cover me softly, expoziția principală a celei de-a cincea ediții a Bienalei timișorene de arhitectură (Beta 2024), e unul din marile evenimente ale toamnei. Nu doar la Comenduirea Garnizoanei, adică nu doar în Timișoara. Merită văzută, oricine și de oriunde ai fi, pentru că nu e (doar) o expoziție de arhitectură (deși curatoarea e arhitectă). E despre cover ca acoperire, copie, grijă, intimitate și despre însăși multitudinea de sensuri a cuvântului din titlu. Așa cum vă sfătuiește acest reportaj de la vernisaj: „Mergeți. Vedeți. Respirați. Beta 2024 vă așteaptă.”
Ideea de spațiu ca experiență intimă, în aceeași măsură în care este un bun comun, m-a programat pe mod cover la această ediție a Bienalei timișorene de arhitectură, Beta 2024. Mintal, deja făcusem legătura cu Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2022, care reprezentase felul în care ne puteam recâștiga responsabil dreptul la orașele în care trăim. De data asta, după „un an al Capitalei” (culturale europene), Beta vine cu un concept fin, cosy, transdisciplinar, cu un touch uman și imersiv. Accesând acest loc intrigant, în inima orașului pe care continui să-l experimentez de când mă știu, expoziția principală a Bienalei timișorene de arhitectură 2024, cover me softly, a venit la Comenduirea Garnizoanei din Timișoara ca o textură confortabilă peste un „corpus” expus, câteodată contestat, dar mereu populat: Piața Libertății. De la fâșia de material transparent de deasupra Pieței, care face legătura dintre spațiul exterior și cel interior, până la oaza de verde nou instalată în curtea Garnizoanei sau setting-ul unei mese festive în stilul anilor ‘70-80 din podul clădirii (lucrarea The Attic a lui Friedemann Heckel, artist berlinez, prezent la deschidere), Bienala timișoreană de arhitectură din acest an are toate șansele să te facă să „simți arhitectura”, după cum spune Oana Stănescu, curatoarea expoziției principale, cover me softly.
Cea mai veche clădire din Timișoara care și-a păstrat forma originală, cu toate că a fost utilizată pentru scopuri diferite: de la rezidența comandamentului general, până la birouri administrative și, cel mai recent, ca spațiu expozițional de artă contemporană. Pentru expoziția principală Beta 2024, cover me softly, au fost aduse câteva ajustări spațiului expozițional, pentru a-l aduce cât mai aproape de forma inițială.
Acoperind o rază imensă de mapamond (ăsta ar fi unul dintre sensurile cover-ului din titlu), cu peste 50 de artiști, designeri și arhitecți români și străini, dar și cineaști și organizații civice – în sfârșit, o expoziție interdisciplinară vine în forță și te face să te gândești la ce mai înseamnă originalitatea, în această perioadă de tensiuni climatice și politice. Pornește de la un nivel urbano-uman, aducând în prim plan ideea de cover ca o chestiune de înțelegere a unui mecanism care te invită să consideri ceea ce există deja și să-ți imaginezi direcția în o poți lua din acel punct. De cum am pășit în spațiul Garnizoanei (pe care l-am simți protectiv de data asta), am încercat să îmi asum ideea de cover nu ca o copie slabă a originalului, ci ca o sursă de reinventare a ceea ce este.
Cu toate astea, senzația viscerală a cover-ului (probabil personală) era aceea de acoperire, protecție, ascunziș, mască, deghizare. Deși definiția cover-ului continuă cu „a se extinde în timp sau spațiu; a fugi la adăpost; a purta de grijă; a lucra cu ceea ce există deja”, am rămas la ideea de protecție și intimitate, într-un spațiu neașteptat de primitor și de accesibil, un loc „de care să dai din greșeală”, după cum a gândit Oana Stănescu această expoziție principală. A lucrat împreună cu asistenții Chase Galis și Simina Marin, cu Alexandra Trofin, directoarea Beta, plus o echipă Beta dedicată, migăloasă și cu super anduranță în organizarea de evenimente de o asemenea anvergură.
