În cele ce urmează, veți citi o analiză a sufletului rus, cel veșnic prins între două abisuri. Cheia de boltă a acestei analize, care are în centru poziția Europei de Est față de vecinul său expansionist, e o lectură filosofico-politică a romanului „Frații Karamazov” de Feodor Dostoievski. „Mare parte din ce se petrece în roman e profund simbolic - fiecare dintre frați reprezintă un alt chip al Rusiei.” În text, autorul îl descoperă și pe Vladimir Putin - însă probabil nu acolo unde v-ați aștepta.
Textul de mai jos a fost publicat inițial în iulie 2014 - în același an în care Rusia lui Vladimir Putin a anexat fără drept de apel Crimeea de pe teritoriul Ucrainei. Astăzi, e mai actual ca niciodată.
Pentru Ion Ianoși, de la care am învățat cum să iubesc Rusia.
¤
Când Rusia a amputat Crimeea din corpul Ucrainei la începutul acestui an, chit că lovitura a fost executată cu viteză de expert, n-a provocat doar dureri locale. S-a simțit instantaneu pe tot cuprinsul Europei de Est, de la Varșovia la București, de la Vilnius la Riga. A fost, într-adevăr, o durere care a adus înapoi amintirea unor răni mai vechi și mai mari, pe care locuitorii regiunii credeau că au voie să le uite. Ursul rus, dintotdeauna un vecin agresiv și expansionist, n-a ezitat să înghită țări mai mici din vecinătate, pe de-a-ntregul sau pe bucăți, ori de câte ori a avut ocazia. Nu-i de mirare că în cele din urmă au ajuns să perceapă Rusia drept nimic mai mult decât un tărâm al distrugerii. Joseph Conrad, care a trăit la prima mână foamea neostoită de pământ a Imperiului Rus în Polonia sa natală, îl numea deschis un imperiu al nimicului. În Autocrație și război (1905), de pildă, scria că de la începuturile Rusiei „distrugerea brutală a demnității, adevărului, verticalității, a tot ce este demn de încredere în natura umană a devenit condiția imperativă a existenței sale”. În umbra despotică a autocrației rusești „nimic nu putea să crească”. Vreo opt decenii mai târziu, în Tragedia Europei Centrale (1984), Milan Kundera avea să aducă un argument asemănător: când rușii au adus totalitarismul în țara sa, „au făcut tot posibilul să distrugă cultura cehă”. Într-adevăr, pentru el, „civilizația totalitară rusă reprezintă negarea radicală a Occidentului modern”.
Decizia abruptă a lui Vladimir Putin de a începe să tranșeze Ucraina trebuie să le fi amintit est-europenilor de expansionismul tradițional al Rusiei, dar și de încă ceva, de ceva chiar mai rău. Pentru că în memoria colectivă a Europei de Est rămân vii niște episoade de brutalitate rusă atât de feroce, de teribile, încât nu pot avea nimic de-a face cu politica, nici măcar în cea mai cinică variantă a sa. Indiferent cum le privești, chiar și într-o logică represivă, gesturile astea sunt pur și simplu lipsite de sens; sunt prea extreme ca să aibă vreo funcție de pedeapsă sau prevenție - sau vreun scop rațional, de fapt.
Ies în evidență două astfel de episoade. Unul a avut loc în Ucraina Sovietică în 1932-1933, când autoritățile sovietice au înscenat o foamete artificială de proporții uriașe. Într-un volum recent apărut, Tărâmul morții, istoricul Timothy Snyder de la Yale estimează că atunci au murit de foame aproximativ 3,3 milioane de oameni. (Vreo trei milioane erau etnici ucraineni; restul erau ruși, polonezi, germani și evrei.) Cum a fost pusă în practică? În primul rând, când țăranii nu atingeau cotele de grâne excesiv de mari impuse de Moscova, li se confisca toată mâncarea. „Autoritățile făceau razii pentru grânele cu pricina ca și cum ar fi căutat bombe și mitraliere”, scrie Vasili Grossman, a cărui carte Panta Rhei redă una dintre relatările cele mai pline de compasiune ale foametei ucrainene. Tot ce se putea mânca luau activiștii de partid și ofițerii OGPU (serviciile sovietice de securitate). Li se confiscau toate rezervele de semințe; chiar și mâncarea gătită, cina de pe masă, dispărea într-o clipită. Apoi, oamenii era lăsați să moară de cea mai lentă dintre morți: „Satul era lăsat să-și poarte singur de grijă - în timp ce toată lumea murea de foame în propria colibă. (...) Și toți diverșii oficiali de la oraș încetau să mai vină.” Ca să se asigure că nu scapă nimeni, OGPU-ul bloca drumurile, iar gările erau păzite de soldați înarmați. Canalele de partid și ale OGPU-ului îl țineau pe Stalin la curent cu tot ce se petrecea. În naivitatea lor, niște membri de partid ucraineni i-au scris chiar și o scrisoare în care îl întrebau: „Cum putem construi economia socialistă când suntem toți condamnați la moarte prin inaniție?” Dar Stalin a văzut înfometarea drept un truc folosit de „naționaliștii ucraineni” pentru a submina economia sovietică și a cerut sporirea exporturilor de alimente. „E imperios necesar să exportăm imediat, fără greș”, a spus acesta.
