Într-o perioadă când pericolul pandemiei e dublat de infodemie - informații adevărate amestecate de-a valma cu știri false -, am descoperit textele limpezi și zdravăn documentate ale lui Skeptic Pengus - medic și cercetător în biologia moleculară, care preferă însă să-și păstreze anonimatul. Textul de azi este scris împreună cu un alt cercetător, de data asta în bioinformatică, dar care și el semnează sub anonimat.

Ca cercetători, am fost întotdeauna precauţi la hotarul dintre ştiinţă şi supoziţie. Am călcat cu grijă acolo unde metoda ştiinţifică era la limită, acolo unde demonstraţia empirică începea să se confunde cu speculaţia. De aceea nu e uşor să formulăm premisa acestui articol. În ultima vreme, în presa americană au apărut articole care susțin că SARS-CoV-2 ar putea proveni din laboratorul Institutului de Virologie din Wuhan, China. Chiar ieri, Mike Pompeo, secretarul de stat american, declara că SUA dețin „enorm de multe informații” în acest sens, însă nu a oferit vreo informație concretă.

Chiar dacă cea mai mare parte dintre aceste afirmații sunt respinse din start ca fiind fake news, este posibil ca ele să aibă un fundament și virusul să provină dintr-un laborator. Dacă aveţi puţină răbdare, vom explica de ce o astfel de afirmație nu este decât o altă ipoteză și care sunt diferenţele importante între conceptele de „natural”, „provenit dintr-un laborator”, „modificat în laborator” şi „armă biologică”. 

Deși originea SARS-CoV-2 rămâne misterioasă, este plin internetul în aceste zile de cavaleri dornici să distrugă „fake news” şi „teoriile conspiraţiei” cu copy/paste-uri definitive. Chiar dacă subiectul pandemiei este un magnet pentru știri false, ar trebui poate să utilizăm cu mai multă responsabilitate astfel etichete, pentru că riscă să devină termeni-umbrelă pentru orice afirmaţie în antiteză cu declaraţiile oficiale. Paradoxal poate, în ştiinţă, ca și în jurnalismul de investigație, nu este doar voie, ci chiar imperativ să fii sceptic şi precaut. Să ridici semne de întrebare folosind argumente raţionale, să propui ipoteze alternative, fundamentate ştiinţific. Iar acolo unde este posibil, să şi testezi ipotezele şi să comunici fără jenă rezultate contrare.

Până la urmă, afirmaţia că vaccinurile cauzează autism nu este o teorie a conspiraţiei pentru că „sună ridicol” - nu enunţul în sine este fake news. Nici faptul că guvernul, prin autoritatea lui, ar decreta vaccinurile benefice nu poate delimita știrile false de cele adevărate. Singurul separator valid sunt dovezile empirice, sute de studii, pe milioane de oameni, care demonstrează că vaccinurile nu cauzează autism.

Similar, în cazul SARS-CoV-2, afirmaţia că ar fi scăpat accidental din laborator nu poate fi teoria conspiraţiei doar pentru că e contrară narațiunii oficiale. Și în acest caz, doar datele empirice vor putea face diferența. 

De la lilieci la om, drumul unui virus natural

Datele ştiinţifice disponibile sugerează cu grad foarte ridicat de încredere că virusul SARS-CoV-2 are o origine naturală. Prin natural înţelegem că nu este rezultatul manipulării genetice, ci provine din natură, de la animale. N-ar fi primul. De fapt, majoritatea virusurilor importante cu care ne luptăm de un secol încoace sunt zoonotice. Epidemiile de Ebola au pornit de la lilieci și primate, Zika de la primate via ţânţari, HIV derivă din virusul SIV de la cimpanzei şi gorile, iar gripele aviară şi porcină au sursa chiar în nume. Şi celelalte două betacoronavirusuri letale, SARS-CoV şi MERS-CoV sunt zoonotice, cu origine primară în lilieci. Dacă SARS pare să fi sărit la om prin intermediul zibetelor vândute în târgurile de animale din China, MERS are ca gazdă secundară dromaderii.