De la concerte de muzică live la filme, artist talks și ateliere de arhitectură, Bienala de arhitectură din acest an a început vineri, 13 septembrie, pe o ploaie torențială cu iz de apocalipsă post-climatică, dar care, cu toate intemperiile aferente, se anunța efervescentă și extrem de incitantă, pe tot parcursul celor șase săptămâni de Beta 2024. Featuring: plante, filme, fashion, „o expoziție în care dai cu nasul de Pasolini, Brâncuși, o capelă, Maria Tănase, buruieni magice, case de romi, Luis Barragán, fațade de blocuri în sobe de teracotă și castori”, vorba Emei Prisca, comunicator pentru această ediție.
În timp ce pășim într-un spațiu al „energiei orașului ca punct de intersecție”, ghidați de cea care a gândit această experiență, arhitecta Oana Stănescu se întreabă retoric: „De ce să vorbești despre alte arhitecturi, când o arhitectură ar trebui să-ți vorbească prin spațiu în sine?”. Poate și de aceea, curatoarea, creatoare, printre altele, a celebrului proiect Pool Plus din New York și colaboratoare a lui Kanye West, cu studiouri de arhitectură la New York și Berlin, spune declarat și asumat (am întrebat-o înainte) că nu îi plac expozițiile de arhitectură. Cu această setare în gând, mă surprind cum încep să pășesc într-un loc neașteptat (o senzație similară cu cea pe care mi-a oferit-o proiectul Pepiniera.1306 plante pentru Timișoara, cel mai vizitat site în timpul TM2023). Mintea îmi e programată pe auzit cover-uri muzicale și reinterpretări și observat cover-uri imagistice. Intru în bucla postmodernistă a lui Baudrillard, în care „simulacrul este copia unei copii” și avansez înspre celebrul tagline al lui Chuck Palahniuk din Fight Club: „Everything is a copy of a copy of a copy”.
Odată ce pătrund mai adânc în ideea de spațiu viu, reinventat, în care fiecare artist vine cu o reinterpretare a conceptelor familiare, de la spații percepute în VR, trec către o lume ascunsă a noțiunii de fake news (a copierii realității, schimbându-i sensul), pare că fiecare trecător a lăsat la un moment dat o amprentă asupra spațiului. De la conceptul de acoperire ca protecție din primele spații de expunere, până la reinventări ale unor croieli arhicunoscute, ca tricourile albe, până la scările care duceau către podul clădirii, unde te întâmpina o masă festivă (cu șervețele de ceramică și flori „îmbălsămate” pentru eternitate), sau la instalații de conștientizare a ceea ce poate produce de fapt o defrișare a unei zone împădurite; ce înseamnă pentru natură un câmp de luptă; ce mai înseamnă un spațiu de siguranță pentru o comunitate LGBTQ+ sau ce poate face o „dodă” (un fel de alchimistă a ierburilor) pentru conștientizarea consumului de masă. Toate păreau să urmeze firul logic al ideii de expoziție transculturală și transdisciplinară, într-un ecosistem de artiști internaționali de prestigiu din Japonia, Polonia, Chile, Germania, Statele Unite, Serbia, Marea Britanie, etc., cu care Beta ne-a obișnuit de câteva ediții încoace.
Chiar de la intrare, intrând pe sub fâșia de textilă fină care leagă Piața Libertății de Comenduirea Garnizoanei, trecând prin poarta de fier, am aterizat pe un pat imens cu pături cu motive tradiționale românești, obținute din colecții private sau donații. M-am simțit, indeed, „ca acasă”, într-un spațiu reinventat, în care „stai la givan” (cum se spune în Banat), adică un spațiu în care stai la povești, la taifas, la o vorbă, iei o gură de aer mintal. Mi-a plăcut și ideea de iurtă de la primul etaj, în fața căreia vizitatorii sunt invitați, fără să li se spună, să se descalțe (pantofii și sandalele de la intrare sugerează descălțarea). Altfel, invitația la spațiu acoperit și protectiv, care te cheamă la șezătoare încă de la început, continuă cu spații acoperite ca atunci când eram mici și ne făceam corturi din plapume, bărcuțe din hârtie în care poți locui, spații cu texturi care simt, mese acoperite cu fețe de masă încălzite, capele reinventate și multe alte cotloane care te invită să imaginezi următorul cover al covorului persan.
