Când mă gândesc la Avi Mograbi, prima imagine care-mi vine în cap este aceea a unei camere de filmat - ochiul care pătrunde în toate cotloanele societății israeliene, în piețe, pe străzi & în casele oamenilor, cât și în teritoriile palestiniene ocupate. Dar nu e camera aia discretă, care se furișează, ci e în mijlocul evenimentelor și atrage mereu atenția și ostilitatea oamenilor din jur. Felul în care se mișcă spune multe și despre felul lui de a fi, vulcanic și subversiv, și care nu se ferește să zică lucrurilor pe nume.
Unul dintre cei mai importanți documentariști contemporani și un activist neobosit în Israel, Avi Mograbi (n. 1956) a fost invitat la festivalul One World Romania 2019, unde au fost prezentate patru dintre filmele sale în cadrul unei retrospective: August: un moment înaintea erupției (2002), Între frontiere (2016), Răzbună-mi unul dintre ochi (2005) și Z32 (2008).
El nu e adeptul documentarului de tipul „musca-pe-perete”, în care regizorul e doar un observator detașat și obiectiv. „Nu cred în povestea asta cu camera transparentă și nici nu vreau să fac parte din așa ceva. Sunt aici, iar prezența mea influențează acțiunile oamenilor pe care îi filmez”, spunea el la un moment dat. Și Mograbi e prezent din plin în documentarele sale, fie că intră în dialog cu cei pe care-i filmează, fie atunci când se filmează la el în casă. E un amestec atipic de (auto) ficțiune și satiră, plus cadre care amintesc de Direct Cinema, iar asta are un efect suprinzător asupra privitorului. Te trezește, te provoacă, te scoate din confort, te enervează și, de multe ori, te face să râzi. După cum el însuși a zis-o în repetate rânduri, tema filmelor sale e societatea israeliană în ansamblul ei - și aici intră, evident, și relația cetățenilor israelieni cu palestinienii și atitudinea lor față de problema ocupației și a migrației. Violența e o altă temă care-l preocupă, dar nu întotdeauna în formele ei concrete, ci mai degrabă e interesat de rădăcinile și mecanismele care o întrețin.
M-am întâlnit cu Avi Mograbi la o cafenea lângă Piața Romană, în ultimele zile de OWR, și am vorbit despre relația dintre activism și cinema, despre cum sunt primite filmele sale în Israel și despre ideea de eșec ca motor creativ.
De ce se sperie lumea atât de tare când vă vede filmând?
Când mă văd cu camera pe stradă, oamenii sunt nedumeriți, nu înțeleg de ce filmez. Camera a ajuns să fie identificată cu presa, iar presa a devenit - nu doar în Israel - ci și în alte locuri, un fel de dușman al poporului. Uită-te la Netanyahu, de exemplu, care vorbește tot timpul despre trădărea și dezastrul pe care le provoacă stânga și presa în general. Se pune semn de egalitate între cele două, sunt ca niște sinonime pentru ei - „inamicii” care complotează pentru a răsturna un guvern legitim. În 2002, când am făcut August, un moment înaintea erupției, simpla prezență a camerei mele de filmat reprezenta un pericol pentru oameni, și la fel e și astăzi. Normal ai crede că o cameră este un aliat, ceva duce la investigații și care caută adevărul, dar se pare că nu e așa.
În Z32, filmul pe care l-ați făcut în urmă cu zece ani, vedem un soldat care vorbește despre crimele la care a participat și unde victime au fost niște civili palestinieni. M-a surprins să-l aud pe soldatul respectiv spunând că o mare parte din acea violență s-a născut și din plictiseală.
Asta nu mai e ceva nou. Știm deja lucrul ăsta, faptul că plictiseala duce la atrocități. O vedem și în multe filme, unde apar copii din suburbii sau zone foarte liniștite care n-au ce face și se îndreaptă spre violență.
Dar atunci când îi arătați în poziția lor oficială, soldații par toți la fel, lipsiți cumva de identitate, iar când îi prezentați într-un cadru intim - cum e în Z32 - devin „umani”. E ceva ce căutați în mod voit?
Da, evident, a fost foarte important pentru mine să nu-mi transform protagonistul într-un monstru. Ideea nu era să-i dau eu o față umană, ci să nu i-o ascund pe a lui. De aceea, atunci când acel om mi-a zis să nu-i divulg identitatea în film, am fost nevoit să găsesc o soluție pentru a-l filma fără a-i „anula” umanitatea. Ceea ce a fost foarte dificil, dar sunt mulțumit cu soluția pe care am găsit-o. După cum ai văzut, el și cu prietena lui apar în film cu niște măști digitale pe față, care permit să li se vadă gura și ochii și astfel să spună ceva despre ei ca oameni.
