Izbucnită în Asia, pandemia de COVID-19 s-a extins acum în toată lumea și e greu de anticipat ce va urma și când va lua sfârșit. Cert e că, pe lângă amenințarea directă pe care o reprezintă virusul în sine, pandemia are deja numeroase efecte extramedicale, și schimbă modul în care ne trăim viețile. 

Mutațiile se văd peste tot în jurul nostru: pe piața muncii, în educație și cultură, în mediu, în presă și în comportamentul nostru de zi cu zi. 

Pentru unii, consecințele sunt reale și înseamnă șomaj, lipsa unei plase de siguranță și izolare, cum e cazul multor români rămași fără joburi și blocați într-un loc care nu le mai oferă nimic, ba chiar le poate pune sănătatea în pericol. Pentru alții, încă neafectați în mod direct, panica se manifestă prin anxietate, printr-o frică de un viitor incert. 

Există însă și voci care ne zic să vedem și partea bună și să profităm de această perioadă pentru a ne cunoaște mai bine și a redescoperi noi forme de solidaritate (nu doar între indivizi, dar și între state). 

Printre atâtea știri proaste, există și consecințe pozitive, cum ar fi că, în multe locuri din lume, oamenii au început să se încreadă din nou în experți (din diverse domenii) și să se întoarcă spre informațiile și sfaturile lor. Asta după ce, în ultimii ani, s-a tot vorbit despre conflictul între cetățean și expert, care constituie tema cărții lui Tom Nichols, Sfârșitul competenței. Alta ar fi că, odată cu reducerea traficului rutier și aerian, calitatea aerului pe care-l respirăm a crescut simțitor.

Cu acest prilej am invitat mai mulți specialiști (antropologi, psihologi, politologi, jurnaliști, filosofi și experți în educație) să vorbească despre aceste transformări recente și să ne ofere câteva sfaturi pentru a face față pandemiei.  

Antropologul Liviu Chelcea, unul dintre cei care au contribuit la această anchetă, îl citează pe Paul Stoller, cercetător american care leagă experiența epidemiei de interioritate și introspecție: 

„În fața unei boli potențiale sau a unei eventuale morți, mulți dintre noi suntem provocați să ne gândim la ce este important, la ceea ce am putea face pentru familia noastră, vecinii, comunitățile noastre. Va exista izolare, confuzie, durere, suferință și pierdere, dar o astfel de stare poate provoca, de asemenea, o auto-reflecție penetrantă onestă, ascultare profundă, schimbare existențială și transformare socială.”

„Cine decide ce e fake și ce nu?” 

Ioana Avădani, președinte al Centrului pentru Jurnalism Independent

Există o secvență clasică în desenele animate, în care personajul - care o fi el - bagă degetele în priză ori este curentat ori trăsnit de sus. Și atunci se zbârlește, iese ceva fum și i se vede scheletul. Cam acesta este efectul pe care pandemia de COVID-19 l-a avut asupra presei române. Un șoc, ceva fum și o scoatere la lumină a osaturii sale.

Așa am avut ocazia să vedem în acțiune cum agendele extra-editoriale se strecoară în știri și comentarii, la umbra protectoare a stării de urgență. Scapă de sub supraveghere un nefericit suspectat de infectare cu coronavirus (ulterior dovedit doar ca ambetat naturel, fără risc viral), cum încep să plângă jurnaliștii de grija polițiștilor care nu îl pot urmări, că nu îi pot da telefonul în urmărire pentru că pedepsele sunt prea mici pentru ce a făcut el. A doua zi, pedepsele cresc prin ordonanță de urgență, că doar referendumul prin care Poporul (neapărat cu majusculă) a cerut fără OUG  în materie penală nu creează decât obligații morale, ce Doamne-iartă-mă. Jurnaliștii continuă să plângă că la noi nu se poate aplica urmărirea prin celulele de telefonie mobilă, că e Poporul sensibil la chestiune (ce moft).

Anunță premierul, în conferință de presă, măsuri pentru combaterea fake news? Niciunul, dar niciunul dintre reporterii prezenți nu îl întreabă „Dar cine decide ce e fake și ce nu?”

 

Vedem, în lumina orbitoare a stării de urgență, cât de subțire este poleiul independenței presei române, cât de precară adeziunea la principiile libertății de exprimare, cât de pregătită este să renunțe la drepturile ei, construite cu migală în ultimii 30 de ani.

În a doua zi a stării de urgență, decide guvernul scoaterea de pe net a unui site obscur, pentru două articole (un clickbait și o preluare), cu o vizibilitate de toată jena? Aplauze și felicitări, că da, așa se face, e nevoie de mână de fier, cât timp o să mai răbdăm manipularea murdară? 

