Este mai mult decât previzibil din partea mea să fac o listă cu romane despre Crăciun în preajma Crăciunului. Evident, ultimul lucru pe care îl vreau este să le propun cititorilor niște „povești de citit sub brad”. Dar, chiar și dacă aș încerca să prezint cum spulberă ficțiunea clișeele consumeriste despre sărbătorile de iarnă, mi se pare că tot aș umbla prin niște locuri comune. Cu toate acestea, am acceptat provocarea.
Îmi dau seama că nu am nicio opinie despre Crăciun. Cred că majoritatea dintre noi nu avem, de fapt, una. Crăciunul doar a devenit o perioadă din an prin care trebuie să trecem și pe care o sărbătorim dintr-o inerție instituțională și tradițională. În cel mai bun caz, este un concediu bine-meritat și un moment relaxant de petrecut cu familiile (asta, bineînțeles, dacă ne înțelegem OK cu propriile familii). În cel mai rău caz, este un bombardament al industriei de consum, în care camioanele de Coca Cola vin să ne aprovizioneze încă o dată cu soft power occidental. Oricare ar fi perspectiva, Crăciunul în România a fost și rămâne o sărbătoare destul de cinică.
Deci, după cum se vede, sunt un tip de 24 de ani cu opinii foarte speciale. Cu toate acestea, nu pot să-mi stăpânesc un reflex emoțional, care își are originea, cel mai probabil, în filmele sau în reclamele pe care le-am vizionat încă din copilărie. Mă simt foarte nostalgic când se apropie sărbătorile. Mă trezesc împodobind bradul, pregătind cadouri, instalându-mi luminițe în cameră, de parcă m-aș lăsa intenționat pradă unor mecanisme pe care nu doar că le identific ca fiind artificiale, ci pe care le și critic în viața mea de zi cu zi. Cred că o mare parte din oameni împărtășesc sentimentul ăsta. Nu mă refer la persoanele pentru care semnificația ritualică a perioadei are o altă profunzime, ci la cetățenii mai urbanizați și, ca să zic așa, mai puțin umblați pe la Biserică. Prin urmare, ce așteaptă lumea de la Crăciun? Cam ceea ce reprezentau și autori de tipul lui Charles Dickens în A Christmas Carol sau, mai recent, al lui John Grisham în Skipping Christmas. E vorba despre un eveniment revelator, indiferent de ce conținut are acesta (un moment de intimitate cu rudele, o nouă dragoste, o altă perspectivă în carieră, poate chiar și o schimbare de regim politic). Scenele de Crăciun din ficțiunile contemporane pe care le-am ales mai jos – într-un mod mai degrabă aleatoriu decât sistematic – se joacă subversiv cu aceste așteptări.
Corecții de Jonathan Franzen
După cum spunea și Franco ‘Bifo’ Berardi într-un eseu pe care l-am tradus anul trecut la Editura ULBS, romanele lui Jonathan Franzen reușesc să contureze o adevărată „fenomenologie a depresiei americane”. În acest context, Corecții nu face excepție: romanul din 2001 al lui Franzen prezintă dezintegrarea morală a unei familii nord-americane din clasa de mijloc. Enid Lambert, o bătrânică din Midwest, dorește să își petreacă Crăciunul în St. Jude alături de soțul ei bolnav de Alzheimer și de cei trei copii – deja adulți – ai săi. Pretextul cinei de sărbători scoate în evidență un conflict generațional greu de gestionat. Între vârstnicii conservatori și nostalgici după modelul „familiei americane” apărut după Marea Depresie, pe de o parte, și tinerii mai individualiști și mai progresiști ai anilor ’80, pe de alta, se creează o falie adâncă. În mijlocul acestei încăierări familiale se conturează portretul lui Chip, fiul mijlociu al familiei Lambert, fost profesor universitar, prins acum în niște afaceri oneroase din Europa de Est. Ratarea continuă a lui Chip (relațională, profesională și existențială) ilustrează cât de firave sunt idealurile acestei societăți din centrul lumii, a cărei stabilitate începe să scârțâie deodată pe la încheieturi. Franzen are un ochi excepțional pentru astfel de tensiuni.
