Un antropolog care nu mai vrea să se uite la știri prinde vestea despre COVID-19 pe drumul de la Tokio la Saigon.

—E OK, doctore. Nu tre’ să porți mască, nu te ajută la nimic.

Aşa mi-a zis amicul unui amic, aterizat de trei zile la Tokio. Am crezut că e gluma aia ultra-leşinată, u, eşti doctor, da, sunt, dar în antropologie, nu în medicină. Apoi m-am gândit din nou cum ajunge să-ți fie lehamite să tot explici cultura japoneză, faptul că a purta mască e genul de gest pe care acolo îl faci din respect pentru celălalt, nu ca să te auto-protejezi. Târam după mine o răceală de vreo săptămână şi nu se făcea să tuşesc şi să strănut la liber, în aerul concitadinilor tokioiți, ca o barbară; when in Rome… porți mască.

N-am apucat decât să-mi dau ochii peste cap pe dinăuntru, pentru că interlocutorul a continuat relaxat:

—Porcăria asta de Corona se ia şi prin ochi…

Cuvintele alea puse unul după altul n-aveau niciun sens pentru mine, şi totuşi, m-am gândit şi eu (să mă ierte Vlad Tăuşance, care ȋncheie decalogul lui despre subiect cu recomandarea mai uşor cu glumele despre Corona pe scări, că sunt penibile) direct la berea cu acelaşi nume. Nu mi se pare deloc o porcărie, e chiar una dintre berile mele preferate cȃnd e foarte cald afară; îmi place cum o alintă spaniolii, Coronita, din cauză că s-a trezit Bodegas Torres să dețină trademark-ul „Coronas” încă de la răscoala din 1907. 

Dar să o iau de la ȋnceput. Bine, nici chiar de la 1907, poate doar cu șapte ani în urmă, cȃnd, locuind deja în Anglia de ceva vreme, am plecat un an la Tokio. De atunci mă tot reîntorc în Japonia cam în fiecare an, uneori pentru câteva zile, alteori pentru câteva luni. În octombrie 2019 m-am mutat iar temporar din Anglia în Asia, dar de data asta nu la Tokio, ci în Vietnam, la Ho Și Min (sau, după cum îi spun localnicii, ignorând elegant numele oficial, Saigon), unde se afla deja partenerul meu. Cȃnd mai apare prin text pluralul persoanei întâi, despre noi doi e vorba.

Am hotărȃt concomitent cu această mutare să nu mă mai uit deloc la ştiri. După două seturi de alegeri şi isteria care a venit la pachet cu ele, atât ȋn țara mumă (Romȃnia), cȃt şi ȋn țara pupă (Anglia), fluturele fiind ȋnfăptuirea mult-amânatului Brexit, m-am felicitat pentru decizia mea; şi nu sunt o persoană care se auto-felicită prea uşor. Practic, de când nu mă mai uit la ştiri, am din nou o viață, dorm mai bine, am terminat o carte pe care o tot lungeam, am ȋntinerit cu douăzeci de ani – adică sunt iar o ignorantă, chestii dintr-astea. Oricum, ştiam de data trecută că să urmăreşti din Asia toate nebuniile de pe bătrânul continent e o schizoideală inutilă. Doar că, ȋn ziua globalizantă de azi, nu poți să ignori doar anumite știri, aşa că habar n-aveam nici ce se ȋntâmplă ȋn Asia. Cu atât mai puțin ȋn ziua aia, cȃnd abia mă ȋntorsesem la Tokio după un sejur prin tot felul de munți(şori) din insula cea mai nordică a arhipelagului japonez, unde buletinele de ştiri se reduseseră la cât avea să ningă sau să bată vântul.

Conversația de mai devreme a avut loc cu o săptămână ȋnainte ca vasul de croazieră Diamond Princess să intre ȋn carantină lângă Yokohama. Am înțeles atunci de la interlocutorul meu că acest COVID-19 băgase în schimb în carantină ditamai oraşul din China; că era mult mai contagios decât SARS (care generase panică similară în 2003) şi că se întinsese deja pe o listă de țări din Asia, Europa şi Americi. Mi-a arătat un site cu toate aceste statistici live, număr de infectați, morți, supraviețuitori, tot tabelul organizat pe țări.

La sfârşitul acestui briefing, care m-a lăsat cu gura căscată - noroc că era sub mască - amicul interlocutorului mi-a zis zâmbind că eu pot să stau liniştită: se pare că virusul provine de la lilieci. 

