Un puști cu ochelari și părul creț urcă în amvon și începe să recite cu mare convingere o poezie despre ursulețul Martinel care, din câte îmi dau seama, face un fel de indigestie de la prea multă miere. Îl cheamă Odey, are 7 ani și, împreună cu părinții și cu cei patru frați, au plecat din Siria acum trei ani și s-au stabilit în România. Copiii nu mai știu cum se numea orașul sirian unde locuiau, dar își amintesc limpede că se auzeau bombe pe stradă și că le era frică. „În Siria era foarte frumos”, își amintește Omar (11 ani) și, când spune asta, mijește ochii și vocea i se înmoaie. Și lui Hamza, fratele lui cu un an mai mic, i se pare că, în afară de război, totul era mai bine acasă. Când a ajuns la București, i-a fost greu. Nimerit peste noapte într-o cultură nouă, căreia nu-i cunoștea limba, se simțea foarte singur. „Nu știam să vorbesc, dar am învățat de la școală și de la tata, când muncește. Așa înveți româna, de la Dragon [complexul comercial Dragonul Roșu, unde muncește tatăl lui, n.r.]. Atunci nu mă înțelegeam cu nimeni, dar acum am câțiva prieteni. Și români, și arabi,” spune Hamza într-o română fluentă.
Hamza e unul dintre cei o sută și ceva de copii care s-au întâlnit sâmbăta trecută să-l aștepte pe Moș Crăciun cu cântece, poezii și dansuri. La prima vedere, nimic neobișnuit pentru un București unde spiritul sărbătorilor face să se învârtă prin magazine sute de mii de oameni. Doar că cei mai mulți dintre copiii de la serbare sunt musulmani, iar în religia lor nu se sărbătorește Crăciunul, și Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilelor din Urmă, unde și-au dat întâlnire, e o biserică mormonă. În amvon, urcă pe rând câteva fete cu capul acoperit de hijab, care recită din Coran, după care urmează poezii în limba arabă și în limba română, în care „stele bat în geam” și românașii vorbesc „limba cea melodioasă, în țara noastră cea frumoasă”. Nu puteau să lipsească „Deșteaptă-te, române”, interpretat de data asta de o puștioaică siriană, și hiturile de sezon „Moș Crăciun cu plete dalbe”, „Veseli zurgălăi” și „Shape of You” a lui Ed Sheeran, care-i fac să se dezlănțuie pe toți copiii din sală – sirieni, iranieni, irakieni, pakistanezi, romi sau români.
Când intră în scenă magicianul, încărcat cu două valize care anunță „Distracție maximă. Magic Valentino”, dispare, timp de o oră, orice diferență. Nu mai rămâne decât dorința puștilor de a mânui bagheta magică, cu care-l asaltează pe Valentino prin învăluire. După o foarte scurtă demonstrație de karate, unde doi copii cu piepturile pline de medalii tricolore se trântesc cu fairplay la pământ, vine punctul culminant. Responsabil de climax e ansamblul „Doinița” („ramura tânără a folclorului de la Casa de Cultură a Studenților din București”), care îi ia la învârtit pe copii, mai întâi la o horă românească, apoi la una arăbească. Câteva minute bune, în biserica austeră, care aduce mai mult a sală de conferințe, dansează la un loc copii care-au văzut războiul pe viu, nu doar în jocuri video, și copii romi care cred că refugiații sunt „niște oameni arabi”, puștioaice cu hijab și tineri în costume populare românești.
Un asemenea jam session cultural nu găsești pe toate drumurile, mai ales într-o țară unde respingerea socială față de arabi a crescut statistic în ultimii ani și unde discriminarea față de romi e sistemică. Într-un oraș unde nu demult s-a îngropat carne de porc pe terenul unde urma să se construiască o mare moschee, poate nu te-ai aștepta să asculți versete din Coran într-o biserică creștină [mormonii susțin că religia lor e creștină, dar unii creștini ne-mormoni neagă acest lucru, n.r.].
