Printre efectele secundare ale pandemiei de coronavirus s-a numărat și valul de anxietate sau chiar de ură revărsat asupra diasporei după ce românii plecați la muncă în Italia – țară aflată în mijlocul uraganului – au început în ultimele săptămâni să se întoarcă în țară.
Ce schimbare față de acum doi ani, când mii de oameni din diaspora se întorceau în România ca să participe la mitingul anti-PSD din 10 august 2018! Din diaspora venea speranța. Din diaspora venea civilizația: cine să facă din România o țară „ca afară” dacă nu tocmai cei care trăiseră afară? Din diaspora veneau comparativele de superioritate: ea era văzută triumfalist, ca o clasă compusă majoritar din antreprenori, din oameni dinamici, superiori celor care au rămas (ultimii incapabili să se realizeze „afară”). Din diaspora veneau banii („miliarde de euro” – deși socotirea lor exactă n-a fost niciodată prea clară) care țineau România pe linia de plutire. Până și plăcuța auto cu „muie PSD” tot din diaspora a venit.
Pe Facebook, în ziare, la TV, diasporei i se închinau ode și psalmi. „Cei care vin astăzi de peste hotare sunt cei care au deprins gustul libertății, care știu ce înseamnă munca cinstită și demnitatea”, scria Mihai Șora și strângea imediat mii de like-uri. Era la modă să-ți aduci aminte că ai pe cineva (o rudă, un prieten, un cunoscut) în diaspora.
Pe Facebook circula îndemnul „spuneți-le celor din țară că dacă votează PSD nu le mai trimiteți bani”). Adresat, bineînțeles, persoanelor din diaspora care „trimit miliarde de euro” în țară.
Toată opoziția politică anti-PSD era organizată în jurul diasporei. Politicienii din PNL și USR+ își făceau agenda politică din a oferi diasporei mai multe cabine de vot, mai multe zile de vot, mai multe locuri în Parlament.
Toată această mișcare începuse de fapt după ce în 2014 Klaus Iohannis a câștigat în fața lui Victor Ponta cu sprijinul decisiv al voturilor din diaspora. Sigur, în 2009 Traian Băsescu câștigase și el în fața lui Mircea Geoană tot cu voturile diasporei. Însă abia în ultimii ani proiecția simbolică a diasporei atinsese dimensiunile epopeice actuale.
De fapt nu actuale, ci recente. Pandemia de coronavirus a schimbat peste noapte datele problemei. Când acum o lună premierul Ludovic Orban le cerea românilor din Italia să nu se întoarcă în țară, pentru a nu-i contamina pe cei din România, declarația a părut la început destul de uimitoare. La Digi TV, prezentatorul Cosmin Prelipceanu – poet al diasporei în ultimii ani – avea o expresie șocată. Dar cu cât expunerea mediatică a coronavirusării Italiei a crescut, șocul acesta inițial s-a transformat în opusul său: în furie împotriva oamenilor din diaspora care începuseră să se întoarcă în țară. Brusc, cei din diaspora nu mai erau văzuți ca oameni liberi, progresiști politic și prosperi economic, ci doar ca o masă de purtători, de săraci imorali care aduc ciuma în țară.
În momentul de față, aceasta este muzica dominantă. Și, privind în urmă la istoria României din ultimii 30 de ani, putem constata că ea a fost muzica dominantă în majoritatea timpului. Ultimii ani fuseseră doar excepția.
Sigur, de-a lungul comunismului diaspora se bucurase de o imagine idilică. Mai ales în ultimii 10 ani de ceaușism, când magazinele se goliseră de-a binelea, abundența societății de consum occidentale era mediată în ochii românilor nu doar de filme străine și mărfuri de pe piața neagră, ci și de românii din diaspora. Ei trimiteau în țară pachete și aparate video. Ei vorbeau la Radio Europa Liberă cu vocea Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Ei se numeau Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Și așa mai departe.
După căderea comunismului în 1989, vălul idilic de pe diaspora românească a început să se destrame. Cu cele câteva excepții, diaspora culturală nu era prea interesantă. Apoi, nu toți cei care fugiseră din țară o duseseră prea grozav. Nicu Covaci, liderul formației Phoenix, care își scosese din țară membrii trupei ascunși în boxe, povestea că după ce au tocat rapid banii cu care plecaseră, au mâncat porumb crud furat de pe câmp. În plus, românii erau ocupați să emigreze ei înșiși, nu mai aveau timp de povești.