Ce relație există între filmele dvs și ideea de arhivă?
Eu nu fac muncă de arhivare și nu lucrez cu ideea că ceea ce filmez o să rămână pentru generațiile care vin. Asta o zic ca regizor. Ca activist, însă, mă gândesc la așa ceva. Sunt unul dintre co-fondatorii organizației Breaking the Silence, o organizație care adună mărturiile soldaților israelieni din teritoriile ocupate. Evident că ne gândim la munca noastră și din punct de vedere istoric și vrem să lăsăm după noi o arhivă pentru viitorii cercetători și activiști.
Sunt curios ce credeți despre ce a zis ieri, după Q & A, regizorul Péter Forgács, care v-a comparat cu Godard și Mekas.
Uite ce, dacă sunt influențe de la Godard sau Mekas, ele nu sunt conștiente. Nu sunt un mare teoretician și nici nu sunt cea mai potrivită persoană care să analizeze opera lui Godard. Deși recunosc că sunt înnebunit după filmele lui de început, mai puțin după cele făcute de el la bătrânețe. Dar ce-aș putea să mai zic, evident că mă încântă să-mi aud numele lângă Godard și Mekas (râde).
Vorbiți despre eșec ca despre un motor creativ. La ce vă referiți mai exact?
E ceva ce am descoperit pe parcurs, muncind. Când pornesc la drum cu o idee și nu-mi iese ce vreau, atunci trebuie să găsesc niște soluții, iar acele soluții pot veni chiar dintr-un blocaj. Cam ca atunci când vrei să spargi o bancă și, în timp ce găurești un perete, dai de un alt zid, poate chiar unul de metal (râde). Ce faci atunci? Trebuie să depășești obstacolul sau să transformi obstacolul într-un avantaj. De exemplu, faptul că soldatul din Z32 a refuzat să-i divulg identitatea a fost esențial pentru ce a urmat. Fără asta, ar fi ieșit un cu totul alt film, și cu siguranță n-ar fi fost la fel de puternic.
Asta presupune să nu te grăbești, să-ți iei timpul necesar.
Da, firește, dar de ce să te grăbești? Eu nu am niciodată deadline-uri și n-am motive să mă grăbesc. Filmele mele ajung oricum la un public limitat.
Față de impactul pe care îl au în străinătate, cum sunt primite filmele dvs în Israel?
Puțină lume vede filmele mele în Israel și nici n-au cine știe ce distribuție. În Europa au mai multă expunere, iar în Franța, de exemplu, se scrie mult mai mult despre filmele mele decât în Israel. Deci da, au un impact diferit.
Asta schimbă felul în care vă poziționați față de activismul în care sunteți implicat?
Nu, nu, deloc. Munca mea nu e gândită să satisfacă anumite așteptări sau să fie pe placul cuiva. Dacă vrei să satisfaci așteptările celorlalți, faci un film conservator, nu unul subversiv. Dar cu toate astea recunosc că aș fi fericit dacă aș ajunge la publicul larg. Dar asta nu e posibil.
E straniu ce ziceți, mai ales că atingeți subiecte delicate care au potențial de a zgudui conștiința colectivă.
Ce spui tu e rezonabil, dar nu funcționează așa lucrurile. Unul dintre filmele mele, Răzbună-mi unul dintre ochi, a avut premiera la Cannes și s-au scris multe lucruri bune, motiv pentru care am crezut că asta va avea un impact și în Israel. Dar realitatea e că au venit foarte puțini oameni să-l vadă. Se pare că nu fac ce trebuie ca să ajung la un public mai mare. Dar dacă te uiți, o să vezi că filmele mele nu sunt complicate sau inaccesibile, nu e mare filosofie acolo. Și mai e ceva: cea mai eficientă metodă de a-i înlătura pe cei subversivi este de a-i ignora. De exemplu, noi cu Breaking the Silence am fost total ignorați timp de vreo zece ani. Abia în urmă cu vreo trei ani am devenit inamicul public numărul unu. Dar până atunci parcă eram invizibili. Și înnebuneam din cauza asta, nu înțelegeam de ce. Vă punem în față toate crimele de război și voi ne ignorați!
Care era „direcția” politică în familia și în mediul în care ați crescut?
Tatăl meu era de extremă dreapta și aveam multe certuri cu el când eram adolescent. Dar așa e la vârsta aia, începi să chestionezi lucrurile cu care ai crescut, te uiți în jur și-ți cauți propria voce. Dar e o poveste veche asta, nu eu am inventat ideea de adolescent rebel, cel care se revoltă împotriva părinților. Și nici Godard n-a inventat-o (râde).
Foto main: dafilms.com/https://dafilms.com/program/667-avi-mograbi.
