Că opera lui Judith Butler este controversată e puțin spus. Au trecut 31 de ani de la apariția volumului Gender Trouble unde se chestionează validitatea categoriilor precum „femeie”, „masculin” sau „feminin”, iar discuția începută de Butler e tot mai aprinsă. Cât este „natural” și cât este „performativ” când vine vorba de gen sunt întrebări care au ieșit din spațiul teoretic al cărților și influențează acum politici publici, legi și atitudini personale.
În Corpuri care contează se continuă discuția despre identitate, materialitate și definiții, și se clarifică noțiunea de „performativitate” introdusă în Gender Trouble. Publicată în 1993, cartea a devenit rapid parte din lecturile necesare pentru cei care vor să înțeleagă teoria de gen.
Judith Butler s-a născut în 1956, în Cleveland, Ohio. A studiat filosofia la Yale. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity (1990) și Bodies That Matter: On the Discursive Limits of „Sex” (1993) (tradusă în româna la Editura ULBS de Cătălina Stanislav și Ilinca Pop cu titlul Corpuri care contează), unde afirmă că genul este suma acțiunilor și discursurilor noastre, care prin repetiție dau iluzia a ceva natural.
Citește mai jos un fragment din volumul Corpuri care contează.
Corpuri care contează
De la construcție la materializare
Relația dintre cultură și natură pe care o presupun unele modele de „construcție” a genului implică o cultură sau o acțiune a socialului care exercită o intervenție asupra unei naturi, ea însăși înțeleasă ca suprafață pasivă, în afara socialului, și totuși drept echivalent necesar al acestuia. O întrebare pe care feministele au ridicat-o este dacă nu cumva discursul care înfățișează acțiunea de construcție ca un fel de imprimare sau impunere nu este tacit masculinist, în timp ce imaginea suprafeței pasive, în așteptarea acelui act de penetrare prin care este înzestrată cu sens, nu este tacit sau – poate – destul de evident, feminină. Este sexul pentru gen așa cum este femininul pentru masculin?[1]
Alte cercetătoare feministe au susținut că însuși conceptul de natură trebuie regândit, fiindcă acest concept are o istorie, iar reprezentarea naturii ca pagină albă și lipsită de viață, ca ceea ce este ca și cum ar fi dintotdeauna deja moartă, este, în mod clar, modernă, legată probabil de apariția mijloacelor tehnologice de dominație. Într-adevăr, unele au susținut că o regândire a „naturii” ca ansamblu de interrelații dinamice răspunde atât obiective lor feministe, cât și celor ecologice (iar, pentru unele, a produs o alianță, altfel improbabilă, cu opera lui Gilles Deleuze). Această regândire chestionează, de asemenea, modelul de construcție prin care socialul acționează în mod unilateral asupra naturalului și îl investește cu propriii parametri și propriile semnificații. De altfel, pe cât de importantă a fost distincția radicală dintre sex și gen pentru versiunea beauvoiriană a feminismului, pe atât de mult a fost criticată în ultimii ani, pentru că a degradat naturalul ca fiind ceea ce este „dinaintea” inteligibilității, având nevoie de semnul, dacă nu chiar de pata socialului, pentru a semnifica, pentru a fi cunoscut, pentru a dobândi valoare. Astfel este ignorat faptul că natura are o istorie, și nu doar una socială, dar și că sexul este poziționat ambiguu în raport cu acest concept și cu istoria sa.