Poate vă întrebaţi cum are loc acest „salt” inter-specii şi pentru asta trebuie să introducem câteva noţiuni de bază. Deşi virusurile nu sunt vii per se (sunt doar material genetic înconjurat de proteine şi uneori lipide), au un scop comun organismelor vii: să se reproducă şi deci să se transmită eficient la un număr cât mai mare de indivizi sau de specii. De aceea trebuie să fie structuri biologice dinamice, în continuă schimbare pentru a se putea adapta la presiunea de selecţie a mediului. Majoritatea schimbărilor sunt mutaţii minore, dar frecvente în genom, pe care le vom numi drift genetic. Astfel de mutaţii sunt şi cumulative şi aleatorii. Adică unele vor fi favorabile pentru virus, ajutând tulpina respectivă să prolifereze în defavoarea altor tulpini, mai puţin competitive. Altele sunt nefavorabile şi duc la extincţie. Ratele de mutaţie prin drift genetic variază între virusuri, dar ca regulă generală virusurile ARN (cum este şi SARS-CoV-2) suferă mutaţii mai des decât cele ADN, iar rata poate creşte când presiunea de selecţie este mare. Driftul virusului influenza, de exemplu, face ca vaccinurile antigripale să necesite actualizări anuale.

Virusurile au însă şi alte strategii de adaptare, mai bruşte, prin care se poate modifica o bucată mai mare de genom. Astfel pot deveni mai eficiente sau chiar capabile să sară de la o specie la alta. La coronavirusuri procesul poartă numele de recombinare şi poate fi declanşat de coexistenţa a două sau mai multe tulpini sau specii de virus în aceeaşi gazdă. Tulpinile îşi pot „amesteca” gene, pentru a forma un virus hibrid, precum himerele din mitologia antică. 

Destul de rapid de la identificarea COVID-19 ca un nou tip de sindrom respirator acut, am avut şi o secvenţiere completă a genomului viral. Adică am aflat ce proteine sunt codificate de cele aproape 30.000 de baze azotate care îi compun lanţul de ARN. Odată ştiută amprenta genetică, s-au putut face comparaţii cu virusurile deja cunoscute, în încercarea de a stabili filogenia – de la ce animal a sărit, când s-a produs saltul şi cu cine e rudă. Următoarele pe lista întrebărilor erau cele ale oricărui reporter de la uşa DNA: „cine e vinovat?” şi „vă pare rău?”

Evident, ca în orice epidemie, liliacul a fost pe lista suspecţilor şi un coronavirus de liliac provenit din estul Chinei (bat-SL-CoVZC45) părea inițial să se potrivească profilului. Avea o similitudine genetică de 88% cu SARS-CoV-2. Dar, deşi sună aproape identic, în evoluţia virusurilor, o diferenţă genetică de 12% e, de fapt, colosală. Pentru comparaţie, diferenţele de genom dintre SARS-CoV găsit la zibete în 2004 şi cel de la om erau de doar 0,02%, ceea ce a putut sugera atunci o origine directă. În cazul bat-SL-CoVZC45, la o rată de mutaţie de 0,08% pe an (drift genetic tipic pentru coronavirusuri), 12% ar însemna cam 150 de anişori de evoluţie. Ar fi fost deci nevoie de o recombinare de proporţii cu o altă tulpină, într-o altă specie. Era nevoie de măcar o gazdă intermediară.