„Moartea prin inaniție” e o moarte înjositoare. Nu mori pur și simplu - înainte de asta, regresezi într-o stare animalică. Când nu se mai găseau deloc câini și pisici, oamenii au trecut la șoareci și șobolani. Când nu mai era absolut nimic de mâncare, au început să se mănânce unii pe alții. Ofițerii OGPU locali raportau cu acuratețe clinică: „familiile își ucid cei mai slabi membri, de regulă copiii, și se hrănesc cu carnea lor”. Autoritățile au condamnat oameni pentru canibalism, dar n-au făcut nimic ca să oprească foametea. Au intervenit doar când nimic nu mai mișca. Grossman descrie încheierea foametei într-un sat:
„Nu se auzea niciun bocet - nu mai rămăsese nimeni care să bocească. Am aflat mai târziu că armata fusese trimisă să recolteze grâul de iarnă - dar nu fusese lăsată să intre în satul mort. (...) Li s-a zis că avusese loc o epidemie. Însă ei se tot plângeau de mirosul groaznic din sat.”
Pe tot cuprinsul Ucrainei de Est, unde s-au petrecut mare parte din acestea, au fost aduși coloniști (etnici ruși, care să-i înlocuiască pe ucrainenii morți), dar indiferent cu câtă abnegație spălau și frecau pereții, miasma morții nu se ducea și pace. De ce au fost oamenii ăștia lăsați să moară de foame? Într-un fel, pur și simplu uite-așa.
Celălalt episod a avut loc în 1940, când vreo 21.892 de prizonieri polonezi (numărul îi aparține lui Snyder) au fost uciși în pădurea Katyn, în apropiere de orașul rusesc Smolensk, de către NKVD (noul acronim al poliției secrete sovietice). Masacrul a fost aprobat de Politburo-ul Uniunii Sovietice, pe ai cărei membri îi avea Stalin la mână. La momentul respectiv, Polonia era o țară grav afectată de război, împărțită între Germania nazistă și Rusia sovietică. Multe victime erau din rândul ofițerilor de carieră ai armatei poloneze înfrânte, în timp ce alții erau rezerviști luați în armată, reprezentanți ai elitelor științifice, culturale și politice ale Poloniei. Unii dintre ei au ales să se predea armatei sovietice, pentru a nu fi capturați de naziști. Nu fuseseră niciodată acuzați sau judecați pentru nimic; cu siguranță nu se așteptau să fie executați. Când i-au luat să-i împuște, sărbătoreau - credeau că vor fi eliberați. Au fost uciși unul câte unul: doi ofițeri NKVD imobilizau mâinile victimei, în timp ce un al treilea o împușca în cap de la spate. Câte o victimă pe rând, de vreo 21.892 de ori. De ce au omorât așa prizonieri neînarmați, lipsiți de apărare? De-aia.
„De-aia” - asta definește aceste episoade. Sunt extrem de brutale, gratuite și de neînțeles. Par să răsară dintr-un colț întunecat al naturii umane: indiferent cât de atent îl examinăm, nu putem să deslușim nimic.
¤
Spre finalul Fraților Karamazov, în timp ce susține condamnarea lui Dmitri Karamazov, procurorul Ippolit Kirilovici invocă imaginea a două abisuri între care, în opinia lui, e prins acuzatul.