Spune Autoritatea că orice mesaj care conține îndemnul de a distribui, de a da mai departe este, fără putere de tăgadă, „fake news”? Zic și jurnaliștii la fel, de parcă n-ar fi dat niciodată share la mesaje de întrajutorare, căței pierduți sau buletine găsite. Și de parcă nu ar face diferența dintre prostioarele de pe net și news, știrile adevărate, care ar trebui să fie domeniul lor și numai al lor.

Vedem, în lumina orbitoare a stării de urgență, cât de subțire este poleiul independenței presei române, cât de precară adeziunea la principiile libertății de exprimare, cât de pregătită este să renunțe la drepturile ei, construite cu migală în ultimii 30 de ani. Și mai vedem cât de adâncă este nevoia de leadership a societății noastre, cât de dependenți suntem de un „centru” - fizic sau virtual, cât de gata suntem să ne aliniem în spatele următorului Făt-Frumos al neamului. Iar eu sper că măcar calul lui să fie alb.

„Tusea devine un comportament politic, de dezbatere și exercitare a puterii”

Liviu Chelcea, antropolog și profesor la Universitatea din București 

Antropologul Paul Stoller, trecut în timp ce făcea cercetare de teren în Niger printr-o epidemie de meningită (și, ulterior, una de holeră), leagă experiența epidemiei de interioritate şi introspecţie: „În fața unei boli potențiale sau a unei eventuale morți, mulți dintre noi suntem provocați să ne gândim la ce este important, la ceea ce am putea face pentru familia noastră, vecinii, comunitățile noastre. Va exista izolare, confuzie, durere, suferință și pierdere, dar o astfel de stare poate provoca, de asemenea, o auto-reflecție penetrantă onestă, ascultare profundă, schimbare existențială și transformare socială. Dificultatea pandemiei poate aduce schimbări pandemice. Prinși în acest moment tulbure dintre trecutul nostru și viitorul nostru, poate ne putem lua timp să ne reconectăm și, pentru a parafraza pe T.S. Eliot, să ne cunoaștem pentru prima dată pe noi înșine.“ 

Ce mi se pare că aud în jurul meu nu este, la acest stadiu al pandemiei, tăcere interiorizată, ci mai degrabă zgomotul produs de explozia de întrebări, care deschid canale de comunicare între oameni, noi câmpuri și posibilități politice. Subiectivitatea este orientată spre exterior și generează o căutare difuză, dar generalizată, de încredere, informații, rutine noi și speranță (sau, după caz, bucurie de sfârșitul lumii). Care sunt cauzele? Ce va schimba? De ce acum? Care țară reacționează mai bine? Cine trebuie crezut? Ce face Europa? 

Politic, pare că pandemia întrerupe unele proiecte politice curente, cum ar fi austeritatea și monitorizarea deficitului scăzut în țările din UE sau retragerea proiectului de înăsprire a condițiilor de pensie în Franța (anunțat luni, 16 martie, 2020 de către Macron ca să stea vestele galbene acasă). La fel, în unele state americane, cum ar fi Ohio, alegerile pentru candidatul Partidului Democrat au fost amânate pentru 2 iunie 2020, iar ultima dezbatere dintre Bernie Sanders și Joe Biden s-a desfășurat fără public. Virusul operează uneori o egalizare politică radicală: șefi de state, miniștri și vedete de la Hollywood se contaminează la fel de ușor precum cei care nu știu ce vor face cand vor intra în șomaj. Virusul pare că permite și continuarea proiectelor libertariene anterioare pandemiei. Florin Cîțu, Ministrul de Finanțe, a anunțat ca metodă de stimul economic continuarea restituirii de TVA către firme, deși practica obișnuită este reglarea ulterioară a taxelor datorate prin credite fiscale. Pentru martie și aprilie însumat, restituirile urmează să fie de aproape 9 miliarde de lei. Cîțu nu anunță nimic concret despre ajutoare pentru angajații care vor intra sau au intrat deja în șomaj.