Moment în care a intrat în scenă pangolinul, un animal comercializat până aproape de extincţie de chinezi, fiind binecunoscut faptul că înmuierea solzilor în urină vindecă atât malaria, cât şi femeile posedate. Întâmplarea face ca doar cu câteva luni înainte să izbucnească pandemia în Wuhan, la 1.000 km distanţă, într-un centru de salvare al animalelor sălbatice din Guangdong, 16 pangolini recuperaţi de la braconieri să moară de pneumonie. La doi dintre defuncţi vinovatul era chiar un betacoronavirus foarte asemănător SARS-CoV, dar autorii nu s-au agitat prea tare la acel moment. COVID-19 încă nu exista, era practic doar un alt virus asemănător SARS. Analize ulterioare au dovedit însă că pangolinii sunt frecvenţi purtători ai unei tulpini 91-92% similare SARS-CoV-2. Mai mult, spiculul (proteina spike sau „S”), adică structura care permite infecţia celulelor gazdă, este aproape identică.

Deşi 92% este totuşi mai bine decât 88% şi deşi spiculul este identic, problema nu era tranşată. Diferenţa rămânea enormă şi era în continuare nevoie de un intermediar, o gazdă în care să se fi amestecat radical secvenţa genică cu alte tulpini, înainte de a fi transmisă la om. Deci, mai mult ca sigur SARS-CoV-2 nu provine direct nici de la pangolin.

Cam în aceeaşi perioadă, Dr. Shi Zheng-Li de la Institutul de Virologie din Wuhan, s-a uitat mai atent prin nişte sertare şi a produs la final de ianuarie cea mai similară secvenţă cu actualul SARS-CoV-2 de până acum: un virus nou de liliac, izolat nu se ştie când, dintr-o peşteră din provincia Yunnan, China. Denumit sec RaTG13, este 96.2% identic virusului responsabil pentru COVID-19, semnificativ mai înrudit decât orice candidat anterior. Este atât de înrudit, încât formează, împreună cu SARS-CoV-2, o subfamilie complet separată, particulară, de betacoronavirusuri.

Chiar dacă secvenţa RaTG13 a apărut cam brusc în peisaj, faptul că Dr. Shi avea în congelator numeroase variante încă nepublicate de betacoronavirusuri şi deci că a avut rapid cu ce să compare, n-ar trebui să fie o surpriză. Dr. Shi, poreclită „batwoman”, este şefa unuia dintre cele mai importante laboratoare implicate în studiul coronavirusurilor din lume. Este un cercetător prolific, care a petrecut ultimii 10 ani literalmente pe brânci printre stalactite şi stalagmite, în întunericul dens al celor mai izolate peşteri şi mine din Yunnan, căutând zoonoze în fecale şi salivă de lilieci. N-a muncit degeaba. În aceşti 10 ani a publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi a secvenţiat vreo 30 de genomuri ale unor tulpini tip SARS de lilieci, majoritatea provenite din acelaşi rezervor biodivers din Yunnan. De fapt, diversitatea de tulpini este atât de mare acolo, încât o singură peşteră conţine toate ingredientele necesare pentru a genera variaţii practic infinite de virusuri letale, prin recombinări şi permutaţii genetice aleatorii. Un fel de supă virală primordială, care a zămislit probabil și virusul SARS în 2002. Tot de la Dr. Shi ştim că o parte dintre acele tulpini pot infecta celule umane fără a necesita mutaţii suplimentare. Este, de altfel, şi cazul RaTG13. Un studiu recent a arătat că se leagă de receptorii ACE2 umani, deşi este probabil mai puţin eficient decât SARS-CoV-2, din cauza unor diferenţe la nivelul spiculului. Cel puţin teoretic, RaTG13 nu are nevoie de gazde intermediare pentru a infecta oameni. 

Se prefigurează astfel două ipoteze pentru originea din natură a SARS-CoV-2. 

Cea oficială, în care un alt virus decât RaTG13, încă necunoscut, recombinant sau nerecombinant, a sărit de la un liliac încă necunoscut, la un alt animal încă necunoscut, la o dată necunoscută, într-un loc necunoscut. Apoi a mai făcut un salt singular de la animalul necunoscut la om, într-un mod necunoscut, la un moment încă necunoscut, undeva în Piaţa Huanan. Lucrurile sunt chiar mai complicate, pentru că datele epidemiologice provenite de la chinezi plasează doar o parte dintre primii pacienţi în contact cu Piaţa Huanan, dar nu şi „pacientul zero”, care avea infarct cerebral şi era la pat.

