La un an după ce a lansat R.M.N. (2022), cel mai recent film al său, Cristian Mungiu revine în atenţie – de această dată, cu o carte: Tania Ionaşcu, bunica mea. O biografie basarabeană, proaspăt apărută la Editura Humanitas, în colecţia Memorii/Jurnale/Biografii.
În tinereţea sa din anii '90, Cristian Mungiu a consemnat într-un caiet şi a salvat de la dispariţie poveştile bunicii despre copilăria ei în oraşul basarabean Cahul, despre anii războiului, când a fost nevoită să se despartă de părinţi şi de frate, care au avut un destin tragic, şi să se refugieze cu sora sa în România fugind de sovietici, despre cum l-a întâlnit în Basarabia pe viitorul soţ, Petre Ionaşcu, militar român, şi cum s-au stabilit împreună dincoace de Prut, la Iaşi, unde au început o nouă viaţă. Aici, peste ani, în 1968, avea să se nască regizorul – mama sa a fost unicul copil al Taniei și al lui Petre Ionaşcu.
Cristian Mungiu a transformat toate aceste amintiri ale bunicii într-o carte mărturie, îndeplinind o datorie morală. Volumul, care conţine şi câteva fotografii din arhiva familiei, este împărţit în patru capitole („Acasă, în Cahul”, „În refugiu”, „Întoarcerea lui Petre”, „După război”), relatate la persoana întâi de Tania Ionaşcu, aşa cum i-a notat şi literaturizat spusele nepotul său, şi într-un post-scriptum, „O copilărie alături de bunici”, în care vocea este cea a lui Cristian Mungiu.
Imediat ce am aflat de apariția cărții, am fost extrem de curios s-o citesc şi apoi să aflu mai multe despre originea și motivația ei. Așa că i-am propus lui Cristian Mungiu un interviu, pe care l-a acceptat imediat și care a fost realizat în scris, pe email.
Regizorul explică de ce a publicat acum volumul, de ce nu a făcut un film după această poveste și în ce fel a intervenit asupra mărturiilor. De asemenea, vorbește despre ce l-a marcat cel mai tare din destinul Taniei Ionașcu, dar și despre ce a învățat copilărind alături de bunici.
Scrii în carte că ai pus pe hârtie aceste mărturii ale bunicii în anii '90, simțind că ceea ce îți povestește ar putea fi important. De ce le-ai transformat într-un volum abia acum?
Le-am consemnat ca să nu se piardă, ca să o asigur pe bunica mea că ele contează pentru mine, pentru noi, ca sa fiu sigur că sunt precise, căci, deși mi le povestise şi mi le tot repovestise de când eram copil, era greu să te descurci în atâtea date și nume fără să fie ordonate. Le-am scris pentru ea, pentru familie, pentru potențialii mei copii, să aibă idee de unde vin – e o biografie de familie care păstrează amintirile despre trecut fără nici o ficţionalizare. Nu erau destinate publicării, când le-am scris.
Acum, că toţi ai mei s-au dus, că apucasem să-i spun tatii că poate am să public vreodată consemnările mele într-o carte, că în Ucraina se repetă într-un fel aceeași dramă, mi s-a părut că are cumva sens să fac povestea asta publică. Şi acum şi pot. Fără îndoială că povestea bunicii s-a putut transforma într-o carte pentru că între timp există o notorietate în ce mă privește de pe urma filmelor mele. Am reușit să găsesc un editor interesat în Franţa înainte ca să apară cartea în română – desigur, tot grație filmelor.
Tania Ionaşcu, bunica mea. O biografie basarabeană
Pentru că eşti scenarist şi regizor, apare o întrebare firească: de ce nu ai transpus povestea de viaţă a bunicii într-un scenariu şi apoi într-un film? Sau poate urmează să faci asta?
Am scris un scenariu pornind de la povestea asta acum mai mulți ani. Dar la un scenariu de ficțiune trebuie să fii liber să schimbi orice e nevoie ca el să se exprime în cel mai bun mod posibil – ficţiunea are alte nevoi decât respectarea adevărului faptelor, așa cum au fost. Or, primul rost al acestor amintiri biografice era să fie comunicate fără nici o intervenție ficțională. Scenariul de lung metraj te constrânge să esenţializezi, să te concentrezi pe progresul acțiunii, or farmecul amintirilor bunicii e în detalii, în atmosferă, în nostalgia amintirii tinereţii – și asta încape greu în 90 de minute.