—Păi am înțeles că eşti din Transilvania… Vampiri, lilieci, înțelegi tu…

Sincer, în momentul ăla, nici nu m-am mai gândit la a doua glumă ultra-leşinată a serii, ci am început să mă uit prin bar după camere ascunse. Apoi mi-am pus mâna pe frunte să fiu sigură că nu halucinez de la febră.

—Ha, în locul tău aş avea grijă la gesturi, febra e primul lucru care dă de bănuit. 

Temperatura mea era OK, dar asta am aflat după ce am trecut prin poarta de securitate de la aeroport, unde fusese instalat un dispozitiv special care o măsura. Am răsuflat uşurată, dar am şi ȋnțeles de ce la Narita, aeroportul ăl mai mare care deserveşte Tokio, de cȃnd am ajuns și până la poarta de ȋmbarcare am stat la coadă continuă două ore jumate, ceea ce înainte ar fi fost de neconceput. De obicei mama ordinii şi eficienței, Narita era evident depăşită de situație. Deja Anul Nou Chinezesc aduce cu el vacanță şi trafic inter- şi intra-asiatic sporit, cam ca de Crăciun şi Anul Nou ȋn Europa. Dar mai era şi altceva. 

Am reuşit să plec spre Saigon cu patru ore mai târziu decȃt scria pe bilet. Cȃnd a intrat Prințesa ȋn carantină, pe 5 februarie, nu mai eram ȋn Japonia de două zile - timp ȋn care am început să primesc mailuri, mesaje, telefoane etc. de la familie, prieteni, cunoscuți: totul OK? Nici nu prea ştiam ce să zic. În practică, totul era mai mult decât ok. Când am aterizat pe aeroportul din Saigon, am remarcat parcă mai multe măşti ca de obicei - dar nici această țară nu e lipsită de ele în viața de zi cu zi. Poate nu atât de multe măști chirurgicale, ca în Japonia, ci mai ales măști inventiv colorate şi din diverse textile; şi poate mai degrabă auto-protective, majoritatea lumii purtându-le ȋn trafic, anti-poluare, mai ales pietoni sau oameni pe scuter.

Ce m-a surprins, însă, a fost cât de puțin mi-a luat de la aeroport până acasă: jumate din cât fac de obicei cu Grab (echivalentul lui Uber); la o oră de vârf ȋntr-o zi normală de luni - vacanța legală de Anul Nou (Tết) se terminase. Doar că toate şcolile, universitățile plus alte instituții aparținătoare erau ȋnchise pentru toată săptămâna.

La fel, aveam să aflu, şi spațiile comune din clădirile de locuințe: creşe, săli de sport, karaoke etc. Dozatoare de dezinfectant înfloriseră la tot pasul, inclusiv în lifturi. Când m-am mirat de liniştea care înlocuise trilul obișnuit de la blocul meu, portarul mi-a spus că oamenii nu prea mai ies, stau cât de mult pot în casă, să se protejeze. Atmosfera era în continuare de vacanță, dar cu un vag iz apocaliptic, ca-n filmele alea americane. Magazinele de la parter, totuşi, nu păreau devalizate şi cu vitrinele sparte (ca în aceleaşi filme). Doar raftul cu măşti era gol, iar la spulberătoarea secțiune de fructe şi legume, unde de obicei găsești papaya, pitaya și alte ayayay de toate culorile, cam bătea vântul; vânzătoarea mi-a explicat că, fiind cele mai atinse de varii mâini, le-au scos temporar.

M-am gȃndit la partea plină a paharului apocaliptic – vacanța –, mai ales că ȋn aceeaşi seară urma să ajungă la noi ȋn vizită un cuplu de prieteni proaspăt întors din Tailanda. M-a amuzat să o văd pe ea tot mascată, şi tot din cauză că era răcită. Timp de vreo oră am ȋmpărtăşit şi unii şi alții ce ştiam despre subiectul Coronita, apoi ne-am văzut de ale noastre. 

A doua zi, pe 5 februarie, cȃnd s-a anunțat pe toate drumurile carantina Prințesei, prietena venită din Tailanda, care întâmplător e ghid, a observat că deja ȋncepeau turiştii să se retragă din tururile ȋn Asia organizate de firma pentru care lucra, inclusiv de la cele din vară. Destul de rapid după, cȃnd s-a trezit din somn Europa, mesajele de la familie, prieteni, aparținători au început să pară mai îngrijorate, unele chiar în registrul Oare n-ar fi mai bine să vă ȋntoarceți?. Recunosc că nici nu mi-a dat prin cap. Ȋn afară de faptul că mă simt minunat la Saigon, dacă totuşi luasem Coronita de pe undeva (căci răceala tot nu trecea) şi o duceam cu mine? (Ȋntre timp s-a rezolvat, a dus-o altcineva - a izbucnit un focar de infecție şi ȋn Anglia, chiar la Brighton, unde ne-am ȋntoarce.)

