Ascensiunea neașteptată a lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale și creșterea semnificativă a sprijinului electoral pentru partidele de dreapta radicală, AUR, SOS și POT, la alegerile parlamentare de ziua națională face parte dintr-o tendință mai largă din jurul lumii și în special din Uniunea Europeană.
Aceste victorii politice ridică întrebări importante despre cum și de ce astfel de mișcări pot trece rapid de la periferia politică pe scena centrală. În noua sa carte, Normalizarea Dreptei Radicale, Vicente Valentim, politolog la universitatea IE din Madrid, explorează procesele din spatele acestui fenomen, oferind o analiză convingătoare a condițiilor care permit înflorirea partidelor de extremă dreapta. Criza politică de la București ne oferă o oportunitate pentru a testa una dintre cele mai importante teorii politice apărute în ultimul an despre creșterea dreptei radicale, dar și o grilă interpretativă prin care să facem sens de evoluțiile politice de la București.
Am vorbit cu cercetătorul despre motivele pentru care extrema dreaptă a crescut atât de repede în ultimii ani, spirala tăcerii, de ce e atât de greu să se revină la situația anterioară și particularitățile spațiului est-european.
Marius Ghincea: Ce înțelegem prin „normalizarea dreptei radicale”? Care sunt temele principale pe care le explorezi în carte și ce te-a motivat să o scrii?
Vicente Valentim: Tema principală a cărții este creșterea comportamentului de extremă dreapta în majoritatea democrațiilor occidentale. Motivația din spatele acestei lucrări este un puzzle care pe mine mă fascinează: dacă analizăm ascensiunea partidelor de extremă dreapta, vedem că procentele de vot pentru acestea cresc incredibil de rapid, mai ales la primele alegeri la care participă. De exemplu, în Spania, partidul de extremă dreapta Vox a trecut de la doar 0,2% din voturi în 2016, la 10% în 2019 și apoi la 15% în următoarele alegeri, tot în 2019. Acest tipar se repetă în multe țări și contrastează puternic cu explicațiile dominante din literatura de specialitate.
Cele mai multe dintre explicațiile existente pentru creșterea extremei drepte – fie că sunt economice sau culturale – descriu schimbări care ar trebui să aibă loc treptat. Ele vorbesc despre schimbări în structura socio-economică, reacții culturale sau alte procese lente. Cu toate acestea, vedem că partidele de extremă dreapta cresc aproape peste noapte, iar acest lucru, pentru mine, este greu de explicat de teoriile pe care le-am avut până acum. Cum putem înțelege astfel de creșteri rapide ale susținerii, având în vedere că opiniile fundamentale, la nivel de valori și preferințe, ale oamenilor nu se schimbă atât de repede?
Cartea se poziționează cumva în contrapondere cu explicații tradiționale ce oferă un rol explicativ factorilor structurali de natură culturală sau economică. Poți detalia cum diferă teoria ta de explicațiile economice sau culturale existente?
Așa este. Atât explicațiile economice, cât și cele culturale au dominat literatura care studiază motivul pentru care partidele de extremă dreapta câștigă teren. Argumentul economic se referă adesea la globalizare, inegalitatea economică sau crize care creează câștigători și perdanți. Perdanții, simțindu-se defavorizați, tind să se orienteze către extrema dreaptă. Argumentul cultural, inspirat de cercetători precum Inglehart și Norris, sugerează că există o reacție împotriva valorilor progresiste – oamenii care se simt alienați de schimbările sociale caută partide care se opun acestor noi valori.
Dar ambele explicații se concentrează în cele din urmă pe motivul pentru care oamenii își schimbă opiniile pentru a se alinia cu extrema dreaptă. Și tind să presupună că schimbările în valorile și preferințele oamenilor au loc încet, pe perioade lungi de timp. Teoria mea este diferită. Sugerez că un număr semnificativ de indivizi aveau deja valori și preferințe de extremă dreapta, dar nu acționau în conformitate cu ele din cauza costurilor sociale – cum ar fi teama de a fi judecați sau ostracizați. Deci, schimbarea pe care o vedem nu este neapărat despre apariția unei schimbări la nivel de valori, preferințe sau opinii către extrema dreapta; este despre faptul că oamenii simt că acum este mai acceptabil să acționeze în baza opiniilor pe care le aveau deja. Această schimbare în percepția acceptabilității, a ceea ce este aprobat să vorbești public, poate avea loc foarte rapid, spre deosebire de schimbările în credințele fundamentale.
Deci nu este vorba că se schimbă credințele oamenilor, ci mai degrabă disponibilitatea lor de a exprima aceste credințe public și politic. Cum se desfășoară acest proces în practică?
Exact. Cartea descrie un proces în trei etape: latență, activare și expunere. În faza de latență, mulți oameni au opinii de extremă dreapta, dar nu le exprimă din cauza fricii de costuri sociale. Aceasta îi menține într-o „spirală a tăcerii”, în care nimeni nu vorbește, iar rezultatul este că toată lumea subestimează câți oameni împărtășesc de fapt aceste opinii.