Unul este „abisul de sub noi, un abis al celei mai josnice și obscene degradări”, pe când celălalt este „abisul de deasupra noastră, un abis al idealurilor înalte”. „Două abisuri, domnilor”, spune procurorul, „într-una și aceeași clipă - fără de ele (...) existența noastră e incompletă”.
Putem spune că această imagine a celor două abisuri întrepătrunse este imaginea Rusiei însăși. Ce-i mai josnic și mai înalt, ce e mai mârșav și mai nobil, profan și sacru, cinism desăvârșit și idealism înaripat - toate se întâlnesc aici. Andrei Tarkovski are straniul talent de a exprima această sinteză a contrariilor într-un fel de viziune mistică - majoritatea filmelor lui îl poartă pe spectator din adâncurile unei lumi sumbre, corupte, până pe culmile unui tărâm de splendori și o viziune a beatitudinii. În Andrei Rubliov chestia asta se întâmplă la propriu când, la finalul filmului, ești condus dintr-o „vale a plângerii” alb-negru, toată doar noroi și sânge, către contemplarea senină a imaginilor divine ale lui Rubliov, toate în întregime color acum. Celor dinafară le-ar putea părea greu de înghițit, dar pentru o sensibilitate rusească o astfel de tranziție e o mișcare naturală. Nu există nicio întrerupere, doar trecerea normală între două abisuri ale sufletului.
Pentru că cele două abisuri nu pot fi separate, odată cu abisul de la Katyn și cel al foametei din Ucraina, est-europenii ajung să-l cunoască intim și pe celălalt: abisul „idealurilor înalte” - al literaturii, muzicii, cinematografiei, filosofiei și gândirii mistice rusești. Stalin a marcat Europa de Est pe vecie, dar la fel au făcut și Dostoievski, Șostakovici, Tarkovsky și Șestov.
De-a lungul istoriei, Rusia a provocat multă suferință în regiune, dar a și format mințile oamenilor și le-a schimbat simțul de a fi pe lume. Pentru est-europeni, proximitatea culturală a Rusiei s-a tradus printr-un repertoriu extins de sentimente, sensibilități și stări de a fi. Pe termen lung, situația a îmbogățit, fără doar și poate - filosofic și existențial -, culturile est-europene.
Poate că asta e revanșa ironică a istoriei, un fel de necontenit program de reparații de război. Cu o mână Rusia împarte dosuri de palmă, cu cealaltă oferă daruri. Krzysztof Kieślowski, ca să dăm un exemplu, a resimțit intensitatea amândurora. La fel camulți alți polonezi, avea resentimente și se plângea de rolul negativ al Rusiei în istoria țării sale. Însă, în același timp, a fost influențat și a admirat enorm cinemaul lui Andrei Tarkovski și a fost în stare să înțeleagă filmele acestuia și în adâncime, dar și în detaliu pentru că provenea dintr-un loc care se afla sub influența culturală a Rusiei. Poate că Kieślowski nu vorbea rusa, dar vorbea aceeași limbă existențială ca și Tarkovsky.
Fără îndoială că Rusia a avut și ea parte de propriile versiuni ale masacrului de la Katyn de-a lungul secolului XX: sub Stalin au fost distruse fără motiv milioane de vieți rusești în închisori politice și lagăre de muncă. Unii dintre cei care s-au întors au descris prin ce au trecut, ceea ce a dus la apariția unuia dintre genurile literare cele mai specific rusești: „literatura de gulag”. În Siberia, acești scriitori au descoperit fără voia lor o nouă provincie a experienței umane. (Lagărele lui Stalin i-au servit drept inspirație lui Hitler.) În gulag, oamenii au fost aduși la nivelul zero al existenței lor, iar formularea unei viziuni asupra condiției umane, văzută din acel unghi anume, a fost privilegiul acestor autori, un privilegiu pentru care au plătit cel mai scump. Varlam Șalamov, care a petrecut vreo 17 ani în aceste lagăre, scrie în Povestiri din Kolima:
„La vârsta de 30 de ani m-am trezit că mor de foame, într-un sens cât se poate de concret, și că mă lupt, la propriu, pentru o bucată de pâine.”