Conceptul de „sex” este în sine un teren tulbure, format printr-o serie de contestări a ceea ce ar trebui să fie criteriul decisiv pentru a distinge între cele două sexe; conceptul de sex are o istorie ascunsă de figura locului sau a suprafeței de consemnare. Însă, reprezentat ca un astfel de loc sau suprafață, naturalul este interpretat și ca ceea ce este lipsit de valoare; mai mult, el își asumă valoarea în același timp în care își asumă caracterul social, adică în același timp în care natura renunță la ea însăși ca fiind naturalul. Așadar, conform acestei viziuni, construcția socială a naturalului presupune anularea naturalului de către social. În măsura în care se bazează pe această interpretare, distincția dintre sex și gen se întemeiază de-a lungul unor linii paralele; dacă genul este semni ficația socială pe care sexul o asumă într-o anumită cultură – și, de dragul argumentației, vom admite ca „social” și „cultural” să apară într-o interschimbabilitate incomodă – atunci, ce rămâne din „sex”, dacă rămâne ceva, odată ce aderă la caracterul său social de gen? În discuție se află sensul cuvântului „asumare”, unde a „asuma” înseamnă a fi purtat într-o sferă mai înaltă, ca în „The Assumption of the Virgin” [„Adormirea Maicii Domnului”]. Dacă genul constă în semnificațiile sociale pe care sexul și le asumă, atunci sexul nu capătă semnificații sociale, ca proprietăți aditive, ci, mai degrabă, este înlocuit de semnificațiile sociale pe care și le asumă; sexul este abandonat în procesul acestei aderări, iar genul apare nu ca termen aflat într-o relație continuă de opoziție față de sex, ci ca termen care absoarbe și dislocă „sexul”, semnul substanțierii sale depline în gen sau ceea ce, din punct de vedere materialist, ar putea constitui o desubstanțiere deplină.
Atunci când distincția dintre sex și gen este alăturată constructivismului lingvistic radical, situația se agravează și mai mult, de oarece „sexul” la care se face referire ca fiind anterior genului va fi el însuși o postulare, o construcție oferită în cadrul limbajului, drept ceea ce este anterior limbajului, anterior construcției. Dar acest sex postulat ca fiind anterior construcției va deveni, în virtutea faptului că este postulat, efectul acelei postulări, o construcție a construcției. Dacă genul este construcția socială a sexului și dacă nu există acces la acest „sex” decât prin intermediul construcției sale, atunci se pare nu doar că sexul este absorbit de gen, ci și că „sexul” devine ceva similar unei ficțiuni, poate o fantezie, plasată retroactiv într-un loc prelingvistic la care nu există acces direct.
Dar este oare corect să afirmăm că „sexul” dispare cu totul, că este o ficțiune adăugată la și ostilă față de ce este adevărat, că este o fantezie pe deasupra și împotriva a ceea ce este realitate? Sau tocmai aceste opoziții trebuie să fie regândite în așa fel încât, dacă „sexul” este o ficțiune, atunci este o ficțiune în interiorul necesităților cărora trăim, fără de care viața însăși ar fi de neconceput? Și dacă „sexul” este o fantezie, este oare un câmp fantasmatic care constituie tocmai terenul inteligibilității culturale? Ar presupune o astfel de regândire a acestor opoziții convenționale o regândire a „constructivismului” în sensul său uzual?
Poziția constructivismului radical a tins să producă premisele care deopotrivă îi infirmă și confirmă propriul proiect. Dacă o asemenea teorie nu poate lua în considerare sexul ca loc sau suprafață pe care acționează, atunci sfârșește prin a pretinde că sexul este neconstruitul și astfel recunoaște limitele constructivismului lingvistic, delimitând accidental ceea ce rămâne de neînțeles în termenii construcției. Dacă, pe de altă parte, sexul este o premisă artificială, o ficțiune, atunci genul nu presupune un sex asupra căruia acționează, ci, mai degrabă, genul produce denumirea greșită de „sex” prediscursiv, iar sensul construcției devine cel al monismului lingvistic, prin care totul este întotdeauna doar limbaj. Astfel, rezultatul e o dezbatere exasperată pe care cu toții am obosit să o tot auzim: fie (1) constructivismul e redus la monism lingvistic, unde construcția lingvistică e înțeleasă ca fiind generativă și deterministă. Această presupunere a criticilor poate fi percepută și în felul următor: „Dacă totul e discurs, atunci cum rămâne cu corpul?” sau (2) construcția e în mod figurativ redusă la o acțiune verbală care pare a implica un subiect. Tipul acesta de presupunere, adoptată de unii critici, poate fi percepută astfel: „Dacă genul e construit, atunci cine construiește?”; deși, desigur, (3) cea mai pertinentă formulare a acestei întrebări este următoarea: „Dacă subiectul e construit, atunci cine construiește subiectul?”. În primul caz, construcția a luat locul agentivității dumnezeiești care nu doar cauzează, ci și însumează tot ce reprezintă obiectul; e performativul divin care aduce la viață și constituie, în mod exhaustiv, ceea ce numește sau, mai degrabă, este acel tip de referire tranzitivă care numește și inaugurează în același timp. Pentru ca ceva să fie construit, conform acestei perspective a construirii, înseamnă să fie creat și determinat prin acel proces.