O altă ipoteză, puțin probabilă, dar conformă Briciului lui Occam, e cea în care RaTG13 este însuşi bunicul COVID-19. Diferenţa încă mare între genomuri ar putea fi explicată prin adaptarea RaTG13 la om, ca urmare a unei transmiteri comunitare asimptomatice pentru o perioadă nedefinită de timp, cel puţin din august 2019. Ne-am aștepta ca, în mod normal, timpul necesar pentru modificarea a 3,8% din genom să fie de ordinul a zeci de ani, dar din experimente de laborator pe virusuri gripale sau coronavirusuri ştim că adaptarea la o nouă gazdă şi creşterea virulenţei se pot face mult mai rapid, chiar și în absența recombinărilor, dacă presiunea de selecţie este suficient de mare.

În acest scenariu, cineva infectat cu RaTG13 de un liliac din Piaţa Huanan, ar fi putut da mai departe virusul către alţi indivizi din Wuhan, dar din cauză că eficienţa infecţiei era iniţial sub-optimală, virusul s-a transmis câteva luni fără a genera sindrom respirator acut. Apoi, prin mutaţii succesive a devenit mai virulent şi a pornit petrecerea. S-ar explica astfel paradoxul „pacientului zero”, blocat la pat. E mai rezonabil să presupunem că ar fi fost prima victimă simptomatică a unei transmiteri comunitare care dura deja de ceva timp, decât că i-a făcut liliacul o vizită în iatac, ca în mitul Zburătorului. 

De la lilieci, la un congelator, la om - drumul alternativ al unui virus natural

În oricare dintre cele două ipoteze de mai sus însă, rămâne dificil de explicat cum liliacul, purtător al tulpinii SARS originare, din natură, a călătorit aproximativ 1.600 km din peştera blestemată tocmai în oraşul Wuhan, fără să declanșeze epidemii, nici la origine, nici pe drum. E cu atât mai dificil de explicat dacă punem la socoteală că locuitorii din apropierea peşterilor din Yunnan sunt foarte expuşi la virusuri de lilieci şi ar fi fost statistic mai predispuşi să fie focarul. În orice caz, legenda mai spune că după această călătorie magică prin jumătate din China, liliacul s-a aşezat cuminte pe o tarabă din Piaţa Huanan, sub inscripţia „1 sărut: 1 Yuan. Îmbrăţişări: gratuit”. Coincidenţa face ca taraba să se fi aflat la o aruncătură de băț de Institutul de Virusologie Wuhan, probabil cel mai mare repozitoriu de coronavirusuri din China şi oricum, singurul laborator cu nivel de biosecuritate 4 din ţară (cel mai ridicat posibil). Unde, printr-o altă coincidenţă remarcabilă, multe zeci de tulpini SARS, inclusiv RaTG13 și cine știe câte altele nepublicate, zăceau în congelatoarele Dr. Shi, așteptând să fie cercetate.

Ştim, astfel de aluzii sună dubios. Amintesc de articolul „ştiinţific” foarte naiv publicat de Xiao & Xiao şi retras imediat după publicare, în care (printre alte chestii cu iz de anecdote), cei doi autori din Wuhan menţionează că în Piaţa Huanan nici măcar nu se vindeau lilieci. Într-o astfel de ipoteză alternativă, un tehnician sau cercetător de la Institutul de Virusologie din Wuhan s-ar fi contaminat accidental în laborator cu o tulpină SARS şi ar fi dat mai departe, fără să vrea, virusul către comunitate. Ipoteza e tentantă, pentru că ar explica de ce nu am identificat încă tulpina şi animalul originare, pentru că ar sugera adevăratul „pacient zero” şi pentru că s-ar şi mula excelent pe datele care indică un singur salt la om în Wuhan, o regiune urbană fără expunere naturală la lilieci. Logic, dacă era un rezervor zoonotic în zonă, ne-am fi așteptat să fie mai mult de un eveniment de transmitere de la animale infectate, ceea ce ar fi generat o diversitate genetică mai mare a virusului.

