Coregrafii Gabriela Carrizo și Franck Chartier de la compania belgiană Peeping Tom sunt autorii unor universuri performative bizare, dark, disturbatoare, la intersecția dintre realitate și imaginar, în care emoțiile se materializează în fenomene meteorologice, de multe ori extreme. În spectacolele lor plouă mult, ninge des și se produc tornade care răsucesc corpurile dansatorilor în poziții nefirești, într-o picturalitate grotesc-morbidă, nu mai puțin frumoasă și spectaculoasă (precum salturile peste cap de pe loc). Există la ei și o expunere a corpurilor anormative — printre artiștii cu care au lucrat sunt Rika Essers, care are doar 86 de centimetri înălţime, Maria Otal, care avea 80 de ani la premiera spectacolului Le Soul Sol, mezzosoprana Eurudike De Beul, supraponderală, Marie Gyselbrecht, care are o aparență androgină. Spectacolele create de Peeping Tom converg stilistic, pe diferite paliere, cu filmele lui David Lynch și Wes Anderson, cu muzica celor de la Tiger Lillies, picturile lui Hieronymus Bosch și fotografiile lui Jan Saudek.
Trei dintre piesele lor scurte au fost conectate în 2020 într-un Triptych – The missing door, The lost room, The hidden floor (2013-2017). De altfel, belgienilor le plac trilogiile, pe care le construiesc din lucrări scurte sau ample, create la distanță în timp și care pot fi reprezentate independent sau împreună precum Le Jardin, Le Salon, Le Sous Sol (2002 – 2007) sau Father, Mother, Child (2014 -2019) — Mother a fost prezentat în Festivalul Național de Teatru 2018). Am văzut Triptych în 2021 prin ITAlive, programul de livestream al Internationaal Theater Amsterdam, într-o reprezentație specială pentru publicul online, iar la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu 2023, am văzut live Diptych, o variantă a aceluiași spectacol cu doar primele două piese.
Toate cele trei piese, The missing door, The lost room, The hidden floor, sunt plasate pe un platou de filmare amenajat pieziș în raport cu spectatorii și pe care decorul este (de)montat la vedere în intermezzo-uri regizate astfel încât dedublarea performer / personaj să fie fluidă și ușor confuzantă, pe linia spectacolului, mai ales că sunt incluse elemente coregrafice.
Spațiul din The missing door este o încăpere cu pereți scorojiți și multe uși, unele invizibile inițial, care au o viață proprie, se închid și se deschid aparent în afara vreunui control uman. Zic aparent pentru că ceea ce le controlează este anxietatea personajelor – un bărbat suferind, o femeie (aparent) moartă, târâtă din încăpere ca un sac de cartofi de un (aparent) servitor, o menajeră, personaje care trec fantomatic prin dreptul ferestrei sau apar în oglindă, ca reflexii ale altora.
Personajele evoluează în celelalte piese. The lost room este plasată în cabina de lux a unei nave, unde cuplul din prima piesă reapare, femeia fiind aici obsedată de plânsul unui bebeluș și agresată de personaje care se revarsă din dulapuri. Mobilierul este un inamic pervers. Patul înghite corpurile care se întind pe el. Capul unui personaj pare avea o existență independentă de trupul său. The hidden floor se petrece într-un alt spațiu degradat, abandonat, care este treptat inundat pe toate dimensiunile, din tavan în podea. Aici lucrurile se întunecă de-a dreptul, femeia și-a pierdut memoria, iar bărbatul este deja mort.
Peeping Tom creează aici un exemplu de arhitectură coregrafică și dramaturgică pentru stilul lor. Există o narativitate a pieselor, nu foarte clară la o singură vizionare, dar ceea ce răzbate direct este un mix de frici și angoase reale, proiectate în coșmaruri nesfârșite în care pereții și dulapurile sunt populate de personaje aproape simultan vii și moarte (între care, la reprezentația din FITS, s-a intregrat foarte bine actorul sibian Pali Vecsei).
Emoțiile explodează și modifică lumea fizică într-o arhitectură derutantă. În acest spații interioare, convulsiile emoționale iau forma concretă a unor fenomene meteorologice prin definiție exterioare. Se produc vijelii, plouă în averse sau ninge abundent, gerul este năprasnic (menajera îngheață pe balcon doar cu lenjeria de corp pe ea după ce, în cabină, vântul i-a suflat hainele). Este un univers disfuncțional din care personajele nu pot evada, sunt prizonierele propriilor anxietăți care se materializează și le claustrează. Se zbat, sunt confuze, vulnerabile și agresive – și asta descrie persoane traumatizate sau care își pierd conștiența. Memoria lor este fluidă, nu-și pot aminti decât frânturi din trecut, de asta apa, ca expresie a memoriei, se infiltrează pe măsură ce construcția narativă se dezvoltă. E un univers schizoid, cu tușe de violență, macabru și umor (menajera este contrapunctul comic al spectacolului), cu un limbaj coregrafic unic, acrobatic, impecabil executat tehnic. Scena de sex din The lost room, cu un cuplu care în timpului actului sexual se rotește pe podea în toate direcțiile, este antologică (de altfel, această piesă a câștigat premiul olandez pentru dans Swan ca „Most Impressive Dance Production 2016”).
Varianta livestream de la ITA a avut avantajul de a prezenta trilogia integral, dar și dezavantajul de a arăta mai mult decât a fost în intenția creatorilor. Câteva elemente spectaculoase pentru publicul din sală, precum personajul cu trup și cap separate, erau demistificate în transmisia live pentru că se vedea cum sunt realizate. În scena citată, erau vizibili cei doi dansatori care alcătuiau un singur personaj. Desigur, în lipsa posibilității de a vedea spectacolul live, livestream-ul și înregistrarea video rămân o soluție bună pentru scoaterea teatrului din limitele comunitare mult prea restrânse și democratizarea lui prin accesul digital pentru întreaga lume.
Ambele formate ale spectacolului, Diptych și Triptych, pot fi văzute în continuare în Europa, unde turneul lor va continua și în stagiunea 2023 - 2024. Informații aici.
Fotografii: Florin Ghioca
Peeping Tom
Diptic: Vise din camera pierdută
Regia și coregrafia: Gabriela Carrizo & Franck Chartier
Performeri: Konan Dayot, Fons Dhossche, Lauren Langlois, Panos Malactos, Alejandro Moya, Fanny Sage, Eliana Stragapede, Wan-Lun Yu
Asistență artistică: Thomas Michaux
Sunet: Raphaëlle Latini
Compoziție muzicală și aranjament: Raphaëlle Latini, Ismaël Colombani, Annalena Fröhlich, Louis-Clément Da Costa, Eurudike De Beul
Light design: Tom Visser
Scenografie: Gabriela Carrizo, Justine Bougerol
Costume: Seoljin Kim, Yichun Liu, Louis-Clément Da Costa
Tehnicieni: Bram Geldhof/Ilias Johri (lumini), Jonas Castelijns (sunet)
Direcția scenei: Thomas Dobruszkes (manager scenă), Clement Michaux (asistent scenă)
Co-producători: Opéra National de Paris, Opéra de Lille, Tanz Köln, Göteborg Dance and Theatre Festival, Théâtre National Wallonie-Bruxelles, deSingel Antwerp, GREC Festival de Barcelona, Festival Aperto / Fondazione I Teatri (Reggio Emilia), Torinodanza Festival / Teatro Stabile di Torino – Teatro Nazionale (Turin), Dampfzentrale Bern, Oriente Occidente Dance Festival (Rovereto)