În al doilea și al treilea caz, puterea de seducție a gramaticii pare să acapareze totul; „Nu ar trebui să existe un agent uman, un subiect, să zicem, care ghidează cursul construcției?”, întreabă criticul. Dacă prima versiune a constructivismului presupune că această construcție operează în mod determinist, bătându-și joc de agentivitatea umană, a doua înțelege constructivismul ca implicând un subiect voluntarist care își produce genul printr-o acțiune instrumentală. În cazul acesta din urmă, prin construcție se înțelege un fel de artificiu manipulabil, o concepție care nu doar că implică un subiect, dar reabilitează întocmai subiectul voluntarist al umanismului pe care constructivismul a dorit uneori să-l pună sub semnul întrebării.
Dacă genul e o construcție, trebuie să existe un „eu” sau un „noi” care să joace sau să performeze acea construcție? Cum poate exista o activitate, o construcție, fără ca ea să presupună un agent care precedă și performează acea activitate? Cum am putea justifica motivația și direcția de construcție fără un astfel de subiect? Aș răspunde că e nevoie de o anumită doză de suspiciune în ceea ce privește gramatica pentru a reconceptualiza materia într-o lumină diferită. Pentru că, dacă genul e construit, nu înseamnă neapărat că e construit de un „eu” sau un „noi” care stă înaintea acestei construcții, în orice sens spațial sau temporal al lui „înainte”. Într-adevăr, nu e clar dacă poate exista un „eu” sau un „noi” care nu a fost trimis spre sau supus genului, unde încadrarea în norme de gen reprezintă, printre altele, relațiile de diferențiere prin care subiecții vorbitori sunt aduși la viață. Supus genului, dar subiectificat de gen, „eu”-ul nici nu precedă, nici nu urmează procesului acestei încadrări în norme de gen, ci iese la suprafață numai înăuntrul și în ipostaza matricei relațiilor de gen în sine.