În ultima perioadă, mai multe publicații americane importante au început să rostogolească ideea că astfel de aluzii nu sună chiar atât de dubios. Pe 3 aprilie, Washington Post scria că povestea contactului inițial în Piața Huanan e neconvingătoare, iar pe 14 aprilie aceeași publicație aducea în discuție îngrijorări ale SUA referitoare la siguranța procedurilor din laboratoarele Dr. Shi, datând încă din 2018. Atunci, o delegație din partea consulatului din Wuhan a vizitat institutul și a fost atât de neplăcut surprinsă de ceea ce a văzut, încât a solicitat pe canale diplomatice ajutor tehnic suplimentar din partea SUA. În definitiv, Dr. Shi lucra cu virusuri SARS deosebit de periculoase și orice abatere de la procedurile foarte stricte de manipulare putea să însemne o nouă epidemie. Dar informările oficiale din 2018 nu erau primul avertisment. În 2017, jurnalul Nature scria despre inaugurarea laboratorului cu nivel de biosecuritate 4 din Wuhan, primul de felul lui din China și unul dintre cele doar câteva zeci din toată lumea. Dar tonul articolului era departe de a fi festiv, ci mai degrabă precaut. Printre rânduri se pot citi îngrijorări referitoare la graba cu care China dorește să își extindă rețeaua de laboratoare de biosecuritate înaltă, la lipsa de experiență a cercetătorilor de-acolo* și la lipsa intrinsecă de transparență a societății chineze. Într-adevăr, așa cum mulți dintre noi știu din experiență, transparența și cenzura exagerată rămân probleme definitorii pentru sistemele politice ghidate de ideologie totalitară. O anchetă recentă a Associated Press a scos la iveală cenzura cvasi-completă a informațiilor despre epidemia COVID-19 în zilele critice de la început, nu doar față de comunitatea internațională, ci chiar față de propriii cetățeni. Suprimarea informației și nu a epidemiei a dus probabil la un exces de decese. Chiar și acum, China verifică printr-o comisie specială toate lucrările științifice, înainte de a fi trimise pentru publicare către jurnale internaționale. Mai îngrijorător, informații a căror veridicitate e greu de probat, sugerează chiar distrugerea unor probe biologice și dispariția unor cercetători.

Evident, Dr. Shi a negat vehement că SARS-CoV-2 ar proveni din laboratorul ei. Nu că n-o credem pe cuvânt, dar ar fi totuși tehnic posibil ca un virus să scape dintr-un laborator cu nivel de biosecuritate ridicat?

Pe scurt, da. În ciuda standardelor din ce în ce mai stringente, există numeroase exemple de accidente. Doar în 2011 s-au înregistrat erori experimentale sau de management cu o rată de minim 2 pe săptămână, fiecare având potențialul de a se încheia cu o infecție. 

Înainte de toate, trebuie spus că există patru niveluri de biosecuritate (BSL) în care se poate încadra activitatea unui laborator. Dacă laboratoarele BSL1 și cele BSL2 nu lucrează cu super-virusuri, situația se schimbă radical pentru laboratoarele BSL3 și BSL4. Unitățile BSL3 conțin patogeni care pot produce infecții severe, care se transmit greu şi pentru care există protocoale de tratament (de exemplu SARS-CoV, SARS-CoV-2, MERS-CoV și ciuma bubonică). BSL4, pe de-altă parte, analizează agenții etiologici cu cel mai ridicat risc, care se pot transmite ușor, dar pentru care nu se cunosc suficiente măsuri preventive sau tratamente (variolă, Ebola, Marburg și probe aduse din spațiul extraterestru). 

