„Corpus Christi”, filmul polonezului Jan Komasa, a fost gustat de publicul de pe toate meridianele. Atât de gustat, încât a primit chiar și o nominalizare la Oscar. Ca mai toate filmele care ajung să se bucure de un așa statut, „Corpus Christi” amestecă bunele (momente specifice unui cinema mai rarefiat) și relele (look-ul de europudding, tot mai încetățenit în cinemaul european de azi). Și riscă să piardă pe toate planurile.
Filmul lui Komasa a ajuns pe marile ecrane de la noi – cele câteva rămase încă aprinse – și ne permite astfel să trecem în revistă neajunsurile acelui tip de cinema contemporan subordonat în totalitate scenariului. Căci scenariul, de foarte multe ori, în loc să respecte și să restituie interstițiile, asperitățile, incongruențele sau momentele „slabe” existente în orice poveste, creează rotunjimi și potriviri, edificând chiar și acolo unde nu e cazul. Rezultă filme precum acesta, care la tot pasul semnalizează spre ce ar fi putut să devină, dacă ar fi beneficiat de un dram de nebunie regizorală în plus. Un film care aproape cere să fie proiectat de două ori, o dată pe ecranul din fața ochilor și încă o dată pe ecranul virtual din mintea noastră, nu e neapărat un film rău, fiindcă ne face conștienți de o chestie simplă: anume că îngustimea privirii și preferința pentru formule tried and true nu vor face niciodată casă bună cu cinemaul, ci îi vor sărăci până la epuizare materia brută.
În fine, zic asta și pentru că, din partea unui film precum Corpus Christi, care vorbește printre altele despre îndrăzneală și nerușinare (nu neapărat în sensul rău), ar fi fost de dorit o mai bună adecvare între conținut și formă. Or, conținutul poate fi incendiar, dar degeaba, atâta timp cât nu e oglindit într-o formă care să ne ia pe sus. În orice caz, premisa de bază a filmului e bătătorită și totuși nemuritoare: ceva de genul, îmbrăcați un om ales la întâmplare în straie bisericești, și tot ce va face acesta de-acum încolo se va vedea cu totul altfel. Cu alte cuvinte: uite un caz când, cine știe, poate că haina chiar îl face pe om. Au avut dreptate cei de la Cahiers du Cinéma să amintească, referitor la Corpus Christi, o scenă magnifică dintr-un film al marelui Nanni Moretti, La messa è finita (1985), în care protagonistul cu sutană recuperează o minge rătăcită prin casa lui, apoi încinge o miuța cu puștanii locului, driblându-i rând pe rând. Daniel, preotul din filmul nostru, e practic din aceeași familie, dar actele lui sunt încă și mai și – dinspre iluminare profană, ajung să frizeze blasfemia. Predicile lui nu prea vin „de Sus”, ci din suflet, așa cum pică (îmi amintesc o altă fază din filmul lui Moretti, cu preotul zicând: „aș fi vrut să vă citesc ceva din Evanghelie, dar nu mai găsesc acum pagina...”), iar metodele lui neortodoxe sunt culese de pe net, nu din scripturi.
Sigur, asta e și pentru că tânărul a ajuns preot doar printr-o conjunctură favorabilă; el era destinat, de fapt, unui post la bandă dintr-o fabrică izolată, după ce a ieșit recent dintr-un centru de detenție. Spre lauda lor, regizorul Jan Komasa și scenaristul Mateusz Pacewicz știu că de la munca manuală la hirotonie e un pas cam prea mare pentru a putea fi făcut așa, hodoronc-tronc. De aceea, își înzestrează din start personajul cu ceva har pentru cele sfinte, plasându-l pe deasupra în brațele unui actor ideal, Bartosz Belenia, a cărui figură angelică pare să ascundă în spatele ei cele mai rele adâncimi. Așa că atunci când omul nostru îmbracă straiele preoțești și se prezintă în fața enoriașilor pentru prima dată, reușita e totală. De altfel, îmi place mult scena respectivă, pentru că ne-arată că e nevoie doar de o cameră de filmat bine poziționată, doar de o lejeră mișcare de recul, pentru a înțelege că, în fond, slujba e și un performance, trăit ca atare de ambele părți. Corpus Christi mizează pe spectacolul unui individ care, Dumnezeu știe cum, a ajuns să cârmuiască viețile spirituale ale credincioșilor, demonstrând în același timp că, într-un fel sau altul, acest dispozitiv spațial evocă tocmai cârmuirea unei nave pe mări furtunoase. În aceste efecte de privire decalate stă parte din forța filmului.
Iată misterul central al filmului, care mi-aș fi dorit să se dilate pe toată lungimea lui: cum se face că unui om, oricât de tinerel și de neexperimentat, ajunge la un moment dat să i se vorbească cu „Părinte”, și că asta schimbă totul? Așa se explică și stranietatea acestor cadre tratate cu sobrietate, în care Daniel e scos din casă, în adidași și jeanși, și chemat să vorbească cu o bătrână pe moarte. Sau în care, „în civil”, Daniel se poate bucura în fine de o bere alături de oamenii care au vârsta lui. Ca și cum filmul ar fi înțeles potențialul magnetic al confuziei dintre aceste două vieți aparent ireconciliabile, dar care totuși s-ar putea suprapune printr-un gest de montaj, iar acum s-ar teme să nu-l piardă printre degete, expunându-l la tot pasul. Păcat că n-avem parte, în definitiv, decât de o tatonare a acestui subiect. Problema principală a filmului nu e că pur și simplu nu prea știe ce-i bine pentru el – oare de ce s-a preferat, în schimb, înnămolirea într-o poveste maniheistă complet neinteresantă, în care preotul se vede prins la mijloc fără voia lui? –, ci că pare să cedeze repetat în fața facilității scenaristice. După cum observa și criticul Ionuț Mareș, faptul că tânărul în haine bisericești se vede acceptat atât de ușor în sânul parohiei, fără niciun personaj care, măcar de amorul artei, să i se opună, e cusut cu ață albă. Limita acestei povești stă tocmai în iuțeala cu care Komasa și Pacewicz ajung să își ușureze treaba nepermis de mult. S-ar putea ca enoriașii să cadă în plasa lui Daniel. Dar, vorba scriitorului Dan Sociu, nu pe ei trebuie să îi convingă.