Mi-a mai plăcut ideea de cover ad infinitum, apăsarea unui buton de start care va programa următoarea reinventare a roții pop culture. Și mă întorc la ideea Oanei Stănescu de a simți arhitectura, în toate sensurile, chiar și la nivel de reprogramare a arhitecturii mentale, cu străzi ale copilăriei și străzi ale maturității, cu case părăsite și apoi renovate, cu spații distruse și apoi resuscitate, cu insule pustii ajunse gropi de gunoi datorită fast fashion, cu orașe sublime desacralizate din cauza hiper turismului de consum (vezi cazul Barcelonei), cu construcții care contribuie cu peste 20% la emisiile globale cu gaze cu efect de seră – și lista albă/neagră continuă. Pentru că, până la urmă, totul este o arhitectură. Și, cu acest gând de tagline, numai bun de postat pe Instagram, să nu uităm că Beta înseamnă și concerte live și ateliere, și artist talks, într-un melanj superb pentru Timișoara: Noaptea Filosofiei, Festivalul Simultan, Cinema Timiș și lista continuă.
Instalații care mi-au furat atenția din prima:
The Attic de Friedemann Heckel, Berlin, Germania
Pentru expoziția sa Open Doors din 2023, Berlin, Friedemann a pictat o pânză de mari dimensiuni cu culori de apă, care reprezenta masa de nuntă a bunicilor săi, din anul 1949. Pictura se intitula Fest, 1949 și reprezenta o masă ceremonială care apare într-o stare de așteptare sau de repaus, creând o senzație de anticipare (Vorfreunde) sau premoniție (Vorahnung). Pentru cover me softly, Friedemann Heckel a construit varianta tridimensională a acelei mese festive, și nu oriunde, ci chiar în podul clădirii Garnizoanei, la care ajungi după aproape turul complet al celorlalte secțiuni expoziționale. Un spațiu absolut special, care te face să te oprești și să observi o realitate înghețată în timp, undeva în Germania post-război, împărtășind o memorie colectivă greu încă greu de procesat. Instalația înglobează un mix de elemente, unul mai intrigant decât altul: 22 de pahare de vin, 22 de pahare șampanie, 22 de șervețele realizate din porțelan (ca niște bibelouri suprarealiste), 22 de cuțite, 22 de furculițe, 22 de linguri, 22 de lingurițe, 22 de scaune, trei mese, trei fețe de masă, patru boluri, două vaze, flori tratate special pentru a rezista o perioadă îndelungată (un fel de împăiere – a povestit puțin artistul prezent la deschidere despre asta). Și, da, am rămas puțin suspendată în acea imagine. Ceva din memoria mea postcomunistă recunoștea câteva dintre acele elemente, iar gladiolele albe, acum împăiate, păreau ceva parcă extrapolat dintr-un timp cuantic. Care îmi era familiar. Și mă acoperea cu o nostalgie bizară.
Instalația The White T de Tutia Schaad (Berlin, Germania, și Bruxelles, Belgia)
Clasicul tricou alb, cunoscut pentru consistența sa evergreen, un obiect atât de cunoscut și utilizat, prinde în instalația The White T o conotație de cover în sensul cel mai apropiat de acoperirea pielii, fiind metamorfozat în costume de dans contemporan, pentru piesa The RISE, de coregraful Michiel Vandevelde și compozitoarea Eva Reiter, care a avut premiera în 2024 la Centrul Pompidou din Paris. Într-o formă de variații ale deconstrucției, obiectele de „acoperământ” fac din aceste simple tricouri albe o formă de cover al cover-ului. Mi-a plăcut ideea, mai ales că unul dintre asistenții curatori, Chase Galis, purta o variantă adaptată a tricourilor din spectacol, pe un negru simplu, care mă făcea să dau o fugă acasă pentru a-mi croi și eu o variantă a acestui garment iconic. Arăta senzațional: un cover soft al unui tricou simplu. Super idee de slow fashion.
