Îmi strecor degetele în locșorul dintre fotolii și culeg resturi de popcorn: unele dulci, de culoarea mierii, altele sărate, albe ca lacrima. De când cu virusul, port mănuși. Apoi, încet și conștiincios, mătur mărunt prin toată sala de cinema. Nu e mare lucru de măturat zilele astea. Deși regulile de autoizolare strictă au întârziat să apară în Anglia, publicul cinemaului s-a micșorat semnificativ în ultima lună.
Lucrez la un cinematograf din Londra de vreo cinci ani, cu pauze mici și mari. Cinemaul m-a așteptat între Erasmusuri, internshipuri, frânturi de filmări și școli de vară, sau când îmi găseam vreo slujbă mai pentru CV. Cinemaul m-a primit mereu înapoi și câte 40 de ore pe săptămână când încercam să acopăr vreun gol bancar. Îmi place munca de cinema. E practică și fizică, cu o temporalitate clară, diferită față de eseurile pe care am încercat să le scriu și filmele pe care am încercat să le fac. Da, e o muncă de Sisif. Termini de curățat popcornul, ajungi cu piatra în vârf de munte, și-o iei de la capăt. Dar trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, zicea Camus, iar, până săptămâna trecută, eu am fost fericită la cinema.
Azi, 17 martie 2020, suntem vreo opt pe tură. Urma să găzduim o ecranizare live a unei opere de la Royal Opera House și ne așteptam la vreo 300 de oameni. Ca mai toate evenimentele din ultima vreme, opera s-a anulat, iar noi suntem aici degeaba. În incertitudinea economică care zumzăie prin lume, nimeni n-a vrut să renunțe la tură. Ne găsim deci, opt oameni răsfirați printre reclame pentru premiera noului film James Bond, numit tocmai No Time to Die („Nu e timpul să mori”), care - scos parcă dintr-un banc morbid - s-a amânat. Între spălat compulsiv pe mâini și discutat posibile scenarii globale, încercăm să ne găsim de lucru. Câțiva colegi organizează arhiva posterelor cinemaului, o sarcină ignorată de ani buni și reîncepută recent, în zilele în care virusul a ținut publicul la distanță. Posterele din beciul cinemaului sunt nenumărate și ne reamintesc că muncim într-o clădire care a fost construită în 1934, și că după al doilea război mondial, cinemaul Curzon Mayfair a început să ruleze filme străine. De atunci, a fost vizitat de tot felul de oameni importanți din lumea filmului ca Bong Joon-Hoo, Robert de Niro sau Tilda Swinton.
Cinematograful se află aproape de Green Park, în Mayfair, un cartier bogat din Londra, plin de hoteluri de lux și mici galerii de artă contemporană. Clienții cei mai fideli sunt rezidenții posh (bogați și șic) ai cartierului, 60 plus, dar și cinefili din toată lumea care vizitează cinemaul pentru premierele și evenimente speciale pe care le organizăm (London Film Festival, Bafta Lecture Series). Acum câțiva ani, am avut pile și m-am strecurat prin mulțimea care a ocupat toate cele 307 din Sala de cinema 1 pentru Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, prezentat chiar de Radu Jude. Am văzut filmul lăfăindu-mă în loja regală a cinematografului (Royal Box), unul din multele avantaje ale unui serviciu simplu și darnic. Păstrăm posterul filmului Contagion de Soderbergh deoparte, poate îl vrea cineva acasă.
Le povestesc colegilor cum ai mei sunt uimiți că eu merg la serviciu la cinema, când în România mai toată lumea se autoizolează. În timp ce alte țări europene își închideau școlile, restaurantele și barurile, Marea Britanie își păstra în mare parte ritmul de viață. În primele conferințe de presă legate de Co-vid, Boris îi încuraja pe bătrâni să nu meargă în croaziere, iar pe cei cu simptome să stea acasă o săptămână, deși presa internațională semnala numeroase cazuri asimptomatice. Strategia Marii Britanii se baza pe conceptul de „imunitate de turmă”, în care aproximativ 60% dintre britanici ar deveni infectați, dezvoltând astfel imunitate în fața virusului, ceea ce ar diminua impactul într-un al doilea val de infecție. Totuși, mulți experți sunt de părere că această tactică e netestată și că ar pune în pericol viața celor vulnerabili, care ar intra inevitabil în contact cu persoane infectate. În plus, încă nu e clar cât de repede ne dezvoltăm imunitatea în fața coronavirusului, și pentru cât timp. În următoarea săptămână, strategia Marii Britanii se schimba complet, iar Boris Johnson anunța că a contractat Coronavirus. Dar azi 17 martie, pierzând vremea la cinematograf, nu ne așteptăm la nimic din ceea ce urmează să se întâmple.