Cred mai degrabă că povestea ei ar fi un bun punct de plecare pentru o evocare mai amplă - şi mi-ar plăcea să transpun într-o serie povestea anilor 1900–1950 într-un tărâm aflat între imperii, ca Basarabia, în care granițele se mişcau încolo şi încoace, iar oamenii se trezeau că luptă în armate diferite deşi nu s-au mişcat din loc. Mi se pare că granița e teritoriul cel mai potrivit pe care să-l iei ca fundal într-o poveste despre cum influențează „marea istorie” zisele „mici vieți” ale oamenilor – și în special în acea jumătate de secol cu două războaie urmate de instalarea comunismului.
Așa cum reiese din carte, bunica era o povestitoare cu talent. În același timp, intuiesc că ai intervenit destul de mult în text, pentru a-i da forma finală. Mi se pare că demersul seamănă cu stilul practicat de scriitoarea Svetlana Aleksievici, care, în volumele sale, îşi ascunde vocea de intervievatoare şi de autoare şi îşi lasă personajele reale să se confeseze. În ce a constat intervenţia ta?
Cred că nici unii nu știam de Svetlana Aleksievici la mijlocul anilor '90, așa că am scris cum mi s-a părut mai potrivit, cum am făcut mai mereu, că au fost compuneri, reportaje, scenarii, proză sau jurnale. Intervenția mea a constat în a transforma într-un anume fel de literatură o poveste la care eu consemnam uneori evocări cu tuşă personală, dar alteori doar date şi informații. În fiecare familie există o poveste – dar, din păcate, cele mai multe rămân nespuse pentru că nu ajung pe mâna cuiva căruia să îi placă să povestească şi să știe cum.
Sunt câteva momente tulburătoare în carte, aşa cum este cel în care bunica povesteşte că, în timpul războiului, mama sa nu a vrut să părăsească Basarabia pentru a se refugia în România, în special pentru că nu se putea despărţi de numeroasele lucruri pe care le adunase o viaţă, ceea ce pare să fi avut consecinţe dramatice asupra familiei. Ce te-a impresionat cel mai mult în destinul bunicii?
În bună măsură chiar acest episod crucial. Viețile lor au depins de această alegere, iar decizia lor a fost nefericită. În urma ei s-a ales praful de familie – unii au fost uciși, alții trimiși în lagăr, alții au dispărut fără urmă, iar cei norocoși s-au trezit în pribegie. Nu pot să îi judec eu acum, având această distanță. Însă e prea simplu să te gândești că, sub impulsul grabei și sub presiune, au hotărât greșit. Nu. Deciziile noastre dintr-un moment de cumpănă sunt rezultatul valorilor în care ai investit în toată viața ta de dinainte. Dacă ţi-ai dat sens vieții prin lucruri, prin obiecte, prin posesiuni, în loc să pui pe primul plan oamenii, afecţiunea, devenirea ta, ai mici șanse ca atunci când ai 24 de ore să hotărăști cum va decurge viața ta pe mai departe să lași totul în plata Domnului și să te arunci în necunoscut.
„Mama a hotărât că nu mai vrea să plece, că nu poate lăsa toate lucrurile pentru care muncise o viaţă să se risipească. O clipă, Papa a ezitat, şi uneori mă gândesc că, poate dacă ar fi reacţionat imediat, ar fi putut schimba ceva, dar sigur că mă amăgesc. N-avea ce să schimbe. Grămada cu lucruri stivuite era atât de copleşitoare pentru Mama, încât nu avea replică. Iar eu? Aveam pe atunci 24 de ani şi nici o autoritate asupra Mamei. Nu încăpea nici o discuţie cu ea. Se trântise jos pe baloţii de lenjerie şi o ţinea morţiş că nu pleacă să-şi vadă munca de-o viaţă împrăştiată. În clipa aceea alesese, deşi ne îndemna să plecăm dacă vrem, alesese de fapt pentru noi toţi.”
În ultimul capitol, nu bunica este cea care povesteşte. Aici, tu scrii despre copilăria fericită petrecută la Iaşi alături de cei doi bunici, în casa cu grădină pe care ei o cumpăraseră cu greu în anii teribili de după război, dar şi despre vizita pe care bunica a făcut-o la Cahul, oraşul ei natal, în `91 şi în care tu ai însoţit-o cu un aparat foto. În ce fel te-au influenţat acei ani petrecuţi împreună cu cei doi bunici ale căror destine au fost marcate puternic de turbulenţele istoriei?
Crescând în aceeaşi casă cu ei, Buca și Bucu au fost parte din familie mult mai mult decât sunt bunicii pe care îi vezi doar vara când mergi la țară. Bunica mea s-a îngrijit de noi, copiii, când eram mici – dormeam la ea, ea ne ducea la şcoală, ea ne făcea pachețelul și ne aștepta cu masa când ne întorceam, în vreme ce bunicul mă ajuta cu aritmetica şi cu istoria. Doar în partea lor de casă – separată de a părinților – era televizor, deci toate amintirile mele despre Mihaela, Onedin, Manix, Bulevardul Paulista, Rumburak, revelioane și orice fel de filme văzute în anii `70 sunt legate de ei şi de televizorul lor alb-negru Grigorescu (pe care l-am păstrat și am să-l folosesc ca exponat, dacă mă învrednicesc să transform casa copilăriei în muzeu, așa cum își dorea tata).