I haven’t arrived yet, o instalație de Fiona Connor (Los Angeles, USA, și Aotearoa/Noua Zeelandă)
Așa cum se cade, atunci când pătrunzi în casa cuiva, te întâmpină la intrare o serie de perechi de pantofi. La fel se întâmplă în cazul instalației I haven’t arrived yet, un fel de iurtă ca spațiu intim de întrunire, ca la cineva acasă. În acest sens, pantofii ca formă sculpturală (lipiți și tratați metalic – atenție dacă vreți să-i îndepărtați pentru a vă face loc în spațiu) îmi spuneau din start povestea unui colectiv: cum trăiau acei oameni, ce obiceiuri aveau și așa mai departe. Niciun dubiu: pantofii ne definesc personalitatea, de care ne debarasăm (poate) atunci când pășim în spațiul cuiva. Descălțat de personas. Mi-a plăcut ideea. Mă duc să o mai simt o dată, să șed și să cuget la întrebarea propusă de autoare: „Cum recunoști țesătura de relații sociale care susține produsul artistic și ce înseamnă când acest proces este obscurizat de reprezentarea sa?” La propriu, o suspensie filozofică despre principiul copiei lui Hume care susținea că o idee provine dintr-o impresie. Asocierile fac parte din ceea ce suntem. Iar asta se reflectă în obiceiurile care conturează un spațiu protectiv. Interesant. Plec cu ideea asta acasă.
Warmly, from Dragalina de Alexandra Trofin și Ovidiu Zimcea
Lucrarea despre cum se schimbă atitudinea locuitorilor unui spațiu urban precum cel al Gării de Nord din Timișoara, mai exact Bulevardul General I. Dragalina, care se schimbă odată cu renovarea fațadelor și a reabilitării sistemului de încălzire. Cu căldură, din Dragalina este un prim pas în inițierea unui dialog constructiv cu comunitatea locală despre cum noi toți – arhitecți, administrația locală, locuitori și proprietari – își „acoperă” clădirile cu mai multă grijă și responsabilitate.
CARPATHIA
ECOU Studio, în colaborare cu Fundația Conservation Carpathia, vorbesc prin această lucrare despre ideea că un cover se referă la original și la ceea ce este inspirat din original, în ideea că natura se adaptează mereu mediului pentru a păstra „originalul”. La tema conceptului de protecție oferită de pădure și munți, merită spus că Fundația Conservation Carpathia lucrează de 15 ani la prezervarea Parcului Național Făgăraș, care ar putea deveni cel mai mare parc natural din România. Și iată cum această echipă tânără, cu o bogată experiență anterioară cumulată în urbanism, arhitectură, arhitectură interioară, microarhitectură, arhitectură temporară, scenografia evenimentelor, instalații de artă, design expozițional, mobilier și design de obiect se concentrează acum pe realizarea unui proiect care să înglobeze ideea de protecție, implicând comunitățile locale, administrația publică și tot ce poate înseamna ca acest parc național, care va include și Piatra Craiului și Munții Leaota.
Marble Journey de Laurian Ghințoiu, Berlin, Germania
Un film documentar care dezvăluie procesul de extragere a 30 de mii de tone de marmură cu scopul de a crea o fațadă translucidă pentru Centrul de Arte Performative de la World Trade Center în New York, un spațiu cu puternic impact simbolic, legat de vindecarea unei traume colective. Urmărind traseul marmurei prin Europa, filmul dezvăluie procesul (în mare parte automatizat) prin care un material brut este transformat într-o clădire, dar care se bazează pe decizii și artefacte umane. De la arhitectul care selectează manual fiecare piesă, pe principiul unui model care să urmeze liniile venelor din blocurile de marmură și șoferul care transportă în siguranță acele blocuri, până la echipa de muncitori de la fața locului în ale căror mâini stă la propriu implementarea proiectului, filmul te ține pe loc prin imaginile sale realiste și extrem de expresive. Pe lângă faptul că documentarul a fost realizat în pandemie, produsul finit te imersează într-o lume cu bariere culturale și de limbaj, dezvăluind un modus vivendi legat de consumul de energie, influențe capitaliste și condiții de lucru, concentrându-se pe elementele de interconectivitate. Până la ideea centrală, de a transforma o bucată de piatră într-o operă gigantică de artă, e despre oameni și pentru oameni.
Ies din spațiul filmic, trec pe lângă cover-ul Masa Tăcerii fără masă și rămân cu imaginea cartonului agățat pe unul dintre pereți și care grăiește, atemporal:
„Când suntem atinși, vederea ni se oprește în mod inobservabil.
Închideți ochii și atingeți peretele cu o mână preț de cel puțin un minut.
Stați cu acel sentiment.”
Mergeți. Vedeți. Respirați. Beta 2024 vă așteaptă.
Expoziția cover me softly poate fi vizitată la Comenduirea Garnizoanei din Timișoara până pe 27 octombrie.
