Clanțe, uși, portiere, balustrade, pungi, mânere, stilouri, creioane, pixuri, mese, tacâmuri, farfurii, ochelari, chei, pahare, bilete loto, pungi, ambajale, celofane, geamuri, tichete de parcare, tastaturi, mauși, garduri, sticle, volane, tejghele. Toate mi se par suspecte. Care e centimetrul ăla pătrat ghinionist? Toate lucrurile create să ne facă viața mai ușoară acum sunt echipate să ne transforme viața într-un coșmar. Au ceva invizibil pe ele. Ceva ieșit din noi și lăsat acolo. N-am dormit prea bine azi-noapte. În blocul de vizavi s-a plâns toată noaptea. E interesant cum se aude plânsul. La început l-am confundat cu un oftat exagerat de plăcere. Sunt unele vecine mai zgomotoase în bloc pe care le-am tot auzit de-a lungul anilor, dar nu era asta pentru că nu se mai termina și se auzea diferit față de alte dăți, era mai îndepărtat, mai înăbușit. Când m-am ridicat din pat și m-am uitat pe fereastră am văzut luminile alea mici care pâlpâiau. Erau în blocul de vizavi la două ferestre. Lumânări. O femeie ieșise pe balcon și scâncea neconsolată. Am urmărit-o vreo jumătatea de oră. A intrat în casă și a umblat o vreme de colo-colo, apoi s-a oprit în dreptul unui perete, s-a așezat în genunchi și a început să se roage. Pesemne că acolo era icoana. N-o puteam vedea. Da și icoanele, și ele mi se par suspecte. Un singur strănut bine țintit și toată sfințenia lor este anulată. Am deschis fereastra și atunci am auzit mai bine. Tot cartierul suferea încet. Se plângea în toate blocurile din jur. M-am pus cu coatele pe pervaz și am urmărit cu teamă vântul care adia. Era bine afară. Se încălzise vremea în decursul nopții. Toți corcodușii din grădinița de la parter înfloriseră și împrăștiau un miros plăcut care se amesteca cu un iz vag de fum de țigară. Am tresărit puțin când i-am auzit vocea.

- Nici tu nu poți să dormi, vecine? a zis șoptit nea Nelu, care ieșise la fumat la fereastra apartamentului de lângă mine.

Bărbatul a tras din țigară și apoi a tușit urât acoperind pentru o secundă vaietele din cartier. Am dat din cap spre el. Nici eu nu puteam dormi. Tușeam de vreo două zile.

- E belită, a mai zis omul. Cred că doar blocu’ nostru a rămas neatins în tot cartieru’. Restul gem de cazuri. E câte un mort pe fiecare scară din ce am auzit la tanti Margareta. Cică nu au voie să-l aducă acasă. Nici să-l vezi nu te lasă. Direct la cimitir.

Femeia care plângea în blocul de vizavi s-a ridicat din genunchi și acum stă pe un fotoliu în bucătărie și se uită în gol și vorbește ceva. Scoate de la subraț un termometru și se uită la el. În întuneric se vedea jarul mai multor țigări cum se înroșește. Diverse puncte în spațiu. Vecini ieșiți în noapte la fumat pe fereastră. Ici colo, tusea și iarăși vaierele care trec ca adierea vântului rece. 

- Vrei o țigară vecine? m-a întrebat nea Nelu și mi-a întins pachetul.
- Hai nu-ți fie teamă, noi suntem sub protecția lu’ tanti Margareta, a continuat, dar nu am luat țigară. În gât simțeam un cactus cum crește.
- Cum adică?
- Păi, n-a dat ea a dat cu apă sfințită pe toate clanțele de la bloc? Cică a pus și în apa cu care a spălat scările, pentru protecție, i-a adus ei o rudă de la Ierusalim o sticlă de doi litri. Apă din râul Iordanului. Zice că de fapt Iisus nu a fost botezat chiar în Iordanul de astăzi, că altfel curgea râul acu’ două mii de ani, dar, na, e apă sfințită la Ierusalim. A fost o nepoată a ei acolo chiar înainte de epidemie. I-a adus și lemnu’ crucii, i-a adus mir, cruciulițe, iconița aia pe care a pus-o la avizier jos la întreținere e și aia tot de la Ierusalim. Și uite că la noi în bloc nu s-a îmbolnăvit nimenea. Ce să mai zici? Nici nu știi ce să mai zici.