Acest lucru ne aduce înapoi la obiecția numărul doi, cea care afirmă că, de fapt, constructivismul exclude agentivitatea, ia locul agentivității subiectului și se trezește presupunând subiectul pe care îl pune în discuție. Să afirmi că subiectul însuși e produs în, dar și ca o matrice de relații nu înseamnă să elimini subiectul, ci doar să chestionezi condițiile în care acesta apare și operează. „Activitatea” de a încadra în norme de gen nu poate, la drept vorbind, să fie un act sau o expresie umană, o apropriere voită, și, cu siguranță, nu e o chestiune de asumare a unei măști; e matricea prin care toată voința devine mai întâi posibilă, condiția sa culturală declanșatoare. În acest sens, matricea relațiilor de gen e anterioară apariției „umanului”. Să ne gândim la interpelarea medicală care (în ciuda apariției recente a sonogramei) schimbă un copil din „it”[2] în „ea” sau „el”, iar astfel fata e „fetificată”, adusă în domeniul limbii și al rudeniei prin interpelarea genului. Dar acea „fetificare” a fetei nu se oprește acolo; din contră, acea interpelare fondatoare e reiterată de diverse autorități și de-a lungul unor intervale de timp variate pentru a consolida sau pentru a contesta acest efect normalizat. Aceste denumiri reprezintă totodată punerea unor limite și repetarea inculcării unei norme. Astfel de atribuiri sau interpelări contribuie la acel domeniu al discursului și al puterii care orchestrează, delimitează și susține ceea ce se califică în categoria „umanului”. Acest lucru se vede cel mai clar în exemplele acelor ființe abjecte care nu se încadrează în norme clare de gen; însăși calitatea lor umană este pusă sub semnul întrebării. Într-adevăr, construcția genului operează prin mijloace de excludere, astfel încât umanul nu e doar produs deasupra și împotriva inumanului, ci printr-o serie de excluderi, eliminări radicale, cărora le este, strict vorbind, refuzată posibilitatea unei articulări culturale. Astfel, nu e suficient să afirmi că subiecții umani sunt construiți, deoarece construcția umanu lui este o operațiune diferențială care produce mai mult sau mai puțin, „umanul”, inumanul, de-neconceput-umanul. Aceste locuri excluse ajung să delimiteze „umanul” drept exterior constitutiv și să bântuie acele limite ca posibilitate persistentă a perturbării și rearticulării lor.[3]
În mod paradoxal, investigația tipurilor de eliminare și excludere prin care operează construcția subiectului nu mai este constructivism, dar nu e nici esențialism. Întrucât există un „exterior” pentru ceea ce e construit de discurs, dar nu e un „exterior” absolut, un acolo ontologic, care excede sau combate limitele discursului [4] ; ca un „exterior” constitutiv, este ceea ce poate fi gândit – atunci când se poate – în raport cu acel discurs, la și ca cele mai fragile limite. Astfel, dezbaterea dintre constructivism și esenția lism ratează în totalitate ideea principală a deconstrucției, pentru că aceasta n-a fost niciodată că „totul e construit discursiv”; ideea principală, atunci și acolo unde e formulată, aparține unui tip de monism discursiv sau lingvisticism ce refuză forța constitutivă a excluderii, eliminării, înlăturării, abjecției și întoarcerii sale dis ruptive chiar la termenii de legitimitate discursivă.
Și a spune că există o matrice a relațiilor de gen care instituie și susține subiectul nu înseamnă a pretinde că există o singură matrice care acționează într-un mod unic și deterministic pentru a produce subiectul ca efect al său. Adică să instaleze „matricea” în poziția subiectului, într-o structură gramaticală, care trebuie ea însăși să fie regândită. Într-adevăr, structura „Discursul construiește subiectul” păstrează poziția subiectului în structura gramaticală, chiar și atunci când se inversează locul subiectului și al discursului. Construcția trebuie să însemne mai mult decât o simplă inversare de termeni.
Există apărători și critici ai construcției care interpretează acea poziție într-o manieră structuralistă. Aceștia susțin deseori că există structuri care construiesc subiectul, forțe impersonale, cum ar fi Cultura, Discursul sau Puterea, unde acești termeni ocupă locul gramatical al subiectului după ce „umanul” a fost dislocat. Într-o astfel de perspectivă, locul gramatical și metafizic al subiectului e păstrat chiar și atunci când funcția care ocupă acel loc pare să se mute. În consecință, construcția e în continuare înțeleasă drept proces unilateral inițiat de un subiect în prealabil, consolidând presupunerea metafizicii subiectului că, acolo unde există activitate, în spatele ei pândește un subiect încăpățânat și inițiator. Din această perspectivă, discursul sau limbajul sau socialul devine personificat și, în personificare, metafizica subiectului este reconsolidată.
Din acest al doilea punct de vedere, construcția nu este o activitate, ci un act, unul care se întâmplă o dată și ale cărui efecte sunt bine fixate. Astfel, constructivismul e redus la determinism și implică evacuarea sau dislocarea agentivității umane.