Închidem sau nu cinemaul?, e întrebarea pe care ne-o punem cu toții. Managerul de pe tură e Sam, are 25 de ani, e actor și ne hrănește pofta de zvonuri cu câte un detaliu din vreun email sau tweet. În urmă cu o zi, pe 16 martie, Boris Johnson anunțase schimbări majore în strategia Marii Britanii cu privire la combaterea coronavirusului, bazate pe un nou studiu al Imperial College London, care preconiza că izolarea socială ar reduce numărul de morți de la 260.000 la 20.000 și ar ușura povara asupra NHS, sistemul public de sănătate din Anglia. Dintr-odată, prim-ministrul Marii Britanii încuraja lumea să nu mai meargă în puburi, restaurante și cinemauri, dar nu le închidea oficial. Mulți au criticat manevra ca fiind foarte dăunătoare pentru localuri, care ar fi trebuit să decidă pe cont propriu să se închidă și, deci, nu ar fi beneficiat de nicio asigurare sau ajutor din partea guvernului. Sam își aduce laptopul din birou la bar și suntem pregătiți să urmărim o nouă conferință de presă a lui Boris Johnson.
Managera cinemaului, Sophie, îl anunță printr-un email pe Sam că închidem cinemaul, iar el nu se poate abține să nu ne spună. Când Boris începe conferința de presă, ne îndreptăm toți țintit spre laptopul lui Sam, în speranța unor răspunsuri. Cât și cum vom fi plătiți? Până când? Discursul prim-ministrului Marii Britanii și al ministrului de Finanțe Rishi Sunak e lung și vag, iar promisiunile de sprijin al companiilor prin împrumuturi de la stat nu ne liniștesc. Guvernul ne sugerează să lucrăm de acasă: dintre comentariile aruncate pe sub mustață, cineva zice să vindem bilete și popcorn colegilor de casă. Între timp, apare singurul client din ultimele trei ore, un domn la vreo 70 de ani care îmi cere programul cinemaului pentru toată săptămâna. Îl atenționez că s-ar putea să închidem. Cu ochi mari, îmi explică că el e client fidel și îmi explică în lung și-n lat un articol pe care l-a citit, cu sfaturi despre cum am putea ține cinemaul deschis: să impunem două scaune distanță între oamenii care se uită la film, plus mănuși, măști șamd. Îi spun că ne vom gândi. Chicotim după ce pleacă și ne întrebăm de ce oamenii în vârstă își riscă viața să vadă filmele mediocre pe care le difuzăm acum, ca Military Wives sau Misbehavior.
Vorbim la telefon pe speaker cu Sophie, șefa noastră, care ne anunță oficial că închidem cinemaul. Slujba de manager i se potrivește perfect lui Sophie. Iubește filmul, e hotărâtă și organizată. Are unghii lungi, pictate în culori vii, se îmbracă chic și își poartă părul într-un bob blond platinat. În ultimele două săptămâni, ne mustra când povesteam ore-n șir despre coronavirus și ne ghida către orice alte subiecte: ultimele filme adăugate pe MUBI, stilul șmecher de îmbrăcăminte al lui Shia LaBeouf, cât de versatil e Channing Tatum, care e membra Spice Girls cu care ne identificăm cel mai tare, care sunt cele mai reușite comedii romantice și de ce. Acum, la telefon, o simt la fel de hotărâtă și organizată ca de obicei, dar și emoționată. „Trebuie să ne debarasăm de tot.” Tot ce expiră în aprilie, plus toată înghețata, prăjiturile, măslinele, popcornul. Noi tăcem mâlc, iar Sophie întreabă cine e pe tură, așa că ne zicem timid și pe rând numele. Ne mai spune să-i dăm un semn dacă avem vreo problemă sau întrebări, dar răspunsuri prea multe nu sunt deocamdată.