În mod ideal, tipurile de probe impun astfel personalului măsuri de protecție prin care se asigură un mediu de lucru izolat şi sigur. Nimic infecțios nu are voie să părăsească laboratorul. Personalul are acces controlat, poartă echipament specific de protecție, manevrează probele doar într-o hotă cu filtre, pentru a evita răspândirea aerosolilor în încăpere, și urmează protocoale stricte de dezinfecție și decontaminare. În incintele BSL4 se poartă chiar costume sub presiune și se fac dușuri chimice la ieșirea din spațiul de lucru. Deci cum poate un cercetător să fie expus la riscul infecției, dacă este aprope imposibil să ia contact cu virusul?

Totuși, manipularea eronată a probelor biologice de către personalul laboratorului este principala cauză de infectare. În 2003, la Singapore General Hospital, un doctorand care lucra cu virusul West Nile a dezvoltat simptome tipice SARS. În urma unei anchete epidemiologice efectuate de OMS, s-a confirmat că standardele BSL3 nu erau respectate în unitate, ceea ce a dus la contaminare de la un experiment la altul. Un an mai târziu, la Institutul de Virologie din Beijing, două cazuri de infecții SARS erau raportate la interval de două săptămâni pentru doi angajați ai aceluiași laborator, ceea ce a indicat nerespectarea sistemică a unor norme microbiologice. Aproximativ 600 de angajați ai institutului au fost carantinați într-un hotel în apropierea Beijingului, iar autoritățile chineze au demarat propria anchetă, care a scos la iveală dimensiunea accidentului – 1 deces și 8 pacienți infectați. Tot în 2004, Laboratorul Vektor din Novosibirsk a devenit motivul unor dezbateri aprinse când o cercetătoare care injecta porcușori de Guineea cu Ebola s-a înțepat accidental cu acul contaminat. Inoculul viral a fost suficient ca în mai puțin de două săptămâni, cercetătoarea să ajungă direct într-un sicriu de zinc. Recent, Tian Jun-Hua, angajat al Wuhan CDC și arhetip al virusologului chinez, a ajuns un personaj controversat în conspirațiile COVID-19 din cauza unui precedent de contaminare cu urină de liliac. 

Inactivarea necorespunzătoare a probelor din BSL3/4 pentru transfer în BSL2 (unde condițiile de lucru sunt mai puțin stringente) sau pentru a fi distruse poate reprezenta o altă cauză a infecțiilor de laborator. De exemplu, în SUA anului 2014, zeci de angajați au fost expuși la antrax deoarece protocolul de inactivare al probelor nu s-a desfășurat optim înainte de transferul dinspre un laborator BSL3 către unități BSL2 din altă parte a ţării. Tot în acelaşi an, o cultură de virus gripal aviar nepatogen H9N2 a fost contaminată accidental cu o formă virulentă H5N1 (capabilă de transmitere la om) și expediată unui alt laborator care desfășura teste pe găini conform standardelor BSL2. Când găinile au început să moară, cercetătorii s-au prins că virusul cu care lucrează nu e doar H9N2, dar expunerea lor avusese deja loc. 

În 1977, o gripă ciudată, numită ”gripa rusească”, a dat niște ture de glob. Tulpina de influenza (H1N1) era ciudată, pentru că era, din punct de vedere genetic, efectiv identică unei tulpini din 1950, considerată dispărută. Și dacă ați reținut ceva din prima parte a articolului, sper că este faptul că orice virus suferă, în timp, drift genetic. Concluzia incomodă a fost că gripa rusească a fost scăpată de ruși dintr-un laborator. 

Din păcate, transparența și asumarea publică a accidentelor nu este un subiect tabu doar în China. În 2014, Institutul Pasteur din Paris era forțat de media să admită că 2349 de probe SARS datând din 2003 au dispărut fără urmă din sistem. Deși probele erau inactivate și nu reprezentau un risc pentru sănătatea publică, ele erau totuşi proprietatea unui laborator BSL3, în care orice deșeu rezultat în urma activității trebuia identificat, colectat separat și decontaminat înainte de a fi incinerat. În același an, într-o unitate de depozitare nesupravegheată a National Insitute of Health din SUA, erau descoperite 10 probe congelate, dar viabile de variolă, care nici nu ar fi trebuit să existe. 