Sarcina pe care și-o impune Șalamov, alături de ceilalți scriitori ai gulagului, e chiar de a cartografia aceste zone gri, în care umanitatea se dizolvă în inuman. E o muncă titanică, pentru că nu trebuie doar să trăiești în iad cu ceva demnitate, ci și să scrii despre asta cu un anumit grad de compasiune, care, date fiind circumstanțele, e aproape imposibil. „Toate sentimentele umane”, spune Șalamov, „iubirea, prietenia, invidia, grija față de celălalt, compasiunea, năzuințele de faimă, sinceritatea”, toate „ne lăsaseră cu carnea topită de pe trupuri în timpul posturilor noastre îndelungate”. Lagărul a fost un „mare test al forței noastre morale, al moralității noastre de zi cu zi, și 99% dintre noi l-am picat”. Astfel de locuri „nu permit oamenilor să rămână oameni; nu pentru asta au fost create aceste lagăre”.
Se prea poate ca, pentru că est-europenii cunosc atât de intim abisul rusesc al „degradării cele mai josnice și mai obscene”, aceștia să fie bine poziționați pentru a scruta abisul ei de „înalte idealuri”. Odată ce ai supraviețuit tancurilor rusești sau poliției secrete sau spălării pe creier ești plasat într-o situație ideală pentru a-i înțelege pe mai-marii literelor rusești. Așa s-ar explica de ce Varlam Șalamov, Aleksandr Soljenițîn, Eugenia Ginsburg și alți autori ai literaturii de lagăr s-au numărat printre cei mai bine primiți scriitori ruși în Europa de Est. Aceștia descriu stări de a fi și situații limită pe care le-au cunoscut și est-europenii. Și est-europenii au fost acolo, direct sau indirect. N-o fi trăit Herta Müller în gulag, dar scrie ca și cum ar fi fost. În Leagănul respirației se identifică atât de desăvârșit cu locuitorii lagărului, încât romanul ei pare că vine direct din Siberia. „Nu m-am opus niciodată cu atâta hotărâre morții precum în cei cinci ani de lagăr”, spune eroul-narator al Leagănului respirației.
„Ca să lupți cu moartea n-ai nevoie de cine-știe-ce viață, doar de una care nu s-a terminat încă.”
Ceva ce-ar fi putut la fel de bine să spună și Șalamov.
¤
Există opere literare care transcend estetica, istoria literaturii și măiestria și care ne dau acces la ceva mai profund și mai însemnat. Aceste opere nu mai vorbesc despre autorii lor individual: prin ele, e surprins și formulat ceva important despre psihicul colectiv. Don Quijote e o astfel de operă. Miguel de Unamuno considera că romanul lui Cervantes e nici mai mult, nici mai puțin decât autobiografia Spaniei însăși. Thomas Mann își dorea ca și al său Doctor Faust să fie citit în același spirit. Spera că scrierea acestei cărți îi va arăta exact ce anume din istoria, cultura și filosofia Germaniei ar fi putut da naștere unui lucru atât de monstruos precum nazismul. Pesemne că și Frații Karamazov e o astfel de operă. Te simți constrâns - mai ales când vii din Europa de Est, care a avut parte de întâlniri cu cele două abisuri ale sufletului rusesc - să cauți în romanul lui Dostoievski răspunsuri la întrebări mai mari despre istoria Rusiei și prezența ei pe lume.
Mare parte din ce se petrece în roman e profund simbolic - fiecare dintre frați reprezintă un alt chip al Rusiei. La un moment dat, Alioșa Karamazov spune despre fratele său Ivan: „ Are probleme mari, cărora nu le-a găsit încă dezlegarea. Oamenii ca dânsul n-au ce căuta cu milioanele, tot ce-l interesează pe el este să găsească o soluţie.” Ivan reprezintă însăși filosofia rusă - și nu caută filosofii ruși aproape mereu să „găsească o soluție”? Indiferent dacă-i citești pe Ceadaaev, Soloviov, Rozanov, Berdiaev sau Șestov simți întotdeauna o tensiune insuportabilă, o dramă abia conținută a gândurilor lor. Hybrisul gândirii lui Ivan, îndrăzneala revoltei lui, intensitatea cu care pune „blestematele întrebări” - nu sunt doar ale lui, ci și ale filosofiei rusești în cele mai bune momente ale sale. Cu a sa „Legendă a Marelui Inchizitor” Ivan Karamazov a marcat filosofia, din Rusia și de pretutindeni, ca niciun alt personaj până atunci, în afară de Socrate al lui Platon.