Pentru anii ’90, fenomenul emigrării era deja considerabil și eterogen, după cum semnala în 1995 cântecul „Gașca de la bloc” al formației Sarmalele Reci (albumul Țara te vrea prost, lyrics de Florin Dumitrescu): „Gașca de la bloc/ nu mai e deloc/ din toți locatarii/ numai pensionarii/ Valentin Istrate/ e plecat în State/ Mircea în Canada/ când cu mineriada/ Hermann Aurel/ e prin Israel/ numai bietu’ Țuți e/ mort la revoluție/ Iar Natalia/ e-n Italia/ Măritată și/ cu patru copii/ […] Tu mai știi ceva/ despre Horia?/ Cică vor să-l țină/ în Legiunea Străină/ Staicu Marian/ cel mai bun din an/ cine-ar fi crezut?/ e-n Africa de Sud/ George și Cristina/ pleacă-n Argentina/ Lu’ Fane Zavaidoc/ i-au tras-o la Rostock/ Sor’ sa la Frankfurt/ s-a lăsat de furt/ spală rufe și/ îngrijește de copii”. Nici în Basarabia lucrurile nu au stat mult diferit; după cum scria Mihai Vakulovski în volumul din 2005 Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (2005), „toți profesorii de limba și literatura română din țara noastră/ s-au cărat la lucru în străinătate/ Anglia Spania Germania da’ merge și Israel, oriunde./ femeile – îngrijitoare de bătrâni sau copii”.
Emigrația a crescut exponențial din anii 2000. În 2002 au fost eliminate vizele pentru spațiul Uniunii Europene, iar în 2007 România a aderat la UE. Rezultatul? „În perioada 2000-2015, România a înregistrat cea mai mare rată medie de creștere anuală [...] a numărului emigranților (7,3%), după Siria (13,1%)”, scria Florin Georgescu în Capitalul în România postcomunistă (2018).
Acest fenomen masiv de emigrare a fost reflectat nu o dată în literatura din ultimele două decenii. De regulă, protagoniștii acesteia sunt emigranții pauperi, numiți în derâdere căpșunari – oameni repartizați la munca de jos, plătiți adesea la negru și supuși unei exploatări adesea sălbatice: Adrian Schiop, Zero grade Kelvin (2009), Liviu Bîrsan, Asylant (2009), Albert V. Cătănuș, El sueño español – jurnal de căpșunar (2010), Dani Rockhoff, Căpșunarii (2013), Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu (2014), Lilia Bicec-Zanardelli, Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident (2018). Un volum aflat în avangarda acestui filon fusese Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo (2003), inspirat de o scurtă experiență americană.
Însă această emigrație românească nu s-a bucurat de o imagine prea bună în ochii intelectualilor și în general ai clasei de mijloc din țară, deranjată adesea că România este reprezentată în Occident de păturile sale sărace, care-și câștigă existența inclusiv prin furt și cerșetorie. Vorba aia, noi eram țara care-l dăduse lumii pe Mircea Eliade, iar „ăștia” ne făceau de râs. Exprimarea acestei teme a avut adesea o coloratură rasială/rasistă: de câte ori n-am auzit vehiculată distincția între „românii adevărați” și romii emigrați din România care „nu sunt cu adevărat români”?
În 2014, când diaspora l-a ajutat pe Iohannis să câștige mandatul de președinte, structura ei sociografică nu se schimbase spectaculos. Sigur, au existat și povești de succes. Nu puțini români au reușit să ocupe poziții academice în Occident sau să se acomodeze la parametrii clasei de mijloc de afară. Însă prea mulți dintre emigranți au fost transformați în sclavi moderni, angajați la negru și exploatați – economic și sexual – în cele mai sumbre condiții. Despre aceste condiții s-au arătat mai interesate ziarele din Occident decât politicienii din România. Aceștia din urmă s-au mulțumit cu votul diasporei, ignorându-i cu nepăsare sau fanfaronadă mai toate problemele structurale. Probleme pe care pandemia n-a făcut decât să le acutizeze, să le împingă în punctul de rupere. Cei care se întorc în țară o fac în mare parte pentru că au rămas în aer, pentru că legăturile oricum volatile cu piața neagră sau gri de muncă au fost retezate peste noapte, pentru că angajații fără forme legale nu beneficiază de asigurări sociale și nici de alte drepturi elementare, pentru că toate ușile li s-au închis. Ceea ce vedem în ultimele zile, oameni înghesuindu-se la punctele de trecere, este un efect de recul al modului în care diaspora a fost tratată ipocrit atâta vreme – prin ignorare sau prin cosmetizare. Găsim aici recreată involuntar, în condiții dramatice, povestea din Contele de Monte-Cristo. Un Edmond Dantès sărac, dar nu mai puțin răzbunător, bate la ușă.