Această tăcere afectează și oferta politică. Politicienii, la fel ca oamenii obișnuiți, observă societatea din jurul lor. Dacă nimeni nu exprimă public opinii de extremă dreapta, politicienii cred că nu există o cerere mare pentru o astfel de platformă. Drept urmare, politicienii competenți, cei care tind să atragă voturi, nu candidează cu un discurs de extremă dreapta deoarece cred că nu va avea succes, lăsând extrema dreaptă cu lideri mai puțin competenți. Acest lucru, la rândul său, ține alegătorii departe, deoarece îi văd pe liderii de extremă dreapta ca fiind neeligibili sau necredibili – consolidând astfel spirala tăcerii.
Faza de activare apare atunci când un antreprenor politic competent decide în sfârșit să riște pe o platformă de extremă dreapta. Acest lucru se întâmplă adesea după un șoc extern, cum ar fi o criză de migrație sau o pandemie, care slăbește temporar normele sociale și îi face pe oameni mai dispuși să își exprime opiniile reale. Acest antreprenor politic capitalizează aceste opinii, rupând ciclul tăcerii. Alegătorii care anterior considerau că votul lor ar fi risipit văd acum un candidat credibil pe care îl pot susține.
Deci rolul unui antreprenor politic este crucial. Ce fel de caracteristici trebuie să aibă acest antreprenor politic?
Antreprenorul politic trebuie să fie competent – cineva perceput de public ca având capacitatea de a câștiga alegeri, cineva bun la dezbateri, strângere de fonduri și organizarea campaniilor. Trebuie să fie carismatic și credibil, cineva care să-i facă pe alegători să simtă că susținerea extremei drepte nu este o risipă, că votul nu se pierde. În carte, folosesc proxy-uri precum experiența politică anterioară sau nivelul de educație pentru a măsura acest lucru, dar, în esență, este vorba despre cineva care are ceea ce este necesar pentru a sparge stigma și a convinge alegătorii că această candidatură este viabilă.
Marius Ghincea: George Simion, liderul AUR, este un exemplu de antreprenor politic care a reușit să capitalizeze pe nemulțumirile publicului. Prin carisma sa, abilitatea de a organiza proteste și de a strânge sprijin, el a reușit să transforme AUR într-un partid de extremă dreapta relevant pe scena politică din România. Această ascensiune a fost posibilă deoarece Simion a fost perceput ca fiind capabil să câștige și să reprezinte interesele celor care simțeau că sunt marginalizați de către partidele mainstream.
Care este rolul fricii de costuri sociale în menținerea acestor opinii latente? Cum trec oamenii de la ascunderea convingerilor la exprimarea lor deschisă?
Frica de costuri sociale este un factor major pentru care aceste opinii rămân latente atât de mult timp. Oamenilor le este frică să fie judecați, ostracizați sau să se confrunte cu consecințe la locul de muncă sau în comunitățile lor. Dar această frică se poate schimba foarte repede. Dacă percepția despre cât de acceptabil este să exprimi aceste opinii se schimbă – chiar și ușor – oamenii sunt mai dispuși să facă acest pas. Prezența unui antreprenor politic competent sau chiar doar faptul de a vedea alți oameni exprimând deschis aceste opinii poate reduce dramatic costurile sociale percepute. Odată ce câțiva oameni încep să vorbească, se poate crea un efect de domino în care alții se simt încurajați să facă același lucru.
Acest proces este legat de spirala tăcerii, un concept central pe care se bazează cartea și care trebuie depășit în faza de activare și expunere. Poți să ne explici la ce se referă acesta?
Spirala tăcerii este un concept care descrie cum oamenii sunt mai puțin probabil să își exprime opiniile dacă cred că sunt în minoritate. Acest lucru duce la o situație în care toată lumea subestimează cât de răspândite sunt de fapt acele opinii. În cazul extremei drepte, mulți indivizi aveau aceste opinii, dar nu le exprimau pentru că credeau că sunt singuri sau pentru că se temeau de sancțiuni sociale. Această tăcere păstrează opiniile ascunse și întărește ideea că acestea sunt marginale.
Când spirala este ruptă – de obicei de un antreprenor politic credibil sau de un eveniment declanșator – se creează un punct de cotitură. Dintr-o dată, oamenii care aveau aceste opinii realizează că nu sunt singuri și încep să le exprime mai deschis. Acest lucru poate duce la o schimbare rapidă în discursul public și la o creștere bruscă a sprijinului pentru partidele de extremă dreapta.
Deci faza de activare depinde foarte mult de schimbarea percepțiilor despre normele sociale?
Exact. Nu este vorba despre schimbarea opiniilor oamenilor, ci despre percepția lor asupra a ceea ce pot spune sau face fără a se confrunta cu reacții negative. Odată ce aceste percepții se schimbă, comportamentul urmează foarte rapid. Și pe măsură ce tot mai mulți oameni își exprimă aceste opinii, se schimbă și mai mult percepția asupra a ceea ce este social acceptabil, creând o buclă de feedback care accelerează procesul.