Și, într-adevăr, comunității siriene din România, care împreună cu asociația Activ Random a organizat serbarea asta de Crăciun, nu i-a fost ușor să găsească un spațiu de cult deschis să-i primească pe copiii familiilor de refugiați, migranți și solicitanți de azil care locuiesc în București. „Am încercat la mai multe biserici, dar cea mormonă a fost singura care și-a deschis ușile foarte larg și a acceptat să venim să cântăm Coranul aici,” spune Mazen Rifai, jurnalist și lider al comunității siriene din România, unde trăiește din 1998. E a doua oară când copiii musulmani serbează Crăciunul aici la biserică, unde au organizat și meciuri de fotbal, între echipe mixte de arabi și creștini, și unde au de gând să organizeze și un grup arabo-român de hore. De altfel, pastorul mormon Ion Drăgoi îi invită pe toți doritorii să participe la cursurile de engleză și la alte activități educative organizate de biserică. „Nu e nicio barieră între religiile de pe pământ. Trebuie să ne iubim și să ne respectăm unii pe alții, indiferent de credință și de culoare”, spune Drăgoi.
Deși, tradițional, musulmanii nu sărbătoresc Crăciunul, Mazen Rifai crede că e o ocazie bună pentru a sparge zidul dintre două religii și două culturi foarte diferite. „Vrem ca obiceiurile și cultura din țara asta, nu numai limba, să ajungă la refugiați și imigranți. Numai așa putem înțelege partea cealaltă. Dacă știm ce înseamnă Crăciunul, de ce îl sărbătorim, putem respecta tradițiile, ne putem bucura împreună cu oamenii de aici. Asta înseamnă integrarea corectă. În același timp, ei nu pierd cultura lor originală, pe care o respectăm, dar deschidem ușa spre societatea românească”. Rifai, care a publicat în română cartea La revedere, patrie!, o colecție de interviuri cu sirienii bombardați și închiși de regimul lui Bashal al-Assad, spune că, pentru arabii care ajung aici izgoniți de războiul din țara lor, cea mai mare problemă este lipsa unei culturi a refugiaților. „România s-a lovit pentru prima oară de problema refugiaților în ultimii ani. Nu există nici lege, nici obiceiuri, nici cultură pentru a înțelege ce înseamnă refugiații, care e mentalitatea și cum trebuie să fie primiți. Dar cred că, România, dacă ia exemple din Germania sau din Suedia, o să fie mai primitoare decât alte țări, chiar dacă aici e sărăcie. Pentru că oamenii nu caută mereu bani. Foarte mulți oameni caută liniște.”
Cei mai mulți musulmani nevoiți să plece din țările lor din cauza conflictelor nu vor să vină în România. „Dacă vrei să știi de ce, poți să-i întrebi pe cei patru milioane de români care au plecat din țară. Noi le spunem oamenilor noștri: «Românii suferă. Și voi trebuie să suferiți ca românii. Nu suntem excepții»,” spune jurnalistul sirian. Dar pentru cei aproape 3.000 de arabi imigranți și refugiați care trăiesc aici, unul dintre argumentele hotărâtoare sunt oamenii, „primitori și simpli”, „calzi”, „mai mult orientali decât occidentali” – așa cum îi descriu câțiva dintre părinții musulmani veniți cu copiii la serbare. „Foarte mulți sirieni care au plecat în Germania au preferat să se întoarcă aici, fiindcă acolo oamenii trăiesc ca un robot. Aici încă nu”, crede Rifai.
Nuor are 24 de ani, s-a născut în Alep și a venit pentru prima oară în România când avea 18, fiindcă tatăl ei lucra aici de 25 de ani. A plecat apoi în Suedia, dar când a izbucnit războiul în Siria, a revenit în România, unde avea rude și fiindcă îi plăcuse atmosfera, chiar dacă viața era mai grea ca în Suedia. Acum, se pregătește să se căsătorească și să-și facă o familie în București. Jamila (28 de ani) a părăsit orașul Alep în 2012, când războiul civil din Siria era la început. A fugit cu cei doi copii în România, unde soțul ei deja muncea, și după doi ani petrecuți ca refugiați la Alexandria, s-au mutat la București. Aici a început să se simtă ca acasă, mai ales după li s-a născut cel de-al treilea fiu, Adam. Cu toate astea, acasă în Siria se află în continuare toată familia ei, pe care n-a văzut-o din 2012. „Mai vorbesc cu ei pe Skype, doar că tata nu prea vorbește cu mine. Îi e rău la inimă când vorbește”, spune Jamila, ai cărei fii abia îl așteaptă pe Moș Crăciun.