Un studiu despre descoperirea virușilor de către Pasteur și nașterea aparatului de igienă publică în Franța secolului 19 descria că felul în care era interpretată existența virusului „a renegociat din ce este alcătuită lumea, cine acționează în ea [agenți umani, viruși], cine contează și cine ce dorește.” (Bruno Latour, The Pasteurization of France, 1993, p. 40). Interpretările, spunea studiul, au produs noi surse de putere și noi surse de legitimate, diferite de puterea administrată instituțional. Odată cu COVID-19, tusea devine un comportament politic, de dezbatere și exercitare a puterii, așa cum a fost cazul avionului București - Suceava întors la Otopeni pentru că o femeie tușea. Contactul fizic direct sau indirect este o formă de putere sau de critică a puterii, așa cum rezulta din criticile primite de Trump pentru strangerea mâinilor în timpul unei conferințe de presă. Spălatul mîinilor sau mersul la cumpărături va deveni un gest civic, comparabil, în imaginarul politic recent, cu pozarea cărților de identitate cu ștampila „votat” de la ultimile alegeri.

„Nu suntem toți egali în fața pandemiei”

Victoria Stoiciu, politolog și coordonatoare de programe la Fundația Friedrich‑Ebert‑Stiftung

Pandemia expune într-un mod fără precedent vulnerabilitățile structurale ale societăților în care trăim – prioritățile eronate în alocările bugetare și ignorarea unor domenii esențiale, cum e sănătatea, dar și un model de organizare socială extrem de sensibil la șocuri. În cazul în care criza se va prelungi, nimeni nu va fi scutit, însă în mod evident cei mai vulnerabili vor fi cei mai expuși. Nu suntem toți egali în fața pandemiei – nu doar în termeni de sănătate, unde vârstnicii și cei cu co-morbiditate sunt disproporționat expuși prin comparație cu alții,  ci și în ceea ce privește capacitatea de a face față unei crize prelungite provocate de pandemie.

Angajații cu salarii mici, lucrătorii pe cont propriu, cei care muncesc în companii mici, nesindicalizate, toți aceștia vor fi expuși efectelor pandemiei mai mult decât alții. Măsura șomajului tehnic va fi limitată la doar o categorie de lucrători, care au contracte de muncă, ale câtor locuri de muncă se închid ca urmare a ordinului autorităților sau a unei scăderi de 25% a veniturilor firmei. Pentru toți ceilalți, nu există forme de protecție socială. Mă gândesc de exemplu la lucrătorii independenți, care nu se califică pentru plata indemnizației de șomaj. Sau la angajații ale căror contracte de muncă vor fi suspendate, și care teoretic vor figura ca angajați, dar nu vor avea nici un fel de sursă de venit și nu vor putea nici ei aplica pentru ajutor de șomaj; mă gândesc și la cei care vor fi obligați să își ia concedii de odihnă fără plată pentru câteva luni. 

Este limpede că avem nevoie de un set de măsuri mai amplu decât șomajul tehnic, poate chiar de un fond de solidaritate, care să ofere o plasă socială tuturor celor afectați. 
Mulți au adus deja în discuție posibilitatea introducerii unui venit universal garantat (UBI)– cu alte cuvinte, o sumă de bani pe care o primește orice cetățean, indiferent dacă muncește sau nu. Nu aș lua în considerare această ipoteză decât într-un scenariu extrem, în care criza  produsă de pandemie se cronicizează. Până una alta statul trebuie să își regândească intervențiile pentru a sprijini mai eficient nu doar mediul de afaceri, ci și lucrătorii - angajați sau ba. Cât de important este un stat puternic, cu un buget solid, cu sisteme de sănătate universale și publice devine limpede abia acum – din păcate, prețul pe care îl plătim pentru această lecție este unul destul de mare. 

„Momentele de ruptură pot fi ocazii de diagnosticare societală și de reparație”   

Adrian Deoancă, antropolog (Universitatea din Michigan)

Acum zece zile s-au suspendat cursurile Universității din Michigan, unde predau până îmi termin doctoratul în antropologie. Ca mai toate măsurile americănești, hotărârea a venit ridicol de târziu, la trei zile după ce studenții întorși din vacanță apucaseră să se îngrămădească la cursuri și seminarii. Administratorii s-au codit să pună lacătul mai devreme de teamă că și-ar fi supărat clienții care plătesc bani grei pentru certificate de valoare socială. Au făcut-o doar după ce guvernatoarea statului a declarat stare de urgență, odată cu confirmarea oficială a primului caz de COVID. Acum sunt peste 1200 de infectați și numărul crește cu vreo 200 pe zi. 

Momentele de ruptură pot fi, într-adevăr, ocazii de diagnosticare societală și de reparație. Se vorbește din ce în ce mai mult despre nevoia măsurilor sociale de criză și între timp apar metode de organizare alternativă.

