Prietenele de la cineclubul feminist F-Sides continuă și anul aceasta dialogul între film și alte mijloace de expresie artistică, pe care l-au început sezonul trecut cu artele vizuale. În sezonul actual, fiecare film difuzat în cadrul programului va primi un răspuns literar din partea unei autoare române, la invitația scriitoarei Elena Vlădăreanu, din echipa Premiilor Sofia Nădejde. Textele scriitoarelor vor intra în dialog cu viziunea filmului, vor contesta, vor chestiona sau vor privi din alte perspective tropii abordați de film.
Tema primei luni a noului sezon F-Sides este 𝐅𝐥𝐢𝐩 𝐭𝐡𝐞 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭 𝐨𝐧 𝐰𝐚𝐢𝐭𝐢𝐧𝐠. (Biletele sunt disponibile aici.) Organizatoarele au pornit de la observația că femeile au fost deseori reprezentate reducționist, atât în film, cât și în literatură, ca personaje pasive, personaje-suport, personaje de decor și vrem să atragem atenția asupra acestui trop, prin filmul ales și prin textul-răspuns.
𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐟𝐢𝐥𝐦
The Portuguese Woman (2018, r. Rita Azevedo Gomes, Portugalia)
În Portugheza (A portuguesa / The Portuguese Woman), Rita Azevedo Gomes merge pe urmele nuvelei cu același nume de Robert Musil, în căutarea unei alte perspective asupra imaginii – literare, picturale – a femeii în așteptare. Filmul va rula în București și Cluj în cadrul F-SIDES Cineclub pe 26 aprilie. Georgiana Vrăjitoru scrie despre film aici.
Prima care se întoarce acasă este, ca de obicei, Grace. Îşi lasă la cuier rucsacul şi haina subţire, de primăvară, merge la baie, unde se spală temeinic pe mâini, închizând şi deschizând robinetul de mai multe ori, deschide televizorul în living, apoi se duce la bucătărie. Andreei i se pare că a trecut deja un secol din seara în care, prin toamnă, i-a pregătit pentru ultima dată cina fiicei ei, care nu s-a atins în schimb de nimic şi nici măcar nu s-a mai obosit să-i explice maică-sii ce anume nu-i convenea la felurile întinse pe masă, ţipând, reproșându-i că nu înţelege şi nu e atentă la ce-i spune, că e despotică, ignorantă şi incultă. Grace începuse să-şi numere caloriile de la doisprezece ani şi schimba mereu regimurile, amețind-o complet pe maică-sa, care nu putea ţine pasul, oricât s-ar fi străduit, mai ales că, între timp, fata devenise şi activistă pentru drepturile animalelor, renunțând pe rând la carne, peşte, ouă, lactate. Aşa că singura grijă a Andreei acum este să aibă întotdeauna frigiderul plin cu cele mai diverse alimente.
Altfel, cei doi, soţul şi fiica, erau toată ziua plecaţi, iar atunci casa îi aparţinea în întregime Andreei. Atât de mult, încât i se părea uneori că se topea cu totul în pereţii ei, că respirau în acelaşi ritm. Senzaţie la care contribuia şi faptul că, de când începuse să lucreze de acasă, cu câţiva ani în urmă, Andreea renunţase, treptat, nici ea nu înţelegea cum şi de ce, la orice fel de ieşiri. Nici măcar la magazin nu mai mergea în ultima vreme, obişnuindu-se să comande prin Bringo tot ce avea nevoie. Încerca doar să ghicească ce şi-ar fi dorit Grace din oferta care îi apărea ei afişată pe ecran, în funcţie de ce văzuse că dispărea din frigider, şi având grijă să strecoare întotdeauna şi nişte noutăţi.
După ce termină de mâncat, Grace trece înapoi în living, închide televizorul şi se așază la pian. Andreea aşteaptă cu nerăbdare momentul, în care i se pare că poate, în sfârşit, ghici în ce stare de spirit se află fiica ei, în funcţie de piesele pe care şi le alege, de modul în care repetă timp de mai multe seri aceeaşi piesă lentă, melancolică, sau, dimpotrivă, încearcă în fiecare seară ceva nou, poticnindu-se să descifreze, insistând, scoțând uneori mici sunete de frustrare. Practic, în afară de frigider şi de camera fetei, în care intră să-i facă curat - pentru că fiica ei nu acceptă „servitori” şi femeia pe care o plătesc nu are acces acolo -, doar pianul o mai ajută pe Andreea să simtă o oarecare conexiune cu Grace. Mai ales că ea a fost cea care a vrut ca fiica ei să cânte la un instrument, în timp ce Robert trecuse ideea la capitolul nobilisme. Doar că nu pretenţiile o îndemnaseră pe Andreea să aleagă pianul, ci simpla idee că poate instrumentul avea să o ajute mai târziu pe fiica ei să se descarce emoţional, în anumite momente mai grele. În plus, alesese pianul doar pentru că citise că era cel mai bun pentru începători, gândindu-se că, în viitor, Grace avea să înveţe să cânte şi la chitară, pe care i-ar fi fost mai uşor să o poarte peste tot după ea, pe la eventualele petreceri. De chitară nu se mai apucase Grace, nici la petreceri nu mergea vreodată, dar la pian continua să cânte cu sfinţenie, în fiecare seară, cel puţin jumătate de oră, şi Andreea îi era recunoscătoare măcar pentru asta.
