În fața noului coronavirus, mai toate țările europene au declarat stare de urgență și și-au forțat propria populație să rămână în izolare la domiciliu. Faptul că statele, inclusiv cele cu o lungă tradiție democratică, au considerat aceste măsuri acceptabile este problematic. Printre cei care au avut o voce critică se numără Giorgio Agamben, unul dintre cei mai importanți profesori de filosofie politică contemporani. El a condamnat deja măsurile adoptate în Italia, precum izolarea forțată a populației, interzicerea dreptului de a fi alături de cei dragi pe patul de suferință și noile proceduri de înmormântare și lipsa de socializare. După ce primul său articol a stârnit controverse și i-a atras acuze că nu ar fi un negaționist al gravității pandemiei, în cel de-al doilea text, publicat pe 17 martie, Agamben revine cu precizări. „Starea de excepție, cu care guvernele ne obișnuiseră de ceva vreme, a devenit într-adevăr noua normalitate. Au fost și alte epidemii grave în trecut, dar nimeni nu s-a gândit că ele sunt motiv de declarare a stării de urgență precum cea de acum, care ne interzice până și să ne mișcăm,” spune el în al doilea articol.
În ultimele săptămâni, starea de urgență a fost deja abuzată, uneori în mod grotesc. În Ungaria, Viktor Orban a devenit un dictator de facto, Parlamentul permițându-i să conducă prin decrete fără limită de timp. Această mișcare seamănă izbitor de mult cu Enabling Act (Legea de împuternicire), decizia prin care Parlamentul i-a acordat lui Adolf Hitler, în 23 martie 1933, dreptul de a prelungi starea de urgență, instituită după arderea Reichstagului în 28 februarie, și de a conduce prin decrete. Hitler a ținut Germania într-o permanentă stare de urgență până în 1945. În Polonia, cu oamenii încă închiși în case și fără posibilitatea de a se împotrivi, Partidul Lege și Justiție, la putere din 2015, profită de faptul că nu sunt permise adunările publice și se pregătește să treacă prin parlament legile împotriva avortului, pe care a trebuit să le retragă acum doi ani din cauza protestelor masive.
În România, Senatul a aprobat deja o lege care permite condamnaților cu pedepse sub 7 ani să-și ispășească pedeapsa acasă. În plus, starea de urgență a dus la o erodare nemaivăzută a statului democratic. Scoaterea armatei pe străzi în echipament de război, trecerea managementului mai multor spitale în mâinile militarilor, ordonanțele militare și inflația de reguli care produc confuzie în rândul populației sunt semne ale unei tentații autoritarist-militariste periculoase. Sub starea de urgență, statul a încetat să mai fie democratic și a devenit stat polițienesc. Emfaza autorităților cu privire la milioanele de euro colectate zilnic din amenzi ascunde o realitate sumbră: forțele de ordine au intrat într-o competiție a pedepselor pecuniare, în care cetățenii sunt victime directe ale abuzului de putere, înfricoșați să se miște în propria țară. Ca termen de comparație, în Marea Britanie, în perioada 27 martie-13 aprilie au fost date un număr de 3.203 amenzi pentru încălcarea regulilor izolării. Deși suma totală nu este specificată, amenda cea mai mare pentru asemenea infracțiuni este de 60 de lire sterline. În România, pragul pentru cea mai ridicată amendă este de 20.000 de lei (echivalentul a peste 3.600 de lire sterline).
Toate aceste exemple, și multe altele nemenționate aici, sugerează că declararea stării de urgență și izolarea forțată a populației au dus, aproape peste tot, la o erodare a valorilor democratice și a drepturilor fundamentale nemaivăzută de la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Restricțiile impuse de guvern și activitatea poliției în Marea Britanie sunt mult mai indulgente decât în alte țări europene. Cu toate acestea, nici această țară, care are una dintre cele mai lungi și stabile tradiții democratice, nu este scutită de abuzuri. Șeful poliției din Northamptonshire, de exemplu, a amenințat populația că, dacă nu respectă regulile izolării, va începe să instaleze filtre pentru a bloca drumurile și „vom începe să supraveghem supermarketurile, verificând produsele din coșurile cetățenilor ca să vedem dacă sunt produse legitime și necesare.” Această amenințare era ridicolă, de vreme ce nici o regulă emisă de guvern nu permitea o astfel de acțiune a poliției. Însă șeful din Northamptonshire a arătat, poate fără să-și dea seama, mentalitatea de control și abuz pe care o au forțele de ordine și cât de intruzive pot ele deveni sub umbrela stării de urgență și a izolării forțate a populației. Pe 9 aprilie, 26 din cele 43 de forțe teritoriale ale poliției britanice au început să sfătuiască populația să utilizeze un formular, ce putea fi găsit pe site-urile lor, prin care să-i raporteze pe cei care încalcă regulile izolării. Ca cineva care a trăit anii copilăriei în ultima parte a regimului Ceaușescu, știu din proprie experiență ce societate „ideală” este aceea în care vecinii se toarnă unii pe alții, când neîncrederea și suspiciunea guvernează relațiile umane.