Am plecat ȋmpreună cu prietenii sosiți din Tailanda la marea locală vietnameză, patru ore cu trenul plin ochi – se bucurau şi alții de vacanța prelungită cu o săptămână – de pasageri mascați. N-am văzut pe litoral oameni bronzați doar pe jumătatea superioară a feței, nici n-am auzit prea multe discuții tematice, aşa că am uitat de Coronita. Până duminică, 9 februarie, când am aflat că şcolile, universitățile şi tot tacâmul aveau să rămână ȋnchise ȋncă zece zile. Mi s-a părut cam aleatoriu: 19 februarie pica într-o miercuri. Ȋn plus, Vietnamul declarase până atunci un total de 16 cazuri, dar unele pronosticuri erau că cele mai multe aveau să apară abia spre sfârşitul lunii. Când ne-am întors de la mare, am observat doar o diferență: piscina - care într-o primă fază fusese singura „facilitate” încă accesibilă - era şi ea închisă.

Ȋn următoarele zile, în autobuzele din Saigon absolut toată lumea purta mască. Ȋn stația cea mai mare din centru fusese instalată o chiuvetă specială, roşie, cu indicații multilingve despre prevenirea contagiunii. Un taximetrist ne-a întrebat după ce am urcat de ce nu purtăm mască şi ne-a oferit să luăm cu încredere dintr-un pachet pe care îl ținea la bord. Le aveam pe ale noastre, dar i-am mulțumit pentru generozitatea pe care o avea să împartă din bucățile albe ultradezirabile, al căror stoc era deja epuizat ȋn toată Asia şi nu numai. Asta ȋn pofida faptului că eficiența lor e, până la urmă, îndoielnică (dar despre toate astea a scris foarte bine un antropolog aici). Tot măşti ne-a oferit şi doamna de la intrarea ȋn Templul Național, pe care ne dusesem să-l vizităm, dacă tot era vacanță; ah, şi n-am putut păşi pe covorul roşu de la intrare fără să folosim dispensorul de lichid antiseptic. 

Cafeneaua la care merg cel mai des, unde în timpul săptămânii e destul de linişte, devenise cel mai zumzăitor loc din cartier, plină de copii. Ȋn toate magazinaşele locale, pe lângă personal apăreau timizi copii de toate vârstele. Unul şi-a făcut curaj şi a intrat în vorbă. L-am ȋntrebat dacă nu se plictiseşte acasă, fără colegi. M-a asigurat că era foarte OK, avea Messenger. La restaurantul de cartier, însă, proprietara ne-a mărturisit că nu prea merge treaba. Ne-a mulțumit îndelung că i-am călcat pragul şi ne-a explicat că s-ar putea să dureze mai mult ca de obicei: fusese nevoită să-şi trimită acasă o parte dintre angajați; ba chiar unii se ceruseră ei în concediu, având nevoie de noi aranjamente pentru supravegherea copiilor care le dăduse peste cap toată rutina. 

A doua zi de dimineață, partenerul meu, în general mult mai calm şi relaxat decât mine, mi-a zis că poate n-ar fi o idee rea să mergem la supermarket şi să ne facem nişte provizii, noi neavând de obicei mare lucru prin frigider şi dulapuri. Am constatat că nu-şi smulgea nimeni apocaliptic conservele din mână, doar raftul de măşti părea devalizat. La fel şi cel de lichid dezinfectant. Seara am aflat şi că acest fenomen părea să aibă un efect pozitiv neprevăzut în toată regiunea, din Japonia până în Indonezia: reducerea galopantă a cazurilor de gripă.

A venit din nou weekendul, la pachet cu un nou anunț că şcolile (etc.) vor rămâne închise până la sfârşitul lui februarie. La petrecerea de ziua unei colege, discutând cu lumea, mi-am dat seama cât de rapide fuseseră efectele la firul ierbii. Dincolo de şcoli închise părinți încurcați oameni auto-izolați magazine restaurante săli de sport și saloane de masaj deja în pragul falimentului, diverse fabrici nu mai primeau piese din China şi erau în stand-by; iar în instituții de tot felul în care bătea vântul, oamenii începeau să se îngrijoreze serios. Pe-loc-repausul care se tot prelungea era derutant pentru toată lumea. Ar fi fost mult mai simplu să fi ştiut din start că toată luna februarie e vacanță-arest-la-domiciliu.