În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu
Deși nu este unul dintre hiturile mari ale lui Dan Lungu în materie de proză – titlul acesta le-ar reveni mai degrabă celebrelor romane Sînt o babă comunistă! (2007), Fetița care se juca de-a Dumnezeu (2015) sau Pâlpâiri (2018) –, În iad toate becurile sunt arse este o carte nu doar consistentă, dar și al cărei conținut este simptomatic pentru viața socială din timpul tranziției românești. Aici, ca și în alte părți, strălucește formarea de sociolog a autorului. Romanul urmărește povestea lui Victor, un bărbat șomer din provincie, a cărui căsnicie se destramă de la o zi la alta. În tot acest timp, bărbatul rememorează vremurile bune din timpul comunismului, când viața grupului său de prieteni era mai simplă și un pic mai stabilă. Totul până într-o zi din preajma sărbătorilor de iarnă, când Victor întâlnește doi străini misterioși care îi propun un job provizoriu și ridicol: să se îmbrace în Moș Crăciun și să viziteze, alături de ei, un plasament pentru copii cu nevoi speciale. Filantropia ipocrită a Occidentului – care merge mână în mână cu imaginea idealistă a Crăciunului – e oglindită în figura acestui personaj memorabil din literatura română a ultimilor ani.
Tetralogia napoletană. IV. Povestea fetiței pierdute
Tetralogia napoletană. IV. Povestea fetiței pierdute de Elena Ferrante
În fine, scopul meu nu a fost să aleg doar romane care tematizează sărbătorile de iarnă, ci structuri narative în care scenele de Crăciun joacă un rol definit. În general, aceste scene funcționează în răspărul pitorescului hygge, populat cu micro-comunități reîntregite și fericite. Astfel, dezbinarea pare să fie centrul de greutate al Crăciunului și în al patrulea volum din ambițioasa Tetralogie napoletană a Elenei Ferrante, probabil cel mai important export literar al Italiei. Povestea fetiței pierdute e romanul final al seriei, în care toate oalele metaforice se sparg în capul lui Lenù Greco, femeia care a părăsit suburbiile sărace ale Napoliului pentru o carieră intelectuală de succes. După ce își părăsește soțul într-o tentativă de eliberare din constrângerile propriului gen, personajul se întoarce de sărbători la fiicele ei. Dar nu Dede și Imma o așteaptă pe scriitoare acasă, ci mama sa, impunătoarea Immacolata, determinată să o readucă – fără succes – pe „fetița pierdută” pe calea cea dreaptă.
Interior zero de Lavinia Braniște
Să ne imaginăm o petrecere corporatistă de Crăciun, a cărei tematică este cea a „balului mascat”. Una dintre angajatele firmei decide, în lipsa banilor necesari pentru achiziționarea unui costum mai extravagant, să se costumeze în Oliver Twist. Din păcate, costumația nu are deloc succes. Nimeni de la firmă nu îl recunoaște pe personajul lui Dickens, iar unii chiar strâmbă din nas când aud că e vorba despre… „un băiețel sărac”. În rest, toată lumea de la party este sclipicioasă și fancy, etalarea propriei poziții sociale fiind prioritatea majorității oamenilor. Angajata a avut o zi grea la muncă, este obosită și stresată, iar întâmplările din jur o deprimă și mai mult. Văzută prin aceste lentile, petrecerea de Crăciun devine un adevărat spectacol al ipocriziei middle class din România. Ceea ce am descris este chiar o scenă de Crăciun din cartea Interior zero a Laviniei Braniște, care urmărește povestea Cristinei, o femeie care ajunge să lucreze pentru o firmă de construcții din București. Romanul ilustrează încercările personajului de a se adapta la un mediu alienant de muncă. Tropul Crăciunului nu face decât să pună reflectoarele asupra ipocriziei care stă la baza micilor distracții din sânul multinaționalelor.