Această perspectivă face cunoscută interpretarea greșită prin care Foucault este criticat pentru că „personifică” puterea: dacă puterea este interpretată greșit, ca un subiect gramatical și metafizic, și dacă acel loc metafizic din cadrul discursului umanist a fost locul privilegiat al umanului, atunci puterea pare să fi în locuit umanul ca origine a activității. Dar, dacă perspectiva lui Foucault asupra puterii e înțeleasă drept perturbare și subminare a gramaticii și metafizicii subiectului, dacă puterea orchestrează formarea și subzistența subiecților, atunci nu poate fi explicată în termenii „subiectului”, care este efectul său. Și în acest punct nu ar mai fi corect să afirmăm că termenul de „construcție” aparține locului gramatical al subiectului, deoarece construcția nu este nici subiect și nici actul său, ci un proces de reiterare prin care apar atât „subiectele”, cât și „actele”. Nu există o putere care să acționeze, ci doar o acțiune reiterată care este putere în persistența și instabilitatea sa.
Ce aș propune în locul acestor concepții ale construcției e o întoarcere la noțiunea de materie, nu ca loc sau suprafață, ci ca proces de materializare care se stabilizează în timp, pentru a produce efectul limitării, fixității și suprafeței pe care o numim materie. Faptul că materia e mereu materializată trebuie, cred eu, să fie gândit în relație cu efectele fertile și, într-adevăr, materializatoare ale puterii regulatoare, în sens foucaultian [5]. Astfel, întrebarea nu mai e: cum se constituie genul ca și printr-o anumită interpretare a sexului? (o întrebare care face ca „materia” sexului să rămână neteoretiza tă), ci: prin ce norme regulatoare este sexul însuși materializat? Și cum se face că a trata materialitatea sexului ca un dat presupune și consolidează condițiile normative ale propriei sale apariții? În mod crucial, așadar, construcția nu e nici un act singular, nici un proces cauzal inițiat de un subiect care culminează într-o serie de efecte fixe. Construcția nu numai că se petrece în timp, dar e ea însăși un proces temporal care operează printr-o reiterare a normelor; sexul e deopotrivă produs și destabilizat în timpul acestei reiterări.[6] Ca efect sedimentat al unei practici ritualice sau reiterative, sexul își dobândește efectul naturalizat și, cu toate acestea, tot în virtutea acestei reiterații, apar lacunele și fisurile ca instabilități constitutive în astfel de construcții, ca ceea ce scapă sau depășește norma, ca ceea ce nu poate fi complet definit sau fixat prin munca repetitivă a acelei norme. Această instabilitate este deconstituirea posibilității în același proces repetitiv, puterea care anulează chiar efectele prin care „sexul” e stabilizat, posibilitatea de a pune consolidarea normelor de „sex” într-o potențială criză productivă. [7]
Anumite formulări ale poziției radicale constructiviste par a produce, aproape compulsiv, un moment de exasperare recurentă, întrucât pare că atunci când constructivistul este interpretat ca un idealist lingvistic, el respinge realitatea corpurilor, relevanța științei, presupusele fapte ale nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții. Criticul poate, de asemenea, să-l suspecteze pe constructivist de o anumită somatofobie și să încerce să se asigure că acest teoretician abstractizat va admite că există, minim, părți diferențiate din punct de vedere sexual, activități, capacități, diferențe hormonale și cromozomiale care pot fi admise fără vreo referință la „construcție”. Deși în acest moment aș vrea să ofer o asigurare absolută interlocutorului meu, predomină anxietatea. A „recunoaște” incontestabilitatea „sexului” sau a „materialității” sale înseamnă, întotdeauna, a admite o versiune a „sexului”, o anumită formă de „materialitate”. Nu cumva discursul în și prin care are loc această concesie – și, da, această concesie are loc invariabil – este el însuși formativ pentru fenomenul pe care îl recunoaște? A afirma că discursul este formativ nu înseamnă a afirma că el generează, cauzează sau compune, în mod exhaustiv, ceea ce concesionează; mai degrabă, înseamnă a afirma că nu există nicio referință la un corp pur, care să nu fie, în același timp, o formare ulterioară a acelui corp. În acest sens, nu se neagă capacitatea lingvistică de a se referi la corpuri sexuate, ci se modifică însuși sensul „referen țialității”. În termeni filosofici, pretenția constatativă este întotdeauna, într-o anumită măsură, performativă.