În sfârşit, în jurul orei zece, Grace urcă în camera ei. Se culcă întotdeauna devreme şi se trezeşte devreme, niciodată nu pierde nopţile. Andreea este un pic îngrijorată din cauza asta, şi-ar fi dorit ca fiica ei să se distreze mai mult, să aibă prieteni, să mai facă şi tâmpenii, până la urmă, deşi Robert nu era de aceeaşi părere.
- Tu n-ai idee cum e generaţia asta a lor, se apucase el să-i explice, jumătate dintre ei se droghează de la doişpe ani şi au luat-o deja complet pe arătură la vârsta lui Grace, iar jumătatea cealaltă sunt din ăştia ca ea, woke, cum le spune acum, atenţi la toate probleme lumii, ecologişti, vegani, foarte etici. Cel puţin în opinia lor…
- Demotivaţi, deprimaţi, anxioşi, deşi postează toată ziua numai despre yoga, mental balance şi wellbeing, îl întrerupsese Andreea, enervată. Uită-te şi tu la ea cât de tensionată e, cum îi sare ţandăra din orice, n-o vezi?
- Ba las-o aşa că e bine! Noi suntem dintre părinţii ăia norocoşi, îţi spun eu!
- Da, poate tu! Că la tine nici nu ţipă şi nici nu te jigneşte…
- Saaau, continuase el nestingherit, şi mai rău, sunt şi şi, adică şi drogaţi şi extrem de îngrijoraţi de soarta planetei.
După care începuse să râdă, ceea ce pentru Andreea era de neînţeles.
- Să ştii că lumea nu e aşa cum citeşti tu în bula ta de Internet că e, se prefăcuse el apoi că redevine serios.
- Da, bine că tu nu te învârţi tot într-o bulă. Tu stai toată ziua printre studenţi, nu-i aşa?
După ce Grace se retrage în camera ei, Andreea mai aşteaptă câteva minute, pentru ca nu cumva fiica ei să fi uitat ceva şi să coboare iarăşi la rucsac, apoi se ridică din pat, unde a stat până atunci sprijinită de perne cu o carte în mână, şi se duce la fereastră. O deschide larg, lasă aerul să intre, la început cu ochii aţintiţi spre poartă şi mai departe, pe drum, apoi relaxându-se, ciulind urechile după micile zgomote ale serii, maşini care încetinesc şi opresc, druguri trase la porţi, câte un lătrat de câine sau glas de pasăre pe jumătate adormită, admirând în acelaşi timp siluetele întunecate ale copacilor, frunzuliţele abia ivite, în plan apropiat, unde bate un pic de lumină. Îşi aminteşte diverse lucruri, cum o acuzase Grace într-o zi că nu o interesau decât banii, care nici măcar nu mai erau consideraţi „nobili în ziua de azi”, chiar dacă încă îţi mai deschideau toate uşile, şi să se „afişeze”. Ceea ce era complet ridicol, având în vedere că Andreea practic nu mai ieşea din curte. Toată „afişarea” ei se desfăşura acum pe Whatsapp, unde mai bârfea cu prietenele despre ce postau diferitele lor cunoştinţe pe reţelele de socializare sau treceau în revistă ultimele scandaluri izbucnite printre vedete. Singura dintre prietenele ei care încă mai ieşea mult era, de fapt, Ema. Ea şi cu Virgil lucrau cu Robert şi erau întotdeauna împreună. În mod cu totul paradoxal, însă, Grace nu părea să aibă absolut nimic să le reproşeze nici tatălui ei şi nici „mătuşii” Ema sau „unchiului” Virgil, care, până la urmă, ţineau mult mai sus steagul capitalismului ucigaş decât biata Andreea. Închide ochii şi atunci parcă aerul se intensifică în jurul ei, creşte, în timp ce ea, dimpotrivă, descreşte, silueta ei se reduce acum la dimensiunea unei păsări, care se reflectă tremurând pe zidul alb din spate, printre crengile copacilor.