La ei se aşternea masa de Paşte, la ei se făceau bunătățile pentru Crăciun, alături de bunica mea am făcut compoturi şi dulcețuri, am pus murături și borş toată copilăria, am învățat să sparg sâmburii de caisă fără să strivesc miezul, să scot sâmburii de vişină cu acul de siguranță, să fac focul şi să scot cenușa, să coc la plită şi să afum cârnaţi, în vreme ce curtea era exclusiv tărâmul bunicului meu. El m-a învăţat să trag vinul din damigeană, să învârt la teasc, să pun resturi de fier la rădăcina piersicilor când li se vestejeau frunzele, să leg roşiile şi să altoiesc pomii, să tai aripile găinilor cu toporul ca să nu zboare, să mănânc măcar un fruct din fiecare copac care a rodit, „ca să nu se supere pomul”, să joc table şi așa mai departe. Da, ştiam că trecuseră prin multe, dar când ești copil, oricât de empatic vrei să fii, războiul, greutățile, grijile și răspunderea rămân cumva abstracte – iar felul meu de a arăta că îmi pasă a fost să ascult, să rețin, să consemnez, să le povestesc copiilor mei de ei și să nu îi uit.
Cum vezi acum acea generație a bunicilor tăi, trecută prin atât de multe greutăţi şi momente tragice?
Erau oameni crescuți să înfrunte greutăți de cu totul altă natură, iar ca să reușești să supraviețuiești trebuia să te lupți. Bunicul rămăsese de tânăr fără mamă şi învățase să-și poarte de grijă şi să facă de toate. Deși aveau carte, de multe ori trăiau din ce produceau, ca țăranii – aveau nevoie de pământ şi de animale ca să îşi ducă traiul. Munceau cot la cot pentru tot ce era de făcut. E bine să fim conștienți de cum se trăia măcar ca să înțelegem în ce fel de confort trăim noi astăzi. Problemele lor erau de viață şi moarte, de subzistență – erau tineri și umblau pe front înainte și înapoi cu un copil în lada de campanie. E respectuos și de folos să știi lucrurile astea în epoca city break-urilor, a etichetelor bio, a cancel culture și a cotelor de gen.
În ce măsură simţi că, scriind şi publicând această carte, ţi-ai îndeplinit o datorie morală faţă de bunică?
Fiecare își face pomelnicele unde se simte mai acasă, iar pentru mine e o mare bucurie să pot spune povestea ei – așa cum am promis. Nu mai puteam să îi fac tinerețea mai frumoasă bunicii, că trecuse de mult, dar am încercat să îi arăt măcar atâta afecțiune pe cât îmi arăta și ea - iar povestirea a ceea ce a fost îți dă vremelnic sentimentul că viața aia, așa amărâtă cum s-a întâmplat să fie, capătă un fel de sens. În astea câteva zile de când s-a făcut public că am să împărtășesc povestea bunicilor, cea mai mare bucurie a mea a fost să văd atâta curiozitate și susținere necondiționată de la spectatori de-ai mei din toată lumea, care îmi scriu că sunt gata să traducă ei mai departe povestea bunicii în farsi, italiană sau japoneză – s-o afle şi alții.
În 1994 am părăsit casa părintească şi am mers la Bucureşti. Desigur, aşa era cursul lucrurilor, dar a fost şi foarte trist, deopotrivă, pentru familie. Pe undeva, după ce fata îşi petrecuse toată viaţa împreună cu ei în acea casă, cred că Bunica spera că aşa se va întâmpla şi cu noi, nepoţii. Mergeam acasă în fiecare vacanţă, iar de fiecare dată când venea vremea să plecăm iarăşi, Bunica ne urmărea cu privirea de dinapoia ferestrei ei care dădea spre stradă, de sub teiul cel mare. Era atâta grijă în privirea ei, atâta dragoste. Mă rugam să mai fie acolo şi data viitoare când aveam să vin - şi să plec. Odată, când era deja destul de bătrână, Bunica mi-a zis: „Nu te teme, eu am să fiu întotdeauna cu tine”.
Fotografie principală: În curtea casei de la Iaşi, în anii '90, Cristian Mungiu împreună cu bunica Tania (în centru), cu sora ei, Liza (în stânga), şi cu verişoara lor Lucica, naşa regizorului (în dreapta)
Toate fotografiile sunt din arhiva personală a lui Cristian Mungiu și au fost obținute prin amabilitatea acestuia.
