Orașele în care trăim sunt înfășurate în imagini care concurează pentru atenția noastră. Reclame, campanii electorale sau statui, fiecare panou sau afiș cățărat pe stâlpi și clădiri vrea să ne spună o poveste care să ne influențeze alegerile. Care sunt aceste mesaje și ce spun ele despre genul nostru? Sociologa și profesoara universitară Cosima Rughiniș a adunat mii de fotografii din orașele României și capitale ale lumii și a analizat cum sunt portretizați femeile și bărbații în spațiul public urban, împodobit cu figuri de regi, poeți, compozitori, nimfe și consumatoare de Coca-Cola. În 2017 a început să colinde orașe mari și mijlocii ca Sibiu, Sinaia, Rădăuți, Cluj și, bineînțeles, București, în căutarea poveștilor vizuale care compun imaginarul nostru colectiv. Despre descoperirile ei va vorbi diseară, la conferința „Ghidul urban al feminității și masculinității: La plimbare pe străzile din București”, din cadrul festivalului de film documentar One World Romania. Până atunci, vă invităm să vă antrenați privirile citind acest interviu. 

De ce contează mesajele pe care le vedem în spațiul public? Au ele vreun impact în viețile noastre grăbite și tensionate de la oraș?

Dacă te vei uita în stânga și-n dreapta, un aspect foarte interesant este că aproape în toate reclamele, oamenii sunt foarte ușor de identificat dacă sunt bărbați sau femei. Am fotografiat mii de reclame în București și în alte capitale ale lumii și imaginile în care nu-ți dai seama de genul oamenilor nu știu dacă sunt zece. Asta arată că există două norme sociale aici, adică două lucruri care sunt normale și te aștepți să se întâmple: una este că orice persoană trebuie să-și comunice instantaneu și clar genul. Dacă nu se întâmplă asta, apare o senzație de curiozitate sau disconfort: vrei să știi ce e.

Statuile și panourile stradale definesc ceea ce este normal. Trăim în acest ecosistem de imagini cu care suntem constant împreună. Cum ai ieșit afară, pac!, imagine la stânga, imagine la dreapta, imagine în față, imagine în spate. Statuilor nu le mai dai atenție a 50-a oară când le vezi, dar ele sunt acolo, parte din structura realității. În acest sens, e foarte important în ce fel imaginarul urban structurează normele de gen. Niciuna dintre aceste imagini nu face o schimbare în viața noastră. Dar după mii sau milioane de vizualizări ale unor structuri similare, te cam prinzi ce-i normal să vezi, să existe, despre ce e normal să se vorbească și despre ce e normal să se tacă.

Ce părți din realitate nu se văd în reclame?

Nu se văd vârsta adultă și cea bătrână, cu câteva excepții. Persoane mai în vârstă se văd în reclamele la farmacii și produse medicale, adică cu boală. Dacă e cu boală, pac! apar doi oameni fericiți, dar care au fost, sunt sau vor fi bolnavi. Asta îți definește vârsta a treia ca fiind o vârstă a decăderii, a degradării. 

Reclamele sunt foarte diferite pe industrii. În reclamele la asigurări, tonul e un pic mai optimist: mergem în călătorii cu nepoții, ne bucurăm de o viață bună fiindcă ne-am asigurat. Industria bancară e mai emancipată pe linia de gen, vinde produse unor cliente care sunt autonome: iau credite și atunci e un mesaj empowering. Cine ia credit? Nu o adolescentă zâmbitoare, ci poate o persoană de vârsta a treia, a patra.

Un alt lucru care nu se vede este că bărbații au monopolul absolut la încălcarea regulilor și comportamente disruptive. Hoțul este inevitabil masculin. La Gara de Nord, de pildă, e un afiș cu un bărbat hoț. Hoții sunt bărbați și la metrou, în campaniile anti corupție și anti contrabandă. Aceste panouri îți creează acest contrast între o masculinitate care poate să fie orice - și bună, și rea, și tolomacă, și genială - și o feminitate care trebuie să fie tânără, frumoasă, zâmbitoare și grijulie. Are grijă de noi, de copil, îți oferă produse. Violența, excepționalitatea sunt definitorii pentru masculinitate. Unul dintre contrastele mele preferate, care arată această dihotomie între grijuliu și disruptiv, este următorul: femeile sunt în bucătărie. Ele gătesc torturi, sărmăluțe, cumpără ulei și muștar, sunt responsabile cu bucătăria casei și cu grija pentru familie. Mai apare din când în când și câte-un bărbat care gătește. Dar mai toți chefii/bucătarii profesioniști din reclame sunt bărbați. Bucătarul profesionist, care are un nume, este bărbat. Bucătăreasa care nu are nume, are grijă de noi toți și doar ne hrănește e femeie.

Ce părere ai despre mesajele progresiste și feministe adoptate de corporații?