Referitor la sex, dacă cineva recunoaște materialitatea sexului sau a corpului, nu e chiar această recunoaștere cea care operează – performativ – materializarea acelui sex? Și, în continuare, cum e posibil ca acea concesie reiterată a sexului – una care nu are loc în vorbire sau scris, dar care poate că e „semnalizată” într-un mod mult mai rudimentar – să constituie sedimentarea și producția acelui efect material?
Criticul moderat poate să admită că unele părți ale „sexului” sunt construite, dar altele cu siguranță nu, și, apoi, desigur, el sau ea să se vadă obligat/ă nu numai să tragă linie între ceea ce e și ceea ce nu e construit, ci să explice cum e posibil ca „sexul” să vină în părți a căror diferențiere nu e o chestiune de construcție. Dar, pe măsură ce se trasează linia de demarcație între aceste părți aparente, „neconstruitul” devine, din nou, delimitat printr-o practică semnificantă, iar însăși granița care ar trebui să protejeze o parte a sexului de pata constructivismului este, acum, definită de propria construcție a anti-constructivistului. Este construcția ceva care se întâmplă unui obiect gata făcut, un lucru dat dinainte, și se întâmplă gradual? Sau poate că ne referim, de ambele părți ale dezbaterii, la o practică inevitabilă de semnificare, de demarcare și de delimitare a subiectului „referinței”, astfel încât „referințele” noastre presupun întotdeauna și adesea ascund – această delimitare prealabilă? Într-adevăr, pentru a te „referi” în mod naiv sau direct la un astfel de obiect extra-discursiv va fi întotdeauna nevoie de o delimitare prealabilă a extra-discursivului. Și, în măsura în care extra-discursivul este delimitat, el este format de însuși discursul de care caută să se elibereze. Această delimitare, care deseori acționează ca o presupunere neteoretizată în orice act de descriere, marchează o limită care include și exclude, care decide, așa cum e ea, din ce va fi și nu va fi materia obiectului la care ne referim apoi. Această delimitare va avea o anumită forță normativă și, într-adevăr, o anumită violență, pentru că nu poate construi decât prin ștergere; nu poate lega un lucru decât prin impunerea unui anumit criteriu, unui principiu de selectivitate.
Ce va fi și nu va fi inclus în limitele „sexului” va fi stabilit printr-o operație mai mult sau mai puțin tacită de excludere. Dacă punem sub semnul întrebării fixitatea legii structuraliste care îm parte și delimitează „sexele” în virtutea diferențierii lor diadice în cadrul matricei heterosexuale, o vom face din regiunile exterioare ale acestei limite (nu dintr-o „poziție”, ci din posibilitățile discursive deschise de exteriorul constitutiv al pozițiilor hegemonice) și va constitui întoarcerea disruptivă a celor excluși din interiorul logicii simbolice heterosexuale.
Astfel, traiectoria acestui text va urmări posibilitatea unei asemenea întreruperi, dar va progresa indirect, răspunzând la două întrebări interconectate, adresate relatărilor constructiviste despre gen nu pentru a apăra constructivismul per se, ci pentru a interoga erorile și excluderile care constituie limitele sale. Aceste critici presupun o serie de opoziții metafizice între materialism și idealism, încorporate în gramatica primită care, după cum voi argumenta, sunt redefinite critic printr-o rescriere poststructura listă a performativității discursive, așa cum operează ea în materializarea sexului.