Toate aceste exemple, și multe altele nemenționate aici, sugerează că declararea stării de urgență și izolarea forțată a populației au dus, aproape peste tot, la o erodare a valorilor democratice și a drepturilor fundamentale nemaivăzută de la cel de-Al Doilea Război Mondial. În acest context, o revizuire a conceptului stării de urgență este necesar, nu doar în România, ci în toate țările care vor să mai salveze fărâma de democrație ce va mai rămâne după această pandemie.
Până la începutul secolului 19, ideea stării de urgență s-a bazat pe prerogativa regelui sau liderului religios, ca reprezentanți al lui Dumnezeu pe pământ, să limiteze drepturile supușilor în situații excepționale. Din cauza avansului laicității, a separării statului de biserică și a diminuării rolului monarhiei în statele occidentale, această măsură a fost contestată în cercurile de filosofie politică de la începutul secolului 20. Cel care a dat din nou putere și legitimitate stării de urgență a fost filosoful și juristul german Carl Schmitt (1888-1985). Însă Schmitt își baza argumentația în favoarea acestei măsuri mergând înapoi la conceptul religios de suveranitate a liderului. (Apărând acțiunile dictatoriale ale lui Hitler, el a spus că „Fuhrerul apără legea” și că „Suveran este cel care decide excepția/urgența”.) Reîntoarcerea la argumentul religios era o dovadă implicită și suficientă că, într-o societate modernă, laică și fără regi absolutiști, starea de urgență este un concept depășit și fără legitimitate. Schmitt a rămas una dintre vocile autoritare la care mai toți scriitorii de filosofie politică postbelici fac referire. Asta este însă deosebit de problematic având în vedere că el a fost unul din membrii marcanți ai Partidului Nazist, un antisemit notoriu și un susținător convins al Fuhrerului, iar teoriile sale au legitimat sistemul dictatorial din timpul celui de-al Treilea Reich. Din punctul meu de vedere, este una din marile tragedii ale umanității faptul că, după experiențele anilor ‘30 și după Al Doilea Război Mondial, când s-a văzut mai bine ca oricând unde duce existența în sistemul legal a posibilității declarării stării de urgență, această practică a rămas neschimbată.
În isteria generalizată provocată în ultimele săptămâni de televiziunile de știri, de competiția dintre state, de presiunea de grup, oamenii nu doar acceptă îngrădirea drepturilor lor, ci chiar argumentează în favoarea acestor măsuri și a abuzurilor cu care vin la pachet, în numele siguranței și protecției. Conform argumentației folosite de unele guverne și o parte a populației în actuala criză, ar trebui să stăm într-o permanentă stare de urgență și de arest la domiciliu pentru că, nu-i așa, întotdeauna vor fi pericole de care să trebuiască să fim apărați. Si statul tot mai totalitar, în mărinimia lui, ne va apăra și ne va ține în viață. Ne va controla fiecare mișcare, ne va urmări prin telefoane și drone, ne va inocula frică printr-o media tot mai neprofesionistă și obedientă, ne va da voie să ieșim numai când va vrea el, ne va face programul zilnic, ne va dicta stilul de viață, va adopta legile pe care le dorește, pentru că dreptul la protest nu mai există atunci când populația este în izolare forțată.
În timp ce unele măsuri de protejare împotriva COVID 19 sunt legitime, ele ar trebui să respecte libertățile individuale și să fie bazate mai degrabă pe colaborarea decât pe coerciția propriilor cetățeni. Altfel, se poate ajunge la propuneri aberante precum aceea de izolare forțată și relocarea pentru trei luni a persoanelor peste 65 de ani, vehiculată atât de Adrian Streinu-Cercel, managerul Institutului de Boli Infecțioase Matei Balș, cât și de ministrul Sănătății din România, Nelu Tătaru. Sau la o propunere similară a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care a spus că, în timp ce măsurile de izolare se vor ridica treptat pentru populație în următoarele luni, persoanele în vârstă vor trebui să fie izolate până la sfârșitul anului. Zilele acestea se încalcă, de fapt, unul din principiile de bază ale stării de urgență: temporalitatea. Faptul că în mai toate țările această măsură a fost prelungită deja o dată sau de două ori, fără asigurări că aceste prelungiri vor înceta, este inacceptabil. Faptul că președinta Comisiei Europene se joacă, în declarații, cu idea discriminării și limitării drepturilor unor categorii de populație fără o limită de timp clară, predictibilă, este și mai îngrijorător.