Robert se întoarce ultimul, la scurt timp după miezul nopţii. Parchează maşina, din care nu coboară niciodată imediat, ca şi cum nu ar mai avea putere să deschidă uşa sau ar trebui să spună mai întâi vreo formulă magică, apoi se dă, în sfârşit, jos, se întinde, cască şi se uită un pic în jur, recunoscând cu greul locul, şi intră. Se descalţă, îşi lasă cheile pe măsuţa din hol, se duce la baie, apoi la bucătărie, deschide frigiderul, îşi pune chestii pe o farfurie sau îşi ia doar o bere şi se duce în living, la televizor. Nu stă mai mult de jumătate de oră jos, după care îşi duce farfuria în chiuvetă, unde o găseşte Andreea dimineaţa, de obicei plină sau pe jumătate plină, şi urcă la el în cameră.
Andreea îi vede pe amândoi la micul dejun, le urmăreşte tăcută interacţiunea veselă, dovezile de afecţiune pe care şi le oferă cu generozitate. După ce pleacă, îşi dă drumul la laptop şi iese un pic cu cafeaua în grădină. Arată un pic ciudat în perioada asta. Firma care se ocupă i-a explicat că nu mai sunt la modă grădinile atât de aranjate ca a lor şi că încearcă să creeze o arhitectură mai sălbatică, orice-ar fi însemnat asta, doar că dura un pic transformarea, aşa că, până una alta, locul părea pur şi simplu neîngrijit.
Intră înapoi în casă şi se apucă de lucru până la prânz, când se duce să se întindă jumătate de oră pe canapea. Se uită în jur. Casa e curată, desigur, femeia pe care au angajat-o îşi face bine treaba, şi mobila fusese scumpă, totul fusese scump, dar erau câţiva ani buni de când nu mai interveniseră în niciun fel şi mocheta, draperiile, alte detalii păreau acum uzate şi demodate. Dar ea nu simţea niciun imbold să facă ceva în sensul ăsta, Grace salva planeta, iar pe Robert nu-l interesa nici atât. În alte timpuri, obişnuiau şi ei să primească musafiri, în mod regulat, care erau de fapt diverşi oameni de afaceri, dar între timp renunţaseră la asta. Robert, care la început calculase că o invitaţie de genul acela le crea celorlalţi un soi de obligaţie, prin acel sentiment, chiar şi artificial, de apropiere care se instaura, ajunsese până la urmă la concluzia că era mai degrabă provincial să îţi inviţi partenerii de afaceri acasă, est-european. Şi „cam periculos, de fapt”, îi spusese el la un moment dat, lăsând-o contrariată. Aşa că acum avea grijă doar să fie el întotdeauna pus la punct, îşi schimba regulat maşina, ceasurile, costumele, fără să pună însă vreo pasiune în toate astea, strict pentru clienţi, care aveau nevoie să vadă opulenţă, ca să aibă încredere în compania lor. În rest, Robert nu bea, nu fuma, şi aproape că nici nu mânca, pentru că şi la prânz avea programate tot întâlniri de afaceri şi nu-i ardea lui atunci de mâncare.
Poate din cauza acestui stil de viaţă cam spartan îl şi prefera Grace, pe lângă faptul că taică-su nu îi cerea niciodată nimic şi nu intervenea deloc (cel puţin nu direct) în viaţa ei. Sau poate că îl simţea tot timpul stresat şi empatiza cu asta, pentru că Robert îşi începuse propria afacere la nouăsprezece ani şi de atunci nu se mai oprise, trăsese încontinuu s-o dezvolte, s-o extindă, apoi s-o menţină pe linia de plutire în timpul diferitelor crize, cea economică din 2008, pandemia, războiul din vecinătate, datele se schimbau rapid şi el trebuia să fie mereu pe fază, să se poziţioneze inteligent, să facă investiţiile care contau. Doar că toate astea presupuneau o goană nesfârşită şi mulţi bani investiţi şi reinvestiţi, astfel încât el se plângea mai tot timpul că, de fapt, e falit.
La polul opus, pe Andreea nu o mai interesează deloc munca ei, de foarte mult timp. Aproape că se simte moartă, pe tot parcursul zilei, când trebuie să muncească. Deşi alteori preferă să folosească cuvântul amorţită, care i se pare că sună un pic mai poetic. Îşi revine apoi în simţiri cât timp îi urmăreşte pe ai ei seara prin casă, şi abia noaptea târziu, când toată periferia lor de lux doarme, inclusiv Grace şi Robert, Andreea simte că e plină de viaţă. Poate că toate lucrurile şi relaţiile din jurul ei par să se strice, îşi spune ea atunci, dar nu e chiar aşa. În realitate, poţi spune că lucrurile se strică doar atunci când ai pretenţia ca trecerea timpului să nu lase niciun fel de urme pe suprafaţa lor. Doar că timpul lasă urme şi cel mai bine e să accepți asta de la bun început, crede ea, să nu te opui.