[1] Vezi Sherry Ortner, „Is Female to Male as Nature is to Culture?”, în Woman, Culture, and Society, ed. Michele Rosaldo și Louise Lamphere (Stanford: Stanford University Press, 1974), 67–88.
[2] [n.t.: pronume neutru folosit în limba engleză pentru obiecte, animale, concepte, idei, acțiuni.]
[3] Pentru abordări diferite, dar similare acestei problematici a excluderii, abjecției și creației „umanului”, vezi Julia Kristeva, Powers of Horror: An Essay on Abjection, trad. Leon Roudiez (New York: Columbia University Press, 1982); John Fletcher și Andrew Benjamin (ed.), Abjection, Melancholia and Love: The Work of Julia Kristeva (New York și Londra: Routledge, 1990); Jean-François Lyotard, The Inhuman: Reflections on Time, trad. Geoffrey Bennington și Rachel Bowlby (Stanford: Stanford University Press, 1991).
[4] Pentru o lectură foarte interesantă care arată modul în care problema referențialității lingvistice este legată de problema specifică a referinței la corpuri și ce ar putea fi înțeles prin „referință” într-un astfel de caz, vezi Cathy Caruth, „The Claims of Reference”, The Yale Journal of Criticism 4, nr. 1 (toamnă, 1990): 193-206.
[5] Deși Foucault face diferența între modele de putere juridică și productivă în Istoria sexualității, Vol. 1. Voința de a ști, trad. Cătălina Vasile (București: Univers, 2004), eu am argumentat că cele două modele sunt legate unul de celălalt. Producerea subiectului – aservirea lui (assujetissement) – e un mijloc regulator. Vezi „Sexual Inversions”, în Discourses of Sexuality, ed. Domna Stanton (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1992), 344–361.
[6] Nu este doar o chestiune de interpretare a performativității ca o repetiție a actelor, ca și cum „actele” ar rămâne intacte și identice în vreme ce se repetă în timp, și unde „timpul” este înțeles ca fiind extern față de „actele” în sine. Dimpotrivă, un act este el însuși o repetiție, o sedimentare și o congestie a trecutului, care este exclusă tocmai de statutul său de act. În acest sens, un „act” este întotdeauna un eșec provizoriu al memoriei. În cele ce urmează, mă folosesc de noțiunea lacaniană conform căreia orice act trebuie interpretat ca o repetiție, repetarea a ceea ce nu poate fi amintit, a irecuperabilului, și este astfel spectrul obsedant al deconstituirii subiectului. Noțiunea derrideană de iterabilitate, formulată ca răspuns la teoretizarea actelor de vorbire de către John Searle și J. L. Austin, implică, de asemenea, faptul că fiecare act este el însuși o recitare, citarea unui lanț anterior de acte care sunt implicate într-un act prezent și care golesc perpetuu orice act „prezent” de actualitatea sa. A se vedea nota 11 de mai jos pentru diferența dintre o repetiție în slujba fanteziei virtuții (adică o repetiție a actelor care construiesc subiectul și despre care se spune că sunt actele constructive sau constitutive ale unui subiect) și noțiunea de repetiție-compulsie, preluată de la Freud, care desființează această fantezie de stăpânire și îi stabilește limitele.
