Chiar dacă în fiecare zi furnicarul umanității mai descifrează câte-un petic din propria lume, despre creier cunoaștem încă destul de puține și funcționarea lui rămâne în continuare un teritoriu spre care se îndreaptă din ce în ce mai mulți exploratori. Unul dintre ei e David Eagleman, specialist în neuroștiințe și prof la Stanford, ale cărui cărți inițiază publicul larg în cele mai noi cercetări despre activitatea creierului. Dacă luna trecută am scris despre „Incognito. Viețile secrete ale creierului”, publicată la Humanitas, azi vă propunem un fragment din „Creierul. Povestea noastră”, de curând tradusă la aceeași editură. Aceasta nu doar că mapează capitole importante din progresul științei în descifrarea creierului, ci le și corelează cu multe alte întrebări la care răspund știința, filosofia sau psihologia. „Ce e, în fond, ceea ce numim realitate” sau „Cum pot schimba noile tehnologii viitorul omului?” sunt două dintre foarte multele opriri din cartea lui Eagleman, care, deși se ia la trântă cu unele dintre frământările majore ale umanității, o face prietenos și accesibil. Chiar și cu poze. Mai jos, vă propunem să citiți un capitol din „Creierul. Povestea noastră”, despre mecanismele din spatele deciziilor noastre de zi cu zi.
Să privim mai îndeaproape ce se întâmplă în culise în timpul unei decizii. Imaginează-ţi că faci o alegere simplă, stând într-un magazin, în faţa unui frigider cu iaurturi şi încercând să alegi una dintre cele două arome care îţi plac la fel de mult – mentă şi lămâie, să spunem. Din exterior nu pare că faci mare lucru: stai acolo pur şi simplu încremenit, uitându-te când la una, când la cealaltă din cele două opţiuni. Totuşi, în interiorul creierului tău, o alegere simplă ca aceasta dezlănţuie un uragan de activitate.
Un neuron nu are nici o influenţă semnificativă de unul singur, dar fiecare neuron este conectat cu mii de alţi neuroni şi, la rândul lor, aceştia sunt conectaţi cu mii de alţi neuroni şi aşa mai departe, într-o reţea uriaşă, cu bucle care se împletesc. Toţi eliberează substanţe chimice prin care se stimulează sau se blochează unul pe celălalt.
În această reţea, o anumită constelaţie de neuroni reprezintă menta. Acest tipar este alcătuit din neuroni care se stimulează unul pe celălalt. Nu se află neapărat unul lângă altul, ci, mai degrabă, se întind pe regiuni îndepărtate ale creierului care sunt implicate în miros, gust, văz şi în istoricul tău unic de amintiri asociate cu menta. La nivel individual, nici unul dintre aceşti neuroni nu prea are legătură cu menta – de fapt, fiecare neuron îndeplineşte multe roluri, în momente diferite şi în coaliţii mereu în schimbare. Dar când toţi aceşti neuroni devin activi la nivel colectiv şi în această distribuire specifică, ei încep să reprezinte „menta“ pentru creierul tău. În timp ce stai în faţa raionului cu iaurturi, această federaţie de neuroni comunică frenetic unul cu celălalt, asemenea unor indivizi dispersaţi care interacţionează online.
Aceşti neuroni nu acţionează singuri în campania lor electorală. În acelaşi timp, posibilitatea concurentă – lămâia – este reprezentată de partidul ei neural. Fiecare coaliţie – menta şi lămâia – încearcă să obţină mai multe voturi intensificându-şi activitatea şi suprimând activitatea celeilalte. Cele două coaliţii luptă până când una dintre ele învinge în această competiţie în care câştigătorul ia tot. Reţeaua câştigătoare stabileşte ce urmează să faci.
Spre deosebire de computere, creierul funcţionează pe baza conflictului dintre diferite posibilităţi, fiecare încercând să le depăşească pe celelalte. Şi întotdeauna există mai multe opţiuni. Chiar şi după ce ai ales menta sau lămâia, treci printr-un nou conflict: să mănânci sau nu tot iaurtul? O parte din tine doreşte sursa delicioasă de energie şi, în acelaşi timp, o parte din tine ştie că e dulce şi poate că ar fi mai bine să faci jogging. Decizia de a mânca sau nu tot iaurtul depinde doar de modul în care are loc lupta interioară.