Și copiii musulmani își găsesc încet-încet locul în România, chiar dacă nu le e mereu ușor. Pe lângă faptul că la început nu cunosc limba și mulți dintre ei merg la școlile românești, cu un sistem diferit de cele arabe și colegi noi, nu dau întotdeauna de românii proverbial de primitori. Omran are 7 ani și s-a mutat la București din orașul sirian Hama, „unde era foarte frumos până a venit războiul. Am auzit gloanțe și bombe și mi-era frică”. Spune că la început, colegii de la școala română râdeau de el și unii dintre ei îl loveau, dar acum îi place din ce în ce mai mult în România. Cu toate astea, dacă s-ar termina războiul, ar vrea să se întoarcă în Siria, fiindcă acolo a rămas bunica lui, de care îi e dor. Lubna e o puștioaică din orașul sirian Homs, de unde a fost nevoită să plece alături de familia ei în urmă cu trei ani, când s-au stabilit la București. „La mine în oraș am văzut lume moartă, am văzut copil mort, am văzut ceva nu frumos.” E plină de viață și, când urcă la amvon să facă beatbox, pare aproape la fel de neînfricată ca în dormitorul ei, unde a învățat tehnica asta de cântat urmărind clipuri pe YouTube. Spune, însă, că nu prea se simte bine în România. Locuiește într-o casă cu chirie și spune e că mereu gălăgie, iar mai nou nu mai are voie să meargă la școală. „Acum două-trei săptămâni, în drum spre casă, patru fete au venit la mine cu un cuțit și m-au tăiat la mână,” spune Lubna. „Acum, nu am voie să ies decât cu mama din casă și nu mă mai lasă să merg la școală”. La 18 ani, Nura e în primul an de facultate la Finanțe-Bănci. E jumătate siriancă și jumătate româncă și, de la 8 la 15 ani, a trăit în Siria. După ce războiul a început să facă ravagii, „nu mai aveam curent și se auzeau bombele peste tot”, a revenit în România, unde a studiat la școala palestiniană și și-a luat bacul cu brio. Spune că nu a avut probleme prea mari în București, dar că „uneori îmi zic oamenii pe stradă să mă întorc în Siria, că aici nu este țara mea, sau să-mi dau eșarfa jos. Le mai zic că mama mea e de-aici și, oricum, cum să mă întorc acolo, când acolo este război?”
Cristina Ciobanu, de la asociația Activ Random, care organizează activități de educație non-formală pentru refugiați, migranți, solicitanți de azi și personae de etnie romă, și care s-a ocupat și de vizita lui Moș Crăciun la copiii musulmani din București, crede că problem există de ambele părți. „Musulmanilor le este frică să interacționeze cu românii, pentru că nu știu neapărat reacțiile lor și cred că vor avea parte de respingere. În același timp, românii sunt un pic speriați de ei”. Tocmai de-asta e important ca fiecare dintre cele două părți să facă pași mici. Pe de o parte, spune Cristina, prin diferite activități, organizația reușește să-i scoată pe copiii musulmani și pe părinții lor din contextul lor cultural imediat și din comunitatea strânsă în care trăiesc. „Chiar și simplu fapt că pleacă din Obor sau din Colentina, acolo unde locuiesc, până în Victoriei, e deja un pas de a-i face pe oameni să interacționeze cu Bucureștiul”. Iar pe de altă parte, Moș Crăciunul care s-a prezentat voios, pe sub barba albă și 100% naturală, „Nicu, de profesie inginer”, a avut șansa să ofere pentru prima oară cadouri unor copii musulmani. „Bucuria a fost aceeași”, spune el, înainte să plece spre alți copii cu taxiul, alături de Crăiasa Zăpezii.