În timp ce unele măsuri de protejare împotriva COVID 19 sunt legitime, ele ar trebui să respecte libertățile individuale și să fie bazate mai degrabă pe colaborarea decât pe coerciția propriilor cetățeni.
În 1995, Comisia Europeană pentru Democrație prin Lege, parte a Comisiei de la Veneția, a dat publictății un raport despre sistemul stării de urgență în majoritatea țărilor Europene, Canada și Statele Unite. Raportul este un instrument util pentru înțelegerea diferențelor dintre țări în această privință. De exemplu, multe din țările nordice (Danemarca, Suedia, Finlanda) nu au o legislație specială pentru decretarea stării de urgență. În majoritatea celorlalte state, măsura există într-o formă sau alta în constituții, iar ea poate fi abuzată. În ultimul capitol, raportul face câteva recomandări, cum ar fi o mai mare atenție la modul în care se definește urgența sau respectarea principiilor proporționalității și temporalității. Două fraze din această secțiune sunt însă esențiale: 1) definind pericolul sau urgența care să declanșeze starea de urgență, autorii spun: „cu alte cuvinte, derogări, restricții, suspendări, sunt acceptabile numai în caz de război sau urgență publică ce pune viața națiunii în pericol.” 2) Și mai mult, raportul argumentează că „multe dintre măsurile luate sub legile de urgență [ar trebui] să nu implice nicio derogare de la standardele drepturilor omului.” Această ultimă formulare este destul de vagă și exprimă dilema autorilor între acceptarea necesității stării de urgență și, în același timp, teama că măsurile luate vor duce la anularea drepturilor fundamentale. Însă este de notat că, în opinia lor, singurele situații care justifică decretarea stării de urgență sunt război sau o situație „ce pune în pericol viața națiunii.” Această opinie este menționată și într-o compilație publicată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Lege pe 16 aprilie 2020. Acest document exprimă implicit (acest lucru nu este încă spus explicit) îngrijorarea Comisiei Europene că măsura stării de urgență este abuzată, în contextul luptei împotriva noului coronavirus, în multe țări.
Criza COVID-19 nu îndeplinește niciunul din cele două criterii menționate mai sus. Aceasta nu este o situație de război, în pofida isteriei create de media și a limbajului iresponsabil folosit de politicieni, iar viața națiunii nu a fost în niciun moment pusă în pericol de virus. De la început s-a știut că majoritatea covârșitoare a celor infectați vor dezvolta simptome minore și moderate. Cu mai multă înțelepciune și politici temperate, statele ar fi trebuit să protejeze pe cei vulnerabili, să testeze și izoleze pe cei care se contaminează, să mărească capacitatea paturilor de terapie intensivă, să înființeze noi spitale, să mărească numărul ventilatoarelor etc. De fapt, abuzarea stării de urgență acum va conduce, probabil, la un context în care viața națiunilor să fie cu adevărat pusă în pericol, având în vedere că, potrivit prognozelor instituțiilor internaționale, va urma un crash economic similar celui de la începutul anilor 1930.
Dacă vrem ca lumea să nu se transforme literal, într-un viitor foarte apropiat, într-un univers orwellian, cred că trebuie gândite modalități de eliminare totală a stării de urgență din constituții și sisteme legale internaționale. Modul în care a fost abuzată această măsură astăzi arată că, atâta timp cât ea va exista ca posibilitate, drepturile fundamentale ale cetățenilor vor fi în pericol. Acest lucru a fost discutat tot mai mult în ultimele două decenii, după 11 Septembrie și adoptarea de către Statele Unite a Patriot Act. În cartea The Law of Emergencies: Public Health and Disaster Management (2009), Nan D. Hunter discută în câteva capitole situații foarte similare cu ceea ce trăim astăzi. Focusul este pe Statele Unite, iar autoarea atrage atenția în repetate rânduri asupra posibilelor abuzuri în situații de urgență medicală. Ea îl citează pe Bruce Ackerman, profesor de drept și științe politice la Yale University Law School, care a avansat ideea unei Constituții de Urgență. În locul unei stări de urgență care introduce excepții și suspendă drepturile fundamentale, Ackerman argumentează în favoarea creării unei constituții de urgență care să intre în vigoare în cazuri excepționale. Deși are câteva prevederi controversate, propunerea este o încercare de a regândi sistemul actual care periclitează sistemul democratic. Astfel de propuneri sunt un argument că, mai ales în contextul celor întâmplate în ultimele săptămâni, trebuie să ne îndreptăm către un sistem în care, indiferent de urgență, libertățile civile să nu poată fi îngrădite, iar măsurile ce se iau să se bazeze pe consensul, și nu pe coerciția cetățenilor. Dacă nu înțelegem și nu facem asta acum, oricând vor putea fi inventate în viitor urgențe care să justifice suspendarea libertăților individuale.
Foto: Shutterstock