Anihilare de Michel Houellebecq
Am scris recent despre cel mai recent proiect al lui Michel Houellebecq. Observam acolo faptul că a apărut o schimbare în filosofia cinică a autorului: un fel de tandrețe nou-găsită a pătruns în discursul acestui enfant terrible al literaturii franceze contemporane. De pildă, s-ar zice că scena de Crăciun de la începutul romanului Anihilare scoate în relief tot o formă de dezbinare familială; doar că această dezbinare este totodată și pretextul unei comunicări regăsite între membrii familiei Raison. După ce tatăl lui Paul – un funcționar de la Ministerul Economiei din Franța – intră în comă în urma unui AVC, cei trei frați (protagonistul, Cécile și Aurélien) ajung să își reconsolideze relația. În timp ce Paul își regăsește familia în mijlocul unei crize familaile, soția sa – devenită recent practicantă wicca – merge să își petreacă zilele de Yule (o sărbătoare păgână ce coincide cu sărbătorile creștine de iarnă) alături de o comunitate religioasă alternativă. În Anihilare, reîntregirea familiei tradiționale și aderarea la noile spiritualități fac casă comună. Scopul ambelor mișcări pare să fie același: întoarcerea la o viață autentică, reală și, într-un fel, antimodernă.
Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac
Pe 25 decembrie 1991 – așadar, chiar în prima zi de Crăciun – Mihail Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Basarabia se desprinsese deja de sub monopolul URSS-ului încă din acea vară. 27 august devine, astfel, Ziua Națională a Republicii independente Moldova. Cu toate acestea, momentul Crăciunului din 1991 are o valoare simbolică importantă, întrucât marchează sfârșitul unei ere pentru întregul bloc est-european. Grădina de sticlă, al doilea roman al remarcabilei Tatiana Țîbuleac de după Vara în care mama a avut ochii verzi (2016), prezintă nu doar povestea tragică a unui tinere orfane care este adoptată de către o rusoaică aristocrată din Chișinău, ci și primii ani ai eliberării naționale de peste Prut. Sugerată pe parcursul primului semestru școlar de după Ziua Independenței, schimbarea de regim este resimțită plenar de către protagonistă abia după acest moment-cheie al vacanței de iarnă, în care „Gorbaciov plecase și venise anul Maimuței”. Valurile schimbătoare ale istoriei sunt suprapuse nu numai peste o traumă geopolitică, ci și peste una personală: un abuz sexual. Fără a intra în detalii, pot zice doar că întâlnim aici una dintre cele mai dure și apăsătoare scene din literatura contemporană scrisă în limba română.
Povești de vară de Mieko Kawakami
Am cumpărat romanul lui Mieko Kawakami fiindcă îmi plăcea premisa: Natsuko Natsume, o bloggeriță celibatară din Tokyo, cochetează cu gândul de a face un copil prin inseminare artificială. Văzând mai apoi recomandarea de pe copertă a lui Haruki Murakami (care nu-mi place deloc), am fost destul de sceptic și am amânat lectura. În cele din urmă, am citit-o într-un moment de procrastinare și am fost plăcut surprins. Cartea nu doar că ridică teme sociale importante, dar și reflectă izolarea pe care o resimt mulți indivizi din societatea über-tehnocrată și tradiționalistă a Japoniei. Spre deosebire de ce am discutat anterior, scena de Crăciun din a doua parte a cărții lui Kawakami denotă mai degrabă optimism: este scena în care personajul feminin decide să facă pasul decisiv către inseminarea artificială. Într-adevăr, este un „moment revelator” cheesy, dar e totodată foarte provocator: gestul lui Natsu nu poate decât să irite atât antinataliștii radicali, cât și conservatorii familiști. În viziunea occidentalului, Povești de vară e un roman cuminte. Însă, în contextul său de origine, el ridică probleme morale dintre cele mai delicate.
Imagine principală generată cu Dall-E.