Un coleg desface o înghețată înainte să se încheie apelul și râdem toți complice. La final, atacăm congelatorul de înghețate și atmosfera e delirantă: „Ce aromă ai ales?”, „Ce o să se întâmple?”, „O să fim concediați vreunii dintre noi?”, „S-a mai închis cinemaul vreodată?” Mama lui Sam i-a sugerat deja o slujbă la supermarketul Sainsburys; Saynos, cum zice el. Mike e elocvent și analitic, are 30 și ceva de ani și e unul din veteranii cinemaului nostru. E omul pe care-l vrei alături când ai o tură lungă. A lucrat ca chef, dar e interesat de economie și citește des în pauzele de la cinema. Acum discută cu Nico despre ce se va întâmpla pe plan economic în timpul epidemiei, cât ne e de dor de zilele în care Brexit era problema noastră cea mai mare și care sunt țările cel mai puțin probabil să devină fasciste după perioada economică dificilă care urmează. Nico are 26 de ani, un master în istorie și a lucrat înainte la aceleași cinemauri ca mine. După un an de hoinărit prin lume, e acum în perioada de probă la Curzon Mayfair și se întreabă dacă îl vor păstra ca angajat pe timp de coronavirus. Deși mă anunțase înainte cu vreo două ture că renunță la zahăr, Nico își combină înghețata de vanilie cu o felie de chec de banane (pe care sigur nu mai apucăm să-l vindem) într-un desert gigant. A ales vanilie pentru că trebuie să judeci mereu o marcă de înghețată pe baza variantei lor de vanilie, îmi explică el. La capitolul fascism și economie nu ajungem la răspunsuri la fel de clare.
Urmează sortarea gustărilor pe care le vindem: mâncăm măslinele pe loc, dar împărțim frățește smochinele învelite în iaurt, ciocolata cu zahăr ars, alunele condimentate. Popcorn nu trebuie nimănui, ne-am acrit cu toții. Hârtie igienică, aur curat zilele astea prin magazine, două suluri fiecare. Cafea, o juma de cană de căciulă. Tarte portugheze cu cremă de ou - câte vrei. Ghiozdanele fiecăruia sunt pline. Mai spălăm una alta și ne trezim că mâncăm o a doua tură de înghețată. Sam nu are voie să mănânce lactoză, dar e deja la a treia. Dacă există o zi în care e permis să-și asume riscuri, azi e.
Discutăm despre ce-o să facem pe timp de carantină. Patricia are 23 de ani, e actriță și locuiește cu alți actori: vor experimenta cu piesa de teatru scrisă de iubitul ei, cel mai probabil. Deși împarte casa cu cei mai buni prieteni, își propune să petreacă mult timp singură și să folosească timpul înțelept. Nico ne întreabă care e filmul istoric epic preferat. Al lui e Lawrence of Arabia, care durează vreo patru ore și pe care l-a văzut de o grămadă de ori. Îl va revedea probabil și de ziua lui, în aprilie - ce altceva să facă? Zice, mai în glumă mai în serios, că poate se va apuca să scrie o epopee de inspirație romană. Sam a pornit deja un club de film pe Twitter (Co-vid film club), pentru care a filmat o reclamă mai devreme în loja regală a cinematografului. Ne explică ce legume a congelat și cum e de preferat să congelezi legume și nu mâncăruri deja gătite. Notat. Patru clienți vin în timpul serii, câte doi în fiecare sală (una de 307 oameni, cealaltă de 65). Doi dintre ei sunt turiști și debusolați, ceilalți doi sunt londonezi care încă nu se simt îngrijorați.
E vânt, seară și mai nimeni pe strada lăturalnică din cartierul cochet Mayfair. Mike și Nico se pregătesc să scrie un mesaj deasupra intrării în cinematograf, în locul titlurilor filmelor pe care n-o să le mai proiectăm. Alegem literele și ieșim în fața clădirii cu scara imensă a cinemaului. Sam postează operațiunea pe Facebook live. Nu zicem mare lucru, ci continuăm să facem bancuri proaste: e o camaraderie în aer și o dorință de a fi unii cu alții, în fața solitudinii și a incertitudinii lunilor care urmează. Stay Safe See You Soon. La final, auzim niște trecători care remarcă mesajul nostru de pe cinema și conchid: That's a bit much, isn't it? (Au cam exagerat, nu?)
Înainte să plecăm spre casă, ne supraîncărcăm ghiozdanele cu câte șase-doișpe înghețate și scoatem congelatoarele cinemaului din priză pentru tura de curățenie de mâine. În autobuz, mă înfofolesc în fular și am grijă să nu mă așez lângă nimeni. Colegii care n-au fost pe tură îmi scriu: „Cum a fost? Aș vrea să fi fost acolo.” În liniștea din autobuz, postez un scurt clip cu mesajul de pe cinema pe Facebook, alb-negru. Sophie îl distribuie prima, după câteva secunde.