Și ce se întâmplă după această fază de activare?
După faza de activare, trecem la ceea ce numesc faza de expunere. Acesta este momentul în care partidul de extremă dreapta începe să aibă succes electoral, iar acest succes schimbă normele sociale. Oamenii încep să vadă alții care susțin deschis aceste partide și devine mai acceptabil să își exprime public aceste opinii. Norma împotriva exprimării credințelor de extremă dreapta slăbește, iar extrema dreaptă trece de la margini la mainstream. În acest moment, politicieni din alte partide pot începe, de asemenea, să adopte o retorică similară sau chiar să se alăture acestor partide de extremă dreapta, făcând mișcarea și mai puternică.
Ai menționat că acest proces nu poate fi ușor inversat. De ce?
Odată ce norma se schimbă și oamenii se simt confortabil să exprime opinii de extremă dreapta, este foarte greu să se revină la situația anterioară. În faza de latență, atât alegătorii, cât și politicienii subestimau câți oameni împărtășeau aceste poziții. Odată ce aceste opinii sunt exprimate deschis, nu mai există niciun stimulent pentru ca oamenii să le ascundă din nou. Politicienii realizează, de asemenea, că există o bază de alegători pentru retorica de extremă dreapta, astfel încât, chiar dacă un lider dispare, altul va apărea probabil în locul său. Acest lucru face ca echilibrul de după faza de expunere să fie destul de stabil.
În carte, te concentrezi mult pe interacțiunea dintre cererea și oferta politică. Cum modelează această interacțiune tranziția de la faza de activare la cea de expunere?
Ascensiunea extremei drepte este foarte mult despre interacțiunea dintre cererea alegătorilor și oferta politică. Pe partea de cerere, există indivizi care au opinii de extremă dreapta, dar le țin ascunse din cauza normelor sociale. Pe partea de ofertă, politicienii privesc semnalele pe care le primesc din societate pentru a determina dacă candidarea pe o platformă de extremă dreapta este viabilă. Dacă percep că există puțină cerere pentru astfel de opinii, nu vor risca să candideze pe o astfel de platformă.
Cu toate acestea, odată ce un antreprenor politic competent decide să își asume acest risc – de obicei pentru că percepe un moment de oportunitate – poate mobiliza această cerere latentă. Acest lucru, la rândul său, semnalează altor politicieni că există într-adevăr o bază de alegători pentru aceste opinii, ceea ce îi încurajează pe mai mulți politicieni să se alăture extremei drepte sau să adopte o retorică similară. Această interacțiune dintre cerere și ofertă creează o buclă de feedback care poate schimba rapid peisajul politic pentru că expune o realitate anterior ascunsă din cauza constrângerilor sociale care sancționau anumite forme de idei sau poziții politice.
Cum se aplică această teorie în Europa de est, unde experiența istorică este diferită de studiile de caz din carte? În carte analizezi cazurile Portugaliei, Spaniei, Germaniei, care au o istorie de dictatură de extremă dreapta, și Marea Britanie, care nu a avut niciun fel de dictatură în istoria recentă. Europa de est are în istoria recentă dictaturi de extremă stânga.
Argumentul teoretic pe care îl propun are aplicații relevante și în Europa de est, dar cu anumite particularități. În Europa de est, avem o dublă stigmatizare: pe de o parte, împotriva extremei drepte, datorată experiențelor traumatizante legate de regimurile fasciste sau autoritare din perioada interbelică și a celui de-Al Doilea Război Mondial; pe de altă parte, împotriva extremei stângi, din cauza asocierii acesteia cu regimurile comuniste totalitare din perioada postbelică.
Această situație creează un context politic unic, în care atât extrema dreaptă, cât și extrema stângă sunt percepute ca fiind periculoase sau inacceptabile în spațiul public. Cu toate acestea, stigmatizarea nu înseamnă, așa cum am menționat anterior, dispariția acestor ideologii sau a adepților lor, ci doar că exprimarea publică a acestor idei devine mai dificilă. Normele sociale și legale, cum ar fi interzicerea discursurilor fasciste sau comuniste, pot suprima temporar aceste comportamente, dar nu schimbă neapărat valorile latente ale indivizilor.
Pe de altă parte, stigma împotriva comunismului poate face ca extrema dreaptă să pară mai legitimă în comparație cu alte ideologii, mai ales atunci când se poziționează ca fiind anticomunistă. Trebuie totuși să studiem mai mult modul în care contextul istoric complex al regiunii afectează normalizarea extremei drepte. Cu toate acestea, aș spune că dinamica dintre normele sociale, antreprenorii politici și valorile populației rămâne centrală pentru înțelegerea ascensiunii partidelor de extremă dreaptă în regiune.
Fotografia din deschidere a fost realizată de Toma Hurduc în cadrul protestelor anti-fascism din Piața Universității din București, 4 decembrie 2024.