Și nu reprezintă Alioșa însăși spiritualitatea rusească? Teologia frumuseții și a întrupării, misticismul pământului, funcția spirituală a smereniei și a nebuniei sfinte - toate îi aparțin lui Alioșa la fel de mult pe cât aparțin marilor figuri religioase rusești, de la Lev Tolstoi la Pavel Florenski la Andrei Tarkovski. Alioșa are o funcție „îngerească” în roman: mereu poartă mesaje, mereu se grăbește undeva, îi aduce pe oameni laolaltă, încearcă să împace contrariile. Mai mult, avem acces la ideile teologice ale Părintelui Zosima prin intermediul lui Alioșa: acesta îi dă lui Zosima un „glas”, iar cele două personaje fuzionează la sfârșit, maestrul și discipolul devin una.
Dmitri Karamazov e chipul Rusiei de rând. O spune până și procurorul care-l trimite în Siberia: „E-aici iubita noastră mamă Rusie, o mirosim, o auzim!”
Noi, rușii, „iubim iluminismul și pe Schiller și, în același timp, ne dezlănțuim în cârciumi”, spune acesta, „un amestec incredibil de bine și rău”. Dmitri e impulsiv, dar nobil; naiv, dar și gata să se sacrifice; se poartă prostește, dar întotdeauna cu generozitate; e gata să-și ucidă tatăl pentru bani, dar nu e niciodată meschin; are obiceiul de a se îmbăta cu poezie și băutură, destul de incapabil de a separa cele două forme de beție. Ajunge victima unei înscenări urâte, așa cum i se-ntâmplă mereu Rusiei de rând.
Însă culmea unei lecturi simbolice a Fraților Karamazov o reprezintă Smerdiakov servitorul. Pe mulți cititori i-ar putea surprinde: în roman e una dintre cele mai șterse figuri. Nu prea-l putem „citi” pe Smerdiakov. E posibil (sau nu) să fie fiul din flori al lui Feodor Pavlovici (și, astfel, unul dintre frații Karamazov); trece neobservat, e evaziv, alunecos, se-ascunde mereu, face întotdeauna lucrurile pe șest. Ce e remarcabil la el e cât e de neremarcabil. Și, cu toate astea, în spatele acestei măști a anonimatului zace ceva înfricoșător: tentația de a face rău de dragul răului. Când e prezentat Smerdiakov, aflăm despre el că „în copilărie îi plăcea să spânzure pisici și apoi să le îngroape cu fast”. De ce omora pisicile? De-aia. Pe măsură ce crește, devine din ce în ce mai bun la a face rău gratuit. Acum, adult fiind, Smerdiakov îi învață pe copiii din cartier o șmecherie: „luați o felie de pâine, (...) băgați un ac în ea și dați-o unui câine de curte, dintr-aceia atât de înfometați încât o să înghită pe nemestecate orice ce apucă, iar apoi priviți ce se întâmplă”. De ce să tortureze câinii? De ce nu? În cele din urmă, Smerdiakov dezvoltă de aici un comportament sistematic, coerent. Îl omoară pe Feodor Pavlovici fără vreun motiv clar; își plănuiește crima până-n cel mai mic detaliu și o comite cu sânge rece, dar nu știm de ce. Ucide și-atât.
Smerdiakovismul e o forță obscură, însă uriașă, adânc înrădăcinată de-a lungul întregii istorii rusești. Principiul ei de bază e formulat succint chiar de către servitor: „Poporul rus are nevoie de-o mamă de bătaie”. De ce? De-aia. Smerdiakovismul izbucnește mai ales sub formă de conducători și instituții care conduc exclusiv prin teroare; prin represiune de dragul represiunii. Impactul său e copleșitor, amintirea traumatizantă, iar efectele întotdeauna paralizante. Joseph Conrad vedea „ceva inuman”, dintr-o altă lume, în astfel de instituții smerdiakoviene.