În zilele următoare, am început să aud de prieteni care au fost disponibilizați, pe fondul incertitudinii economice cauzate de coronavirus. La cinema, am fost informați că nimeni nu va fi concediat și că vom fi plătiți rezonabil, cel puțin două săptămâni. După ce a închis școlile (deschise doar pentru copiii muncitorilor esențiali, key workers), vineri 20 martie, guvernul a decis într-un final să oprească oficial activitatea restaurantelor, cafenelelor și pub-urilor (cu excepția take-away-ului) și să ofere un pachet generos pentru angajatori, care pot solicita statului plata a 80% din salarii (până la 2.500 de lire pe lună), astfel încât angajații să-și poată păstra locul de muncă. Incertitudinea financiară a continuat în următoarele zile pentru liber profesioniști (aproximativ 15% din populația Marii Britanii) până când într-un final, guvernul a decis că persoanele cu statut de liber-profesionist (self-employed) vor primi 80% din media veniturilor lunare din ultimii 3 ani (până la 2.500 de lire pe lună). Totuși, banii nu vor putea fi accesați o bună vreme, până în iunie. Pachetele au fost criticate pentru că nu iau în considerare angajați încă activi ale căror ore de lucru s-au micșorat drastic odată cu activitatea economică, liberi profesioniști care lucrează doar de câteva luni (și nu au încă ca dovadă o declarație fiscală) precum și liberi profesioniști care au operat prin propria lor societate cu răspundere limitată, de exemplu fotografi sau scriitori. O altă variantă oferită de guvern e Universal Credit (credit pentru toți), care presupune o perioadă de așteptare de cel puțin 5 săptămâni și care asigură modica sumă de £94.2 pe săptămână. În ultimele zile, s-au înregistrat aproape 500.000 de noi dosare de aplicație pentru Universal Credit, iar lumea stă la cozi online de zeci de mii de aplicanți.
După ce au apărut multe fotografii din timpul weekendului trecut cu oameni prin parcuri și atracții turistice, Boris Johnson s-a adresat publicului printr-un anunț televizat (intrând în topul celor mai vizionate programe TV din Marea Britanie) luni seara, 23 martie, prin care restricționa drastic libertatea de mișcare a rezidenților Marii Britanii. La începutul pandemiei în UK, pe 3 martie, Boris Johnson se lăuda că dă mâna cu pacienți infectați în spitale. La nici o lună mai târziu, ieri, 27 martie, Boris Johnson a anunțat că a contractat virusul, fiind primul lider mondial în această poziție. Alte personalități care conduc Marea Britanie în fața pandemiei, ministrul britanic al Sănătății Hancock a testat și el pozitiv iar ofițerul medical Prof. Chris Whitty are simptome și se auto-izolează. Prințul Charles e și el infectat. După critici că nu testează suficient, Marea Britanie a început să-și sporească eforturile de testare (și nu doar persoane celebre ca Prince Charles): UK înregistrează pe 29 martie 2020, 1,228 morți și 19,522 de cazuri, situându-se pe locul 8 în lume. La această dată, România are 1,815 de infecții și 43 de fatalități. Între timp, au apărut multe grupuri de voluntari, inclusiv pe strada mea, care își ajută vecinii vulnerabili în fața virusului prin cumpărături de alimente sau medicamente. Peste 700.000 de oameni s-au înscris în programul de voluntariat pentru NHS (sistemul public de sănătate din Anglia) organizat de guvern, iar joi seara, 27 martie am aplaudat cu toții de pe geam, balcon sau curte, eforturile cadrelor medicale din Marea Britanie.
În ziua de după închiderea cinematografului, Sophie mi-a trimis poze cu fotoliile la adăpost, sub un înveliș de protecție. După trei săptămâni în care s-a schimbat totul, de la atitudinea Marii Britanii în fața virusului până la mersul existenței umane pe plan global, e greu să tragi concluzii. E un paradox că cel mai bun lucru pe care noi, oamenii de rând, putem să-l facem în timp ce tot mai multă lume suferă sau moare, e să stăm cuminți acasă. Ca mulți alții care nu și-au dat seama înainte, mi-era bine la serviciu. Și-n baruri, cafenele, în bus, și-n metrou, dar mai ales printre oameni, apropiați sau necunoscuți. Nu știu dacă la cinematograf și-n lume, mersul lucrurilor va reveni la normal. Aștept cuminte acasă, reîntoarcerea într-o lume nouă.
Stay Safe. See you soon.