Femeia din blocul de vizavi a început iar să plângă pe scaunul de la bucătărie, dar nu se mai aude așa de tare.

- Cre’ că a murit bărba-so, l-a luat acu două săptămâni, a zis nea Nelu, ea uite că a scăpat.

De la un bloc vecin s-au auzit niște strigăte în noapte. Cineva striga Hoții! Hoții! și înjura de mama focului.

- Arză-i-ar focu’ că n-au nicio frică de Dumnezeu, a spus nea Nelu și a aruncat scârbit țigara în noapte. Profită că lumea i-e frică să mai iasă din case și sparg mașinile. Da’ știi ce fură? Mâncare. Unii și-au mai lăsat câte un sac de cartofi în portbagaj sau conserve, că le-a fost silă să care sus toată mâncarea. 

O siluetă a trecut în fugă pe aleea dintre blocuri, cineva a aruncat cu niște borcane goale după el. Borcanele s-au spart în întuneric și s-a lăsat iar liniștea și iar vaietele. 

- Îți dai seama vecine cum e în blocurile astea în care stăm? Alimentare direct, rafturi întregi mutate în apartamente. Dacă vine o zgâlțâială și să dărâmă blocu’ ne umplem toți de făină, că se ridică în aer aia, moare lumea intoxicată cu făină.

- Hai, bre nea Nelule, asta ne-ar mai lipsi, am zis și eu pipăindu-mi gâtul.

Pe la patru m-am pus în pat să dorm puțin. Am început să mă gândesc la coronavirus. Literele cuvântului se rostogoleau toate în mintea mea și aveau ventuzele alea mici în jurul marginilor și parcă se lipeau cleioase de creier și de sânge. Am visat că eram undeva în Dorobanți, pe strada Londra și stăteam cu tata la o cafea, era o dimineață plăcută, stăteam pe o terasă și fumam amândoi și beam la cafele și simțeam cafeaua fierbinte cum mi se scurge pe gât. Pe stradă într-o mașină un gras se uita la noi și ne făcea o poză cu telefonul.

- Ia uite domne, a zis tata, grasu’ ăla ne pune pe Facebook, chiar acum când stăm noi aicișa și bem cafele, el ne-a făcut poză și acu postează ceva despre noi. Te-ai gândit vreodată că o să ți se-ntâmple chestia asta? Nu te-ai gândit, a zis cu un zâmbet misterios. 

A mai tras un fum din țigară și a dat cafeaua gata, apoi și-a frecat mâinile și a intrat în casă.

- Cam așa e și cu coronavirusu’, a spus și m-am trezit.

Eram tot transpirat și îmi simțeam corpul greu de parcă îmi turnase cineva un mâl în vene. Cuvântul coronavirus s-a trezit și el în același timp cu mine și mi s-a lipit de creier cu ventuzele lui lipicioase extrăgându-mi orice alt gând. M-am ridicat din pat și am mers în bucătărie. Mi-a venit să vomit cum am deschis ușa. Vasele nespălate stăteau purcoi, gunoiul se împuțise și mai tare ca ieri. Am căutat termometrul printre cutiile de conserve de pe masă. Țineam minte că mă jucasem ultima oară cu el acolo în bucătărie. Îl înfingeam într-o mămăligă să văd cum îi scade temperatura până ajunge la 36,9. L-am găsit pe sub niște cartoane. Între timp mămăliga se uscase galbenă în jurul vârfului termometrului. L-am pus la subraț și m-am lăsat pe scaun epuizat. Mersul din dormitor până în bucătărie mă epuizase. 38 cu 7. Am curățat termometrul de mămăligă cu un cuțit și l-am mai pus o dată. 38 cu 8. M-am uitat la proviziile de pe masă, apoi la pungile de la Mega strânse grămadă într-un colț. Undeva acolo printre toate aceste lucruri dormita invizibil virusul care mă luase în primire.