Perspectiva mea este că genul nu este doar în corpul nostru. Genul este (și) extern. Cine îl creează? Foarte mult corporațiile, oricine are bani să pună un panou pentru magazinul său în față, primăriile, etc. Corporațiile mari au un impact masiv, inclusiv prin repetarea imaginilor. Reclamele unei corporații mari le vezi din nou și din nou. Spre deosebire de reclamele din social media, care sunt mai personalizate și nișate, la fel ca cele din reviste, panourile stradale sunt pentru toată lumea, toată lumea le vede. Prin urmare, ele au și această politică să nu supere pe nimeni, fiindcă nu vrei să alienezi un segment vast de consumatori care se uită la reclama ta și zice: O, ce abjecție! Atunci când văd o reclamă ieșită din canoanele feminității grijulii și anonime și a masculinității geniale și universale, eu zic: Bun, mulțumesc! Hai să o facem și pe asta!

Un exemplu ar fi panourile Hornbach - nu toate firmele de bricolaj au această reprezentare. În panourile altor firme nu e chiar evident că pun și femeile osul la treabă. La Hornbach, femeile iau bormașina în propriile mâini. Îmi amintesc o reclamă cu o femeie care tundea trandafiri plină de sânge și avea o foarfecă în mână de ziceai că vine de pe front. Sunt foarte războinice și hotărâte să schimbe gardul ăla!

Ziceai că e o diferență între reclamele de la TV, social media și cele din spațiul public fizic. Ocupă ele locuri ierarhice în atenția noastră? 

Eu cred că toate mesajele contează. E adevărat că nu suntem atenți la reclame, dar nu înseamnă că nu le vedem. Howard Garfinkel, un sociolog de renume, spunea că reclamele sunt văzute dar neobservate - seen but unnoticed - fiindcă ne centrăm atenția pe ce este imediat relevant pentru noi: trecerea de pietoni, telefonul mobil, dar în spectrul nostru vedem aceste mesaje ca normale și neremarcabile.

Acest normal este foarte important pentru că creează background-ul pentru ce este anormal. O femeie cu părul scurt, spre exemplu, este anormală. Pentru că toate cele două sute de femei pe care le-ai văzut azi ca persoană mergând prin București, și care nu sunt neapărat femei adevărate, ci desenate, au avut părul lung. Faptul că nu le remarcăm nu înseamnă că nu sunt influente.

Dar statuile ce spun despre normele noastre? 

Statuile sunt fascinante. Curiozitatea mea a pornit de la cercetarea colegei mele, Laura Grünberg, împreună cu Corina Brăgaru. Au un capitol într-un raport care se numește „Bucureștiul non-sexist”. Ele au numărat statuile și nu-ți ia mult să observi că personalitățile masculine sunt dominante, iar statuile feminine sunt cu muze și nimfe. De ce se întâmplă acest lucru? Sunt două procese simultane: în istorie, în virtutea inegalităților de gen și a controlului asupra vieților femeilor exercitat sute de ani, mai puține personalități feminine au ajuns să fie celebre. Nici măcar acelea nu ajung să aibă statui. Trecutul are un rezervor asimetric de figuri celebre. Multe statui nu sunt făcute recent. Dar dacă te uiți la cele noi, vei vedea că ele sunt la fel de sexiste.

Ipostazele feminine apar în două feluri: pot fi singure - nimfe, muze, reprezentări ale maternității sau ale feminității în general. Spre exemplu, de vreo doi ani, în parcul Alexandru Ioan Cuza din București există o mare statuie a lui și vreo opt reprezentări ale unor femei anonime care duc struguri. De ce avem nevoie de femei agricole care să ducă struguri în parcul Alexandru Ioan Cuza? Mai sunt femei pe lumea asta care au o relevanță publică. Al doilea mod de reprezentare e înfățișarea unei personalități masculine celebre, iar la picioarele sale o persoană feminină anonimă își exprimă recunoștința și adorația: poate să fie patria, poate să fie publicul. Stilul ăsta pare importat pe filiera franceză pentru că și-n Paris sunt destul de multe: personalitatea masculină și femeia adorantă care recunoaște meritele și oferă mulțumire. 

Nu poți să negi lucrurile întâmplate în care bărbații au fost foarte importanți. Bărbații sunt importanți și acum. Absența lucrurilor importante, realizate de femei, cred că este problema. Aceste norme pe care le-am discutat sunt fapte, ele nu depind de orientarea mea politică, ele sunt observabile de toată lumea, cu condiția să le dai atenție.

Dacă vrei să citești mai multe pe subiect:

Erving Goffman, Gender advertisements

Laura Grünberg & Diana Neaga, Orașul non-sexist

Cosima Rughiniș, Laura Grünberg, Raluca Popescu, Alice în Țara Manualelor

Garfinkel, H. (1964). Studies of the routine grounds of everyday activities. Social problems

cover foto: pexels.com