În urma conflictelor care au loc în creier, putem să ne certăm cu noi înşine, să ne înjurăm, să ne linguşim. Totuşi, cine anume stă de vorbă cu cine? Tu eşti singurul protagonist, însă dialogul se petrece între diferite părţi ale tale.
Conflictele interne pot să fie şi mai evidente în cazul unor sarcini simple. Spuneţi care este culoarea cernelii cu care este tipărit fiecare dintre aceste cuvinte:
Există situaţii speciale în care este deosebit de uşor să observi conflictul interior dintre diferite părţi ale creierului. Pentru tratarea anumitor forme de epilepsie, pacienţii sunt supuşi unei operaţii de calostomie, prin care cele două emisfere ale creierului sunt deconectate. În mod normal, cele două emisfere sunt legate printr-o punte de nervi care se numeşte corpul calos, datorită căreia cele două jumătăţi, cea dreaptă şi cea stângă, se coordonează şi lucrează împreună. Dacă îţi este frig, ambele tale mâini cooperează: una ţine tivul gecii, în timp ce cealaltă închide fermoarul.
Totuşi, când corpul calos este afectat, poate să apară o tulburare clinică extrem de neplăcută: sindromul mâinii străine. Cele două mâini pot să se mişte cu intenţii complet diferite: pacientul începe să tragă în sus fermoarul gecii cu o mână, iar cealaltă mână (mâna „străină“) prinde deodată fermoarul şi îl trage înapoi. Sau pacientul poate să întindă o mână după un biscuit, iar cealaltă mână se apucă să lovească prima mână şi să o oprească. Conflictul obişnuit care are loc în creier este dezvăluit când cele două emisfere acţionează independent una de cealaltă.
În mod normal, sindromul mâinii străine dispare la câteva săptămâni după operaţie, în măsura în care cele două jumătăţi ale creierului exploatează conexiunile rămase şi încep să se coordoneze din nou. Totuşi, acest fapt este o dovadă clară că şi atunci când credem că suntem unitari în gândire, acţiunile noastre sunt rezultatul unor bătălii colosale care se ivesc şi dispar neîncetat în întunericul cranian.
E dificil, nu-i aşa? De ce ar trebui sarcina aceasta simplă să pună vreo problemă, mai ales când instrucţiunile nu sunt complicate? Pentru că o reţea din creierul tău îşi asumă sarcina de a recunoaşte culoarea cernelii şi de a-i asocia un nume. Timp în care alte reţele cerebrale concurente sunt responsabile cu citirea cuvintelor, acestea fiind atât de competente, încât citirea cuvintelor a devenit un proces profund înrădăcinat şi automat. Poţi simţi conflictul atunci când cele două sisteme rivalizează unul cu celălalt, astfel încât, pentru a găsi răspunsul corect, trebuie să suprimi în mod activ impulsul puternic de a citi cuvântul ca să te poţi concentra pe culoarea cernelii. Poţi avea astfel o experienţă directă a conflictului.
Pentru a distinge unele dintre sistemele majore care concurează în creier, gândeşte-te la un experiment mental cunoscut sub numele de dilema tramvaiului. Un tramvai goneşte pe o linie, scăpat de sub control. Patru muncitori fac reparaţii la acea linie, iar tu, care asişti la această scenă, îţi dai seama repede că toţi vor fi omorâţi de tramvaiul scăpat de sub control. Apoi observi în apropiere un mâner care poate să mute tramvaiul pe altă linie. Dar stai puţin! Vezi că pe linia aceea mai e un muncitor. Deci, dacă tragi mânerul, va fi omorât un singur muncitor; dacă nu tragi mânerul, vor fi omorâţi patru muncitori. Tragi mânerul?