[7] Noțiunea de temporalitate nu trebuie să fie construită ca o simplă succesiune de „momente” distincte, toate fiind la egală distanță unele de celelalte. O astfel de cartare spațializată a timpului substituie un anumit model matematic pentru tipul de durație care rezistă în fața acestor metafore de spațializare. Eforturile de a descrie sau a denumi acest interval temporal tind să implice cartografierea spațială, așa cum au argumentat filosofii de la Bergson până la Heidegger. Astfel, e important să subliniem efectul sedimentării pe care îl implică temporalitatea construcției. Aici ceea numim „momente” nu sunt unități de timp distincte și echivalente, căci „trecutul” va fi acumularea și contopirea unor astfel de „momente” până la punctul în care nu se pot distinge între ele. Dar va implica și ceea ce e refuzat din construcție, domeniile oprimatului, ale celui uitat și în mod irevocabil exclus. Ceea ce nu e inclus – exteriorizat datorită granițelor – drept constituent fenomenal al efectului sedimentat numit „construcție” va fi la fel de crucial pentru definiția sa ca ceea ce este inclus; această exterioritate nu se distinge ca „moment”. Într-adevăr, noțiunea de „moment” poate să fie la fel de bine nimic altceva decât o fantezie retrospectivă de iscusință matematică impusă asupra duratelor întrerupte ale trecutului. A susține că, în fond, construcția este în mod fundamental o chestiune de iterație înseamnă a transforma modalitatea temporală a „construcției” într-o prioritate. În măsura în care o astfel de teorie necesită spațializarea timpului prin postularea unor momente discrete și delimitate, această noțiune temporală a construcției presupune o spațializare a temporalității în sine, ceea ce se poate înțelege, conform lui Heidegger, drept reducerea temporalității la timp. Accentul foucaultian pe relații convergente de putere (care ar putea fi puse provizoriu în contrast cu accentul derridean pe iterabilitate) implică o cartografiere a relațiilor de putere care, pe parcursul unui proces genealogic, formează un efect construit. Noțiunea de convergență presupune și mișcare, și spațiu; drept rezultat, pare să omită paradoxul menționat deasupra, în care chiar ideea de temporalitate necesită spațializarea „momentului”. Pe de altă parte, convergența, conform lui Foucault, nu teoretizează în întregime ceea ce implică „mișcarea” prin care se presupune că puterea și discursul converg. Într-un fel, „cartografierea” puterii nu teoretizează în întregime temporalitatea. În mod semnificativ, analiza derrideană a iterabilității trebuie distinsă de simpla repetiție, în care distanțele dintre „momentele” temporale sunt tratate ca fiind uniforme în extinderea lor spațială. „Întrepătrunderea” care diferențiază „momentele” de timp nu este una care poate fi, în termeni derrideeni, spațializată sau delimitată ca un obiect identificabil. Noțiunea non-tematizabilă de diferare care erodează și contestă orice revendicare de identitate discretă, inclusiv identitatea discretă a „momentului”. Ceea ce diferențiază momentele nu e o durație extinsă din punct de vedere spațial, pentru că dacă era, ar fi contat și ca „moment” și astfel nu ar fi reușit să umple spațiul dintre momente. Acest „entre”, ceea ce e „între” și, totodată în „exterior”, e ceva ce aduce cu spațiul non-tematizabil și timpul non-tematizabil care converg. Limbajul de construcție al lui Foucault include termeni ca „augmentare”, „proliferare” și „convergență”, toate presupunând un domeniu temporal care nu e teoretizat în mod explicit. Parte din problemă aici e că, în timp ce Foucault pare să vrea ca relatarea sa asupra efectelor genealogice să fie specifică din punct de vedere istoric, el favorizează o relatare a genealogiei în detrimentul unei relatări filosofice a temporalității. În „The Subject and Power” (ed. Hubert Dreyfus și Paul Rainbow ed., Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics [Chicago: Northwestern University Press, 1983]), Foucault se referă la „diversitatea [...] secvenței logice” care caracterizează relațiile de putere. Ar putea fără niciun dubiu să respingă liniaritatea aparentă implicată de modele de iterabilitate care le leagă de liniaritatea unor modele mai vechi de secvențe istorice. Și totuși, nu primim o specificare a „secvenței”: însăși noțiunea „secvenței” e cea care variază din punct de vedere istoric sau există configurații ale secvenței care variază, secvența în sine rămânând invariantă? Formarea și configurarea socială specifică a temporalității e, într-un fel, neatinsă de ambele poziții. Aici putem consulta Pierre Bourdieu pentru a înțelege temporalitatea construcției sociale.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
