelege. Ar putea fi dacă mi s-ar dovedi de ce o frază ca „platanul este pe marginea străzii” poate fi condiționată de originea mea socială. Sau: „cafeaua e mai dulce cu zahăr”. Nu mi se pare că se poate și, ca atare, nici c-ar fi naiv să crezi că există o sumă de adevăruri descriptive care corespund realității, indiferent cine le împărtășește sau nu. Alternativa e să cazi în idealismul cel mai funest și în solipsism, cum o știa și Kant acum 250 de ani.
Pot să văd o legătură de filiație între 1 și 3, nu știu dacă 2 intră în același regim. Dar ideea principală a Religiei woke este că reprezentanții acestor teorii sunt în esență mai degrabă credincioși decât ideologi sau teoreticieni. They take things on faith. Braunstein asociază oamenii care se împărtășesc din aceste idei cu shakerii de secol XVIII, doar că protestantismul lor nu mai e acum metafizic, ci social. Cultura anulării în totalitatea ei, defenestrările profesorilor, protestele împotriva transfobiei, calitatea incuantificabilă a unora dintre teoriile ei (mai ales a genului) sunt pentru el semne că asta e o mișcare religioasă. Nu mă convinge aici, în primul rând pentru că multe lucruri pot fi false și fără să fie religioase. Apoi: panici pot exista și în afara logicii ritualiste a religiei. De câteva ori, în alarmismul său, autorul păcătuiește prin exagerare: scrie, de pildă, că tinerii activiștii woke „nu se deosebesc cu nimic de Gărzile Roșii chineze”. Cu nimic, mai puțin cu cele zeci de milioane de morți ai Marelui Salt Înainte.
Aaceste mișcări fără centru nu mi se par în primul rând mișcări filozofice, epistemice, cât mai degrabă morale și politice. Când rămân pe pista lor etică, multe dintre cerințele lor sunt rezonabile, pentru că pot fi reunite sub titlul „e mai bine să nu discriminăm / să nu excludem”.
În fine, și ca să rezum ideile acestei cronici: aceste mișcări de protest intelectual și social nu pot fi negate ca trend (mai ales universitar) și nici nu se poate spune despre ele că sunt cu totul o invenție a conservatorilor, cum am mai auzit (Christian Moraru spunea în 2019 că political correctness e o „ficțiune reacționară”); Chomsky, Margaret Atwood, Anthony Grafton, Cornel West și mulți alții nu semnează degeaba cu toții în 2020 o scrisoare de protest în care se plâng că „schimbul liber de informații și idei [...] devine zilnic mai limitat. Deși am ajuns să ne așteptăm la asta din partea dreptei radicale, cenzura se răspândește mai larg și în cultura noastră [de stânga]: o intoleranță față de opinii opuse, voga acuzelor publice și a ostracismului și tendința de a dizolva probleme complexe de policy într-o certitudine morală orbitoare [...]”. Acestea fiind spuse, tocmai pentru că nu sunt atente la „complexitatea problemelor”, aceste mișcări fără centru nu mi se par în primul rând mișcări filozofice, epistemice, cât mai degrabă morale și politice. Când rămân pe pista lor etică, multe dintre cerințele lor sunt rezonabile, pentru că pot fi reunite sub titlul „e mai bine să nu discriminăm / să nu excludem”. Când însă devin teorii cu pretenții științifice și pretind să spună ceva despre realitatea materială, mi se pare că bat câmpii și sfârșesc în aporii.
Altfel, ca să nu le răpesc cu totul demnitatea filozofică, se poate spune că ideile acestea, cum că nu există sex, că nu există adevăr stabil, că discursul e de fapt putere, că realitatea e construită, sunt legate prin multe alte fire de idei care în filozofia occidentală au o lungă tradiție și care există dincolo de postmodernismul francez și de teoria anglo-saxonă. Legarea adevărului de cultură (și astfel relativismul cel mai suspect) poate fi văzută și-n Wittgenstein, dacă-l citești într-un anumit sens. O teorie a instabilității sinelui poți găsi și la David Hume. Faptul că subiectul e suflet, adică un subiect generic, nemarcat, și nu „bărbat” sau „femeie”, e o chestiune în cele din urmă creștină. Poți inclusiv să faci argumentul filozofic că lumea nu există. Toate acestea sunt jocuri filozofice interesante care coboară până în creierii filozofiei occidentale și merită citite adesea ca experimente imaginative. Libertatea de a putea să imaginezi asemenea concepte, inclusiv concepte despre o societate viitoare, mai egală, mai lipsită de prejudecăți, este oricum irepresibilă, mi se pare, și așa mă gândesc uneori și la mare parte din sofismul francez de după război. OK, nu e propriu-zis adevărat, dar unii împing ideile până la consecințele lor și ăsta rămâne un exercițiu util speculativ.
Dacă s-a publicat traducerea acestei cărți ca să se spună cumva, tacit, că aceste idei ajung la noi și schimbă mentalitățile frumoșilor tineri români, nu mi se pare că se întâmplă decât rar; se întâmplă rar fiindcă importurile astea sunt percepute aici mai ales ca importuri intelectuale, nu sociale și nu etice. Ar fi și ridicol să sugerezi că problema României este, în acest moment, cu un parlament o treime fascist și cu un posibil președinte legionar, stânga universitară. Derrida, Foucault, Barthes, Baudrillard sunt traduși unii dintre ei de 40-50 de ani, n-au avut pe ce „discurs” local să cadă ca să-l redirecționeze spre un radicalism de acest tip (iar Braunstein are grijă să și-i apere pe-ai săi și să spună că mișcările woke nu își trag seva din postmodernismul francez). Universitarul român e, de altfel, în mod tradițional mai pios decât cel occidental, iar studentul român la fel. Contestarea nu este primul lor instinct, cum câteodată ți-ai dori să fie, iar modernismul și postmodernismul românesc n-au fost critice în cheie kantian-nietzscheană, de trasare a limitelor înțelegerii și de răsturnare a valorilor. Se vede la filologii din școala nouă, care au absorbit o parte din noile teorii, dar rămân în esență intelectuali pe linie instituțională, migălind aceleași vechi istoriografii. Întreaga etică a contestării intelectuale a fundamentelor e recentă la noi și nicăieri practicată sistematic. Fenomenologia românească n-a preluat de la Heidegger destrucția, ea este o filozofie cuminte a existenței, cuplată cu un model paideic eminamente nostalgic. Știința e atacată în România de pe poziții iraționaliste aliate cu ortodoxismul și nu de pe poziții postmoderne. Mi-e greu să văd cum vor prinde rădăcini la scară largă ideologiile woke, indiferent dacă le înțelegi ca nocive sau nu, într-un asemenea climat. Dar parcă te poți gândi la altele care ar putea prinde mai ușor, nu?
Erată, 16 ianuarie 2025, ora 17:30: O versiune inițială a acestui material identifica incorect Marele Salt drept Revoluția Culturală.