Evident, așa cum nu se poate afirma cu certitudine descendența de la animale sălbatice a SARS-CoV-2, nu se poate afirma cu certitudine nici proveniența dintr-un congelator. Este însă perfect posibil ca un virus natural să scape dintr-un laborator cu nivel de siguranță ridicat și este posibil și să se încerce mușamalizarea unui astfel de incident. Erorile umane și lipsa de transparență nu știu geografie. Până reușim să optimizăm modul cum operăm cu virusuri periculoase, laboratoarele în sine reprezintă un factor de risc pentru emergența pandemiilor. 

De la lilieci, prin modificări genetice, la om – drumul unui virus sintetic

Pe 31 ianuarie 2020 se publica online un articol științific, care sugera că anumite bucăți din genomul SARS-CoV-2 sunt în mod „nefiresc” similare HIV și că n-ar fi trebuit să fie acolo, biologic vorbind. Deși analiza grupului din India era tendențioasă și deși a fost retras rapid, articolul a apucat să agite hoarde de conspiraționiști și să pornească o cascadă de supiciuni referitor la originea ne-naturală a virusului. Prin ne-natural înțelegem creat sau modificat genetic în laborator. 

Nu trebuie să fim naivi. Virusuri de tot felul se modifică de rutină în laboratoare. Intențiile nu sunt în mod normal malefice, dimpotrivă, au ca scop nobil înțelegerea modului cum funcționează virusul sau dezvoltarea unor vaccinuri. 

De-a lungul timpului, din cauză că sunt o amenințare relativ nouă, și virusurile SARS au fost modificate genetic pentru a fi studiate. Poate cele mai prolific laborator implicat în astfel de studii este cel al lui Ralph Baric, de la Universitatea de Medicină din Carolina de Nord. În ultimii ani, Baric a colaborat intens pe coronavirusuri cu nimeni alta decât Dr. Shi, de la deja familiarul Institut de Virologie din Wuhan. Apogeul colaborării lor pare să fi fost în 2015, când au publicat o lucrare despre cum au luat un spicul de la un virus de liliac din peștera Yunnan și l-au lipit prin inginerie genetică pe o matriță de SARS-CoV, cu scopul de a mima o recombinare naturală în peștera blestemată. Virusul hibrid s-a dovedit eficient în a infecta celule umane, ceea ce a stârnit controverse în lumea științifică. Oare riscurile în a aduce pe lume noi patogeni letali nu cumva depășesc potențialele beneficii ale cercetării?

Nu e clar, dezbaterea continuă în lumea științifică. De câțiva ani, autoritățile din SUA oscilează incoerent între moratoriu pe studiile care duc la „îmbunătățirea” virusurilor (în realitate, blocarea fondurilor de cercetare pentru așa numitele studii gain-of-function sau GOF) și încurajarea lor.

Dar, deși tot modificăm SARS-uri de 15 ani încoace, SARS-CoV-2 nu pare o creație artificială. Simplificat, ingineria genetică a unui virus presupune modificarea lui prin adăugarea sau ștergerea unor bucăți de genom, astfel încât să i se altereze funcția, ceea ce tehnic nici măcar nu este foarte complicat. Uneori, adăugarea unei singure mici mutații este suficientă pentru îmbunătățirea sau dimpotrivă, neutralizarea virusului. În orice caz, în general se pornește de la un virus deja existent, care servește ca un fel de matriță sau schelet.

Analiza genomului SARS-CoV-2 nu a stabilit doar asemănarea cu virusuri naturale de lilieci, dar nici nu a găsit semne că s-ar fi inserat sau scos segmente de pe o matriță cunoscută. Cu alte cuvinte, diferențele față de alte SARS nu par inserate artificial, ci apărute ca urmare a evoluției. Mai mult, cu riscul să sune cinic, în forma actuală SARS-CoV-2 nici nu e deosebit de eficient, se putea și mai bine. Dacă și-ar fi pus mintea, un virolog priceput l-ar fi construit mai contagios și mai letal. Deci ipoteza că SARS-CoV-2 este o armă biologică poate fi ignorată.    