Guvernarea Rusiei țariste, care se baza pe o poliție secretă omniprezentă și omnipotentă și care-și „aroga puterea supremă de a tortura și măcelări corpurile supușilot săi precum un bici al lui Dumnezeu a fost cel mai crud cu cei cărora le permitea să trăiască în umbra orânduirii sale”. Iar acela a fost doar începutul.
Stalinismul e cel care a perfecționat smerdiakovismul. Sub conducerea lui, Smerdiakov a ucis prin înfometare milioane de țărani ucraineni și a omorât zeci de mii de prizonieri polonezi. În Siberia a construit o vastă rețea de lagăre și închisori unde o parte însemnată a populației ruse a fost transformată în sclavi. Toate astea fără vreun motiv anume - de-aia. În Arhipelagul Gulag, Aleksandr Soljenițîn documentează totul la un nivel înnebunitor de detaliat. Marea Teroare orchestrată de Stalin și pusă în aplicare cu ajutorul NKVD-ului la finalul anilor ‘30 e poate cel mai grăitor exemplu de smerdyakovism din Rusia secolului XX. Fără urmă de justificare rațională, elitele artistice, științifice, politice și militare au fost decimate în doar câțiva ani. Unii dintre cei mai buni scriitori, oameni de știință, ingineri și generali ai săi au primit un glonț în cap. Printre ei s-a numărat Pavel Florenski (1882-1937), filosof, teolog, matematician, fizician - una dintre cele mai bune minți pe care le-a dat Rusia vreodată, adeseori numit „da Vinci al Rusiei”. La fel și Osip Mandelstam (1891-1938), unul dintre cei mai buni poeți ai săi. Dar poate n-ar trebui să ne surprindă că Stalin a ucis poeți: la urma urmei, lui Smerdiakov nu i-a plăcut niciodată poezia. „Versurile sunt prostii”, „ce om pe lumea asta vorbește în rime?”, se plânge el. „Versurile nu-s bune de nimic.”
Pe cât de fascinante sunt perspectivele filosofice pe care ni le deschide Frații Karamazov, pe-atât de încurcat îi e autorul. Dostoievski e un caz complicat. Ca artist, e dintre cei mai profunzi. Ne-a dat acces la niște zone ale sufletului uman cum au făcut-o puțini alții înaintea lui sau după el. E îndrăzneț, vizionar și straniu de profetic. Ca romancier, Dostoievski e un demiurg foarte generos: fiecare dintre romanele sale e un univers în sine, o lume polifonică în care personajele au voci distincte, independente de cele ale autorului lor.
Însă, ca jurnalist, Dostoievski poate fi jenant. Era obtuz, adesea mediocru, chiar parohial, când nu era fățiș xenofob și antisemit. Acest Dostoievski - naționalistul, slavofilul înrăit, pentru care Rusia era o „țară purtătoare de Dumnezeu” cu drepturi naturale asupra altora - probabil că ar fi aprobat eforturile lui Putin de a salva Ucraina din ghearele Occidentului fără de Dumnezeu. De la moartea sa încoace, Dostoievski n-a contenit să dea idei autorităților politice din Rusia - una mai extravagantă ca alta.
Totuși n-ar trebui să ne surprindă. Pentru că și asta există în Frații Karamazov. Pe tot parcursul romanului, Ivan cochetează cu ideea că „dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis”. O aruncă neglijent prin conversații, astfel încât orice idiot s-o poată prelua și folosi. Apoi, într-o zi Smerdiakov îi spune că tocmai s-a folosit de ea ca să-i ucidă tatăl. Crima „s-a petrecut în cel mai firesc mod, domnule, întocmai după spusele dumneavoastră”, spune servitorul, abia stăpânindu-și râsul sardonic, după cum putem presupune. Smerdiakov minte, desigur - l-a ucis pe Feodor Pavlovici „de-aia” - dar batjocura sa la adresa ideii lui Ivan e reală. Batjocura ideilor filosofice e încă un alt chip al Rusiei.