Umblu flaneuristic odată la câteva zile prin Ann Arbor, oraș atât de pustiu că pot să pedalez pe mijlocul bulevardelor cu opt benzi. Cu ocazia asta reflectez și la formele afective și practicile de reparație pe care le nasc momentele de stricăciune, subiectul dizertației mele. Ca mai toate momentele de ruptură, coronavirusul dezbracă structurile socio-economice de camuflajul obișnuit. În oraș întâlnești muncitori constructori sud-americani, negri fără adăpost, punkiști jerpeliți, și casieri nevorbiți. În timpul ăsta, lumea bună e baricadată în birouri individuale, în armuri 4x4 și în case cu etaj și hygge și geamuri mari la stradă. În suburbiile liber-profesioniștilor miroase a cărbune de grătar și se aud latrând labradori alergați în zgardă de joggeri blindați cu măști. 

Momentele de ruptură prilejuiesc nu doar oportunități de diagnoză sistemică, ci și eforturi de mentenanță și reparație. „Vă rog să aveți în vedere că aceasta este o oportunitate pentru noi să gândim creativ despre predare, cercetare și învățat.” Așa a sunat îndemnul conducerii universității când a decis mutarea cursurilor pe net. Fix de inovație îmi ardea mie între îngrijorarea despre focarele din România și efortul de-a termina în două luni o dizertație nu chiar scrisă. Dar nu e ca și cum aș fi avut încotro. „Aici nu există‚ nu se poate”, mi-a spus odată un ceferist ciocănar, explicându-mi cum responsabilitatea reparațiilor se varsă pe umerii celor mai de jos care, vorba altui muncitor reparator, trebuie să facă „din rahat bici și să și troznească.” Așa și la universitățile cu blazon, dar formulat mai pasiv-agresiv. 

Împreună cu profesoara titulară și cu o doctorandă din Bosnia cu care predau un curs despre comunism și capitalism în Europa de Est ne-am pus pe bricolat. Am testat metode să transmitem prelegerile live, am reorganizat curricula, am redus materia, am modificat sistemul de notare și am pus la cale activități alternative care să înlocuiască discuțiile de grup. Ne-au venit și idei despre cum să punem economia politică a postsocialismului european în dialog cu inegalitățile sociale ale capitalismului târziu pe care pandemia le face mai vizibile ca niciodată. Prima prelegere a ieșit decent și probabil c-o s-o scoatem la capăt. 

Despre ce e de reparat vorbesc și studenții retrași la casele lor cu care țin seminarii săptămânale pe webcam. David e genul americanului excepționalist care e convins că sistemul de sănătate va face față cu brio și trebuie lăsat în pace. Kevin și Nyah, ambii beneficiari de Medicare, merg pe varianta panică pentru că medicii îi refuză adesea pe sărăcanii ca ei. Jakub e pesimist și el: se teme că va trebui să renunțe la școală dacă părinții-i ajung șomeri. Un licăr de trezire apare până și în ochii lui Jeff, care trăiește într-un McMansion și tinde spre dreapta. A căzut pe gânduri după ce a realizat că până și tatăl lui, suspect de corona, trebuie să aștepte zile la rând să-și facă testul, când jucătorii din NBA se testează pe bandă. 

Momentele de ruptură pot fi, într-adevăr, ocazii de diagnosticare societală și de reparație. Se vorbește din ce în ce mai mult despre nevoia măsurilor sociale de criză și între timp apar metode de organizare alternativă. De exemplu, universitari din toată lumea sar în ajutorul colegilor împovărați de cerințele predatului oferindu-se voluntari să țină prelegeri invitate. Dar astea, la fel ca pachetele de stimulare economică ce se pregătesc sau bail-outurile băncilor din 2008 sunt doar plombe provizorii ce speră să reinstaureze o normalitate pe care pandemia asta a dezvăluit-o drept găunoasă. Dacă trendul privatizării și corporatizării sistemelor de sănătate și învățământ și a precarizării celor care le țin pe linia de plutire va reveni în forță, atunci se irosește oportunitatea unei reparații capitale absolut necesare. 

„Pentru cei vulnerabili, această experiență a educației online sau, mai degrabă, lipsa ei, va risipi și mai mult șansa la un viitor mai bun”

Mirabela Amarandei, expertă în educație

Odată cu criza pandemică, care a zdruncinat din temelii o lume întreagă, România a trecut, în materie de învățământ, de la clasele în sistem clasic, la cele virtuale. Școala sau universitatea de acasă creează câteva oportunități – mai ales pentru mișcarea de digitalizare a educației și de inovare pedagogică – dar vine și cu anumite costuri.