Singura zi în care Robert rămâne acasă este duminica, după ce sâmbătă seara vine să se bage în pat lângă Andreea. Vorba vine că rămâne acasă, pentru că, în realitate, după ce lenevesc până pe la unsprezece în pat, amândoi, se bucură un pic de grădină şi iau masa de prânz împreună cu Grace, el mai pleacă pentru câteva ore după-amiaza. Oricum, atunci poate şi Andreea să constate cât este el de fapt de slăbit, de jigărit, pe sub costumele lui impecabile. De fiecare dată când fac dragoste, ea cercetează atent corpul soţului ei ca să înregistreze eventualele noi daune. Şi la fel face şi în timpul celor două săptămâni pe an în care pleacă împreună în concediu. Asta în timp ce el o asaltează cu complimente, ca şi cum ar redescoperi-o cu uimire, proaspăt întors de pe front. Pentru că exact aşa îi spusese el într-o zi, când ea îl rugase s-o lase mai moale, că avea şi el deja o vârstă, că ea nu înţelegea că acolo, afară, în lumea reală, se ducea un adevărat război. Motiv pentru care, la începutul concediului, Robert mai mult doarme, se reface după acel război, apoi devine iarăşi foarte activ, pentru încă trei-patru zile, cotrobăie locul acela unde se află şi îl exploatează la maxim, până când începe să se plictisească din nou şi insistă ca toţi trei să facă în fiecare zi lungi excursii, ore întregi petrecute în maşină, pentru a vedea locuri noi. Obosit, seara i se plânge Andreei că el nu mai are decât maxim zece ani în care poate fi activ şi că inactivitatea însemna sfârşitul pentru el, moartea.
Oare, se întreabă Andreea când îl priveşte apoi dormind, în astfel de seri, Grace simte şi ea deja, din când în când, că moare? Şi oare cum vede ea moartea? Ca o lungă aşteptare, aşa cum o vede mama ei? Poate că aşteaptă şi ea un băiat pe care să-l iubească? Probabil că nu. Mai degrabă ca pe o sinucidere colectivă. Şi oare soţul ei, acest trup lung şi palid întins lângă ea, care nu se bronzează niciodată, doar se arde, o mai iubeşte? Şi dacă o mai iubeşte, oare ce înseamnă iubirea pentru el? Loialitate? Aşa cum le cere şi subalternilor lui? Partenerilor de afaceri? Soldaţilor şi generalilor lui? Probabil că da.
Casa a redevenit tăcută. Andreea apasă pe clanţă şi iese pe hol, total indiferentă, pentru prima dată în noaptea asta, la zgomotele pe care le face. Coboară scările şi se opreşte în living, fără să aprindă lumina. Ascultă, dar liniştea din jur e desăvârşită. Doar că ea nu e mulţumită, dimpotrivă. Respiră adânc şi i se pare că toate celulele din corp i se reactivează, ca şi cum tocmai ar fi băut un pahar mare cu apă rece, după ce i-a fost sete toată ziua. Deschide uşa din faţă şi rămâne în cadrul ei, simte cum vântul îi cotrobăie prin hainele subţiri şi trece mai departe pe lângă ea, în casă. Îşi imaginează că o răscoleşte cu totul şi asta o face să zâmbească. Încă un pas şi iese, traversează aleea principală şi imediat se trezeşte în drum. Nu are unde să se ducă la ora asta, în papuci şi cămaşă, dar nici nu vrea asta, nu vrea să plece. Se gândeşte un pic ce vrea şi apoi, brusc, începe să ţipe. La început nu are atât de mult curaj, dar apoi îşi dă drumul, ţipă cât poate ea de tare. În scurt timp, Robert apare alergând din casă, o apucă de mâini panicat şi încearcă să o liniştească:
- Ce e? Ce e? Ce s-a întâmplat? o întreabă el, gâfâind după efort.
- Nimic, îi răspunde, în sfârşit, după ce îl studiază mai întâi curioasă din cap până-n picioare.
În spatele lui, la câţiva metri, în curte, o vede şi pe Grace, cu părul ciufulit şi vizibil şocată. Simte cum faţa i se strâmbă într-un zâmbet răutăcios, care apoi se schimbă însă într-un zâmbet adevărat, în timp ce ei doi aşteaptă cuminţi ca ea să vorbească.
- Voiam doar să vă anunţ că aşteptarea s-a terminat, atâta tot.
Fotografie prinicipală: Grădina Botanică „Alexandru Borza” a Universității din Cluj-Napoca. 1969, László Puskás. Via Arhiva Azopan.