Totuși, există un amendament. Dacă în mod uzual modificările genetice din laboratoare se întâmplă deliberat, prin inginerie genetică, există și posibilitatea ca ele să apară necontrolat, prin evoluția virusului ca urmare a unor infecții repetate ale celulelor sau animalelor de laborator pe care se defășoară experimentele. Într-o astfel de situație, deși tulpina de la care se pornește este una naturală și tehnic vorbind evoluția ar fi una naturală, modificările genetice ar apărea sub o presiune de selecție antropogenă, ne-naturală. Nu este ceva ce s-ar vedea ușor în urma analizei genomului.

Există nenumărate lucrări publicate care descriu astfel de experimente. Demne de menționat sunt studii ale lui Ralph Baric în care un coronavirus ținut în cultură s-a adaptat în doar câteva luni la tipuri noi de celule (inclusiv umane). Mai faimoase sunt însă experimentele lui Ron Fouchier (alt personaj controversat), care a arătat că, prin trecerea succesivă a unui virus gripal de la o generație de dihori la alta, se poate selecta într-un timp foarte scurt un supervirus letal, capabil de transmitere prin aerosoli. Experimentele lui Ron Fouchier sunt atât de înspăimântătoare, încât reprezintă poate cel mai important argument în dezbaterea despre studii GOF. 

Sinopsis

Dacă v-ați pierdut prin text, e ok. Iată întrebările încă fără un răspuns clar:

• De la ce animal s-a transmis către om SARS-CoV-2? Când?

• Care e tulpina virală originară?

• Cum a ajuns virusul din Yunnan, locul cel mai probabil de origine al tulpinii originare, tocmai în Wuhan și de ce nu a infectat pe nimeni pe drum? 

• Cine a fost pacientul zero? Unde s-a infectat și cum?

• Dacă e vorba de un rezervor zoonotic în Wuhan, de ce a fost o singură transmitere animal-om?

• De ce genomul RaTG13 a fost publicat abia în ianuarie 2020? Când a fost el de fapt izolat în Yunnan? Ce alte secvențe nepublicate mai sunt în laboratorul Dr. Shi?

• Care exact erau proiectele în desfășurare ale Dr. Shi? Ce metode utiliza?

• De ce guvernul chinez nu permite accesul unei comisii de experți în laboratoarele din Wuhan? 

Realitatea este că, în acest moment, nu avem datele empirice ca să afirmăm cu certitudine ceva despre originea COVID-19 şi deci aproape toate variantele care pot fi argumentate științific rămân deschise discuției (evident, nu 5G și reptilienii). În absenţa tulpinii originare şi a animalului de proveniență, accidentul de laborator este doar o altă ipoteză, egală ca greutate oricărei alta și important, credibilă din perspectiva celor care lucrează în domeniu. E adevărat, faptul că în acest text facem apel la alte accidente similare istorice sau la cenzura guvernului chinez nu este un argument științific, dar ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru categoria cavalerilor internauţi care încă mai cred în unicorni, în cercetători care nu pot greși și în guverne care n-ar îngropa gafe monumentale noaptea, ca liliecii.

---

 

*instruiți în Lyon, Franța și Galveston, Texas. Laboratorul Galveston este acum anchetat pentru conexiuni cu laboratoare chineze în contextul COVID-19. Ceea ce are posibil legătură cu faptul că nenumărați cercetători de la Universitatea din Texas și de la alte universități din SUA sunt practic cumpărați de China.

Acest articol a fost scris de Skeptic Pengu, împreună cu Pagan Weasel, un bioinformatician care sacrifică date pe altarul științei.
Ilustrație de Giulia Angheluță