Gândeşte-te acum la un al doilea scenariu, puţin diferit. Situaţia începe cu aceeaşi premisă: un tramvai goneşte pe linie, scăpat de sub control şi patru muncitori urmează să fie omorâţi. Totuşi, de data aceasta stai pe platforma unui turn de apă, uitându-te de sus la linie, şi observi că acolo sus, lângă tine, mai stă un bărbat corpolent, care priveşte în depărtare. Îţi dai seama că, dacă îl împingi pe el, o să aterizeze direct pe linie, iar greutatea corpului său va fi de-ajuns pentru a opri tramvaiul şi pentru a-i salva pe cei patru muncitori.
Îl împingi?
Stai puţin. Nu ţi se pune oare aceeaşi întrebare în ambele cazuri? Nu dai o viaţă în schimbul a patru vieţi? De ce rezultatele sunt atât de diferite în al doilea scenariu? Specialiştii în etică au studiat această problemă din mai multe puncte de vedere, dar neuroimagistica a oferit un răspuns cât se poate de simplu. Pentru creier, primul scenariu este doar o problemă de matematică. Dilema activează regiunile implicate în rezolvarea problemelor logice.
În al doilea scenariu, trebuie să interacţionezi fizic cu bărbatul şi să-l împingi, omorându-l. Această decizie antrenează reţele suplimentare: regiunile din creier care ţin de emoţii.
În al doilea scenariu, suntem prinşi în conflictul dintre două sisteme care exprimă opinii diferite. Reţeaua raţională ne spune că e mai bine să moară un singur om în loc de patru, însă reţelele emoţionale declanşează sentimentul instinctiv că omorârea unei persoane este un lucru greşit. Eşti prins între înclinaţii concurente, rezultatul fiind acela că decizia ta cel mai probabil se va schimba complet în cazul celui de-al doilea scenariu.
Dilema tramvaiului atrage atenţia asupra unor situaţii din lumea reală. Gândeşte-te la războaiele moderne, care seamănă tot mai mult cu tragerea mânerului decât cu împingerea bărbatului din turnul de apă. Când cineva apasă butonul ca să lanseze o rachetă cu rază mare de acţiune, antrenează doar reţelele implicate în rezolvarea de probleme logice. Operarea unei drone poate să semene cu un joc video; atacurile cibernetice au consecinţe la distanţă. În acest caz, acţionează reţelele raţionale, nu neapărat şi reţelele emoţionale. Ne este mai uşor să purtăm un război la distanţă deoarece detaşarea reduce conflictul interior.
Cineva a sugerat că butonul care lansează rachete nucleare ar trebui implantat în pieptul celui mai bun prieten al preşedintelui ţării. Astfel, dacă ar alege să lanseze arme atomice, ar exercita violenţă fizică asupra prietenului său, spintecându-l. În această situaţie, luarea deciziei ar fi condiţionată de reţele emoţionale. Când se iau hotărâri de viaţă şi de moarte, raţiunea necontrolată poate să fie periculoasă; emoţiile reprezintă un puternic şi inteligent grup de presiune, şi am da dovadă de neglijenţă dacă le-am exclude din votul în parlament. Lumea nu ar fi mai bună dacă ne-am purta toţi ca nişte roboţi.
Cu toate că neuroştiinţele reprezintă un domeniu nou, această intuiţie are o istorie îndelungată. Vechii greci au sugerat că ar trebui să ne gândim la vieţile noastre ca la nişte trăsuri. Noi suntem vizitiii care încearcă să stăpânească doi cai: calul alb al raţiunii şi calul negru al pasiunii. Cei doi cai tind să meargă în direcţii opuse. Datoria noastră este să controlăm amândoi caii, mergând pe mijlocul drumului.
Într-adevăr, folosindu-ne de neuroştiinţă, putem să arătăm importanţa emoţiilor văzând ce se întâmplă când cineva îşi pierde capacitatea de a le include în luarea deciziilor.
„Creierul. Povestea noastră”, de David Eagleman, traducere de Elena Ciocoiu, a apărut la Editura Humanitas, în 2018.