Abia atunci, pe terasa unui bar din centrul Saigonului, mult prea goală față de cum era de obicei, cu Coronita în față, când a început o binevenită ploaie torențială, am avut un fel de senzație de sfârşitul lumii. Am putut să-mi imaginez, pentru o secundă, cum ar fi dacă ne-ar lovi ceva chiar grav, nu doar un fel de gripă; cât de fragilă e, de fapt, lumea asta a noastră interconectată şi interdependentă, cât de uşor şi mai ales înspăimântător de rapid ne putem duce toți, toată planeta, pe copcă. E fascinant și cum lucreaza mintea: deși în continuare tratam subiectul cumva la oha, atunci, fix în momentul ăla, mi s-a cristalizat această fragilitate, am văzut-o, dimpreună cu toate scenariile apocaliptice.

On est peu de chose (nu suntem mare lucru) s-a transformat mai întâi ȋntr-un fel de return to innocence (întoarcere la inocență): am savurat ploaia aia de vară de parcă era ultima. Dar când şuvoaiele de apă au acoperit terasa, mi s-a făcut o frică biblică, de potop, n-am mai simțit decât nesiguranța. M-am ascuns mai întâi sub o prelată, apoi nici prelata nu mi s-a părut de încredere, şi am intrat în bar. Când s-a mai potolit ploaia, am așteptat în stradă Grab-ul admirând calmul portarului care se pieptăna în oglinda unui scuter parcat, ca o dovadă vie a angoasei mele neîntemeiate.

În dimineața următoare circula deja un zvon cum că şcolile ar putea fi închise toată luna martie. Previzibil, în câteva ore am plecat din nou la mare. Return to innoncence a revenit în trombă şi s-a şi instalat: sentimentul ăla din copilărie când, din cine ştie ce motiv, se închideau școlile, și n-aveai nicio grijă pe lume. Când ne-am întors la Saigon, pe 29 februarie, oficialitățile vietnameze făcuseră deja două anunțuri destul de contradictorii.

Primul, pe toate canalele media internaționale, că Vietnamul este prima țară în care virusul a fost eradicat. Cele 16 cazuri existente s-ar fi vindecat, iar altele noi n-ar fi apărut. Ȋn aceste condiții, aveau să urmeze restricții la intrarea pe teritoriu pentru pasageri din țări cu focare de infecție (cele deja cunoscute, China și Japonia, dar și Coreea de Sud, care între timp declarase carantină, Iran sau Italia). Administrația blocului ne-a cerut să completăm un formular cu călătoriile din ultimele două luni, să sperăm că Japonia nu e o problemă.

Al doilea anunț era că școlile etc. aveau să rămână închise până pe 16 martie. Dar dacă problema fusese într-adevăr rezolvată, de ce mai era nevoie de asta? Sau poate chiar faptul că instituțiile fuseseră închise de la primele semne funcționase - și atunci de ce să nu rămână așa, pentru paza bună? Voci mai mult sau mai puțin experte sau oficiale sunt de părere ba că în declarațiile unui guvern comunist nu prea te poți încrede (a se vedea cum a ascuns China epidemia până a fost prea tȃrziu), ba că acest COVID19 nu e mare prieten cu căldura, ceea ce ar putea explica de ce epidemia în Vietnam a fost ucisă din fașă. 

Ministerul Sănătății s-a ocupat, în schimb, cu un cȃntecel devenit viral.

Ȋn timpul acesta, în Japonia, că de acolo plecasem, sau mă rog, venisem, prim-ministrul Shinzo Abe, de fapt Abe Shinzo, umblă la legislație ca să poată pregăti și decreta stare de urgență. Akira, o manga din 1982, transformată și în anime în 1988, prezisese atât că jocurile olimpice vor avea loc la Tokio în 2020, cât și că vor fi amânate din cauza unei epidemii, cam cum îl preziseseră The Simpsons pe Trump (pe 3 martie Comitetul Olimpic Internațional a anunțat printr-un comunicat oficial că Jocurile se vor ține, totuși). Pe diferite rețele de socializare, Katsuhiro Otomo, creatorul lui Akira, este considerat un fel de Nostradamus. Cum stand-by-ul s-a extins rapid și în Europa, cu evenimente, conferințe, meciuri, chiar și târguri de carte anulate, și nimeni nu pare să știe până când, poate ar trebui să-l întrebăm pe Otomo-san.