Clanțe, uși, portiere, balustrade, pungi, mânere, carduri, buletin, portofele, bancnote, oh, ce trebuie să fie pe bancnote. Toate mi se par suspecte. Iată-mă în fața blocului cum stau încercând să nu ating nimic. Sufletul meu și conștiința cred că încearcă să nu se atingă de această carne în care locuiesc. Masca asta făcută din tifon. Și tata a așteptat la fel în fața avionului până au venit să-l îi ia cu ambulanța. Ultima oară am vorbit pe Whatsapp. Zâmbea epuizat și respira greu. Mi-a zis că mi-a transferat niște bani în cont. Pe urmă am văzut că erau câteva mii de Euro, după ce am ajuns la spital, după ce l-au sigilat în sicriu, după ce l-au îngropat. Toți banii lui. Averea lui. Eu am plutit peste pământ, printre balustrade, clanțe, uși, portiere, pungi, mânere, carduri și telefonul mobil. Toate suspecte. Inclusiv picăturile astea de apă care mi-au căzut pe obraz. Mă uit în sus. Nu plouă. O vrăbiuță stă deasupra mea, pe o creangă. Încerc să îmi aduc aminte prin mâlul în care gândesc dacă am știut vreodată că păsările fac pipi. E o premieră. O vrăbiuță s-a pișat pe mine. Pe alee intră încet ambulanța. A câta oară? Becurile roșii clipesc alert. Simt mirosul de clor diluat cu care m-am tot spălat pe mâini zilele astea. Inutil. Doi cosmonauți îmbrăcați în alb se dau jos și se apropie de mine, trec pe lângă mine fără să mă bage în seamă.

- Unde mergeți, îi întreb cu voce pierită.
- Trebuie să ridicăm o persoană.
- De pe scara asta?
- Da, etajul 3, apartamentul 14.
- Nu apartamentul 15?
- Nu, 14, de ce?

*

În salon este cald și simt șiroaiele de transpirație cum curg pe sub firele de păr. Sunt intubat sau ceva. Duc mâna la gură, dar o altă mână, albă mă oprește. Combinezonul alb apare în fața mea.

- Era să te pierdem, se aude vocea asistentei.
- Mi-e sete, zic și mă ridic puțin într-o rână să văd unde mă aflu. 

Salonul mai are câteva paturi. E liniște. Se aud doar respirațiile mecanice cum pufăie nesincronizat. Asistenta cred că îmi zâmbește prin mască, apoi îmi spune că trebuie să dorm și îmi bagă ceva în perfuzie. Adorm. Mă trezesc. Nu știu cât timp a trecut. Nu mai sunt intubat, dar îmi simt gâtul de parcă mi l-ar fi smuls cineva, îmi imaginez că e din cauză că Dumnezeu a băgat mâna după mine în fluviul de coronavirus ca să mă scoată la suprafață și m-a prins de trahee probabil în graba lui. Vreau apă. În salon nu e niciun cosmonaut. Văd doar un bărbat îmbrăcat într-o pijama care stă aplecat deasupra unui bolnav câteva paturi mai încolo și repetă compulsiv: mă ierți? Iartă-mă, te rog. Mă ierți? Iartă-mă. Face niște cruci mari deasupra patului cu mâna. Dar nimeni nu-i răspunde. Strig după apă. Bărbatul în pijama se ridică și mă vede. Se uită la mine cu un zâmbet tâmp pe față și se apropie. Nu are mască, nimic. Mă ierți? Începe iar. Pune mâna pe pat și mă sărută prin așternut pe laba piciorului. Mă ierți? Se apropie de mine și bagă mâna în buzunar, de unde scoate o iconiță și mi-o pune în mână, apoi mă pupă pe mână și îmi miroase palma.

- Doamne Iisuse, Clorul nostru sfânt, salvează și dă-ne puterea ta salvatoare și ține-ne în sănătate. Clorul e bun. Clor de la Ierusalim, îmi spune și îmi arată iconița.

Mă mângâie pe frunte cu compasiune. Îmi retrag mâna din mâna lui și simt și eu mirosul de clor iar, mirosul acela care m-a dezamăgit până la urmă. Doi cosmonauți apar în fugă și îl scot afară din salon pe bărbatul în pijama care mormăie mai departe rugăciunea clorului.