¤
Păpușarii lui Putin sunt gata oricând să-i asocieze politica cu un curent slavofil de gândire adânc înrădăcinat în Rusia și care duce direct la Dostoievski. Într-adevăr, Putin poate fi adeseori văzut închinându-se în prezența clericilor ortodocși și aprinzând lumânări printre rușii pioși de rând. Sunt mereu camere prin preajmă ca să-l surprindă când merge la biserică, la fel cum sunt acolo și ca să-l filmeze la vânătoare de tigri, călare pe cal, salvând berze, hrănind reni, pescuind la bustul gol, conducând tancuri sau pilotând avioane. Putin probabil râde cu lacrimi de slavofilia lui Dostoievski, exact la fel cum râdea și Smerdiakov de filosofia lui Ivan. Pentru că lui Putin îi pasă la fel de mult de idei (fie ele slavofile sau altminteri) pe cât îi pasă și de tigrii pe care-i ucide.
Putin poate să fie politician, gânditor, vânător, pescar, jucător de hockey, pilot de luptă - poate să fie orice vrea, pentru că nu e nimic anume. „E un excelent imitator”, scria jurnalista Anna Politkovskaya. „Se pricepe să se-mbrace în hainele altora și pe mulți îi convinge acest joc actoricesc.” Jurnaliștii au remarcat adesea cât de greu e să-l „citești” pe Putin, întrucât e mereu atât de alunecos. Însă e ceva familiar pentru orice cititor serios al Fraților Karamazov. Lipsa de trăsături poate să fie, la rândul ei, o trăsătură - e unul dintre indiciile că te afli în prezența lui Smerdiakov.
Și Putin e Smerdiakov. Instituția care l-a creat (KGB-ul) e una dintre cele mai smerdiakoviene instituții create vreodată. Modul lipsit de remușcări cu care apără Uniunea Sovietică și încercările sale de a o readuce la viață, reciclarea mașinăriei staliniste de propagandă, reducerea la tăcere a mișcărilor pentru drepturile omului de pe tot cuprinsul Rusiei, felul în care își anihilează oponenții - toate astea sunt semne că smerdiakovismul se bucură de o nouă viață în Rusia zilelor noastre. Însă cea mai grăitoare dintre toate este vivisecția recentă pe care Putin a întreprins-o de curând în Ucraina; poartă peste tot semnătura lui Smerdiakov. O armată de „omuleți verzi” fără chip, nume sau însemne, care se furișează în țară la adăpostul întunericului și care taie o bucată din ea înainte ca cineva să apuce să se dezmeticească. Pentru că fac totul pe furiș, iar întreaga operațiune pare mai degrabă mafiotă decât militară, oamenii aseamănă armata lui Putin unei șleahte de golani. E greșit: „omuleții verzi” nu sunt golani, sunt Smerdiakovi în acțiune. Nu au nimic fals; acționează 100% în stilul servitorului.
Ca să fim bine înțeleși: Vladimir Vladimirovici Putin nu e Iosif Visarionovici Stalin. Ambii sunt smeridakovieni, dar prin însăși natura sa, smerdiakovismul e proteic, multidimensional, complex. Smerdiakovismul lui Stalin se manifestă în mod special în gesturile sale „de-aia”, pe iar al lui Putin în modul său anonim și laș de a acționa. Dar nu-i mare consolare pentru o Europă de Est traumatizată de secole de vecinul său mai puternic, veșnic imprevizibil, veșnic parcă beat. Pentru aceste țări, pericolul nu vine neapărat de la Putin sau Stalin personal, ci vine din smerdiakovismul etern al Rusiei, pe care aceștia doar îl întruchipează temporar.
La nivel politic, tragedia Europei de Est vine din faptul că siguranța acesteia depinde, la urma urmei, de ceea ce se întâmplă în Rusia.
Aici, legitimitatea politică nu se produce prin practici democratice obișnuite, ci prin crize fabricate, acasă, dar mai ales peste hotare. Putin a pus deja în scenă de mai multe ori farsa alegerilor libere; s-a distrat cât s-a distrat, dar trebuie că a obosit. În același timp, după cum bine știe, ca să rămână la putere nu se poate folosi doar de ședințe foto, oricât de penibile ar fi. Acum că a batjocorit democrația, Putin a ajuns într-un punct în care doar inventarea unor conflicte și invadarea altor țări i-ar putea aduce ceea ce trece drept legitimitate politică în Rusia. I se aplică Smerdiakovului care conduce astăzi Rusia, dar și celor care o vor conduce în viitor.
Așadar, Europa de Est e blocată. E blocată pe termen nedeterminat, nu doar în proximitatea periculoasă a Rusiei, ci și între cele două abisuri ale sufletului rusesc.
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