Un efect negativ semnificativ este cel legat de creșterea inechităților și a decalajelor dintre cei care învață, dintre elevii „buni” și cei mai puțin performanți. Sărăcia și, deci, lipsa accesului la tehnologie, lipsa profesorilor pregătiți și dedicați se vor simți și mai accentuat în modelul de învățare online. Aproape jumătate dintre copiii României se luptă cu sărăcia; pentru unii apa curentă și săpunul nu fac parte din zestrea culturală a familiei, iar tehnologia, dacă există, este mai degrabă la discreția celor maturi. 

Cum ar fi fost dacă Biblioteca Școlară Virtuală, stipulată în lege de 9 ani, era acum o realitate și ar fi depozitat sute de lecții online, modele acum pentru cei care nu știu cum să se adapteze noii realități?

În condițiile date – o criză pandemică cu multiple implicații sociale și economice – eforturile Ministerului, care s-a mobilizat bine, din timp și a deschis porțile pentru cei care pot să vină rapid cu soluții digitale, nu pot compensa peste noapte lipsurile unui sistem de educație subfinanțat și măcinat decenii la rândul de politizare, impostură și adâncirea în mod conștient a clivajelor de calitate a educației.

Cum ar fi fost dacă Biblioteca Școlară Virtuală, stipulată în lege de 9 ani, era acum o realitate și ar fi depozitat sute de lecții online, modele acum pentru cei care nu știu cum să se adapteze noii realități? Dacă această bibliotecă virtuală de bune practici ar fi reușit să determine profesorii să iasă din zona de confort și să creeze experiențe de învățare online? Dacă milioanele sau miliardele de euro pe care România i-a tocat în ultimii ani pe formarea profesorilor în proiecte finanțate UE ar fi pregătit cu sens profesorii pentru utilizarea conștientă și creativă a noilor tehnologii? 

Pentru cei vulnerabili, această experiență a educației online sau, mai degrabă, lipsa ei, va risipi și mai mult șansa la un viitor mai bun. Pentru toți aceștia, dar și pentru mulți alți copii sau studenți, autoizolarea, lipsa interacțiunii directe cu prietenii, colegii sau profesorii va veni, cel mai probabil, și cu efecte în plan psihologic. Rămâne de văzut cum vor reuși să se adapteze și să gestioneze o perioadă cu multe anxietăți, incertitudini și zgomot social.   

Încheind într-o notă oarecum pozitivă, este evident că interesul public pentru știință a crescut. Impactul cercetărilor epuizante din laborator, legătura dintre știință și viața de zi cu zi devine neîndoielnică, pentru că știința este cea care face acum diferența dintre viață și moarte. Vremurile acestea sunt ca o hârtie de turnesol pentru cei care au înțeles că reziliența se construiește și prin investiție în cercetare. Și o lecție, poate, că relația dintre viața cotidiană, cu banalele ei rutine, și rezultatele cercetărilor științifice, sunt indisolubile.

„Nu avem nevoie de un virus să curețe aerul, apele, solul”

Roxana Bucată, jurnalistă și comunicator pe teme de mediu

Printre râurile de știri despre coronavirus, se strecoară timid articole despre efectele pandemiei asupra mediului: aerul e mai curat, canalele din Veneția sunt albastre din nou, cerul este mai senin ca niciodată. Restricțiile majore din ultima perioadă care au vizat în primul rând transportul au impact vizibil.

Bineînțeles, nu se bucură nimeni (sper) de pandemie pentru beneficiile indirecte asupra mediului. Nu avem nevoie de un virus să curețe aerul, apele, solul. Dar e un reminder binevenit în privința efectelor activității umane asupra naturii. Și dacă mai era vreun sceptic pe aici, cred că s-a lămurit și el. 

M-a prins pandemia la Budapesta, pe ultima sută de metri cu masterul meu pe științe naturale și politici de mediu de la Central European University. Discuțiile noastre obișnuite de la cursuri despre antropocen, justiție de mediu, sărăcie energetică, ploi acide, tratate și acorduri de mediu au fost brusc acaparate de criza în care ne aflăm. Ce înseamnă asta pentru mediu și cum o să arate mediul după ce ieșim din asta?

Pandemia și mediul sunt interconectate începând cu sursa virusului – relația dintre specii – și terminând cu comportamentul nostru în supermarket – un simptom al gândirii capitaliste bazate pe exploatarea resurselor în interes propriu. Separarea omului de natură și încercarea lui continuă de a controla și exploata mediul  în favoarea lui ne-au adus la această criză, și oamenii care studiază domeniul se întreabă dacă pandemia va fi o lecție sau doar o pauză minoră în goana noastră după și mai mult „progres”?

În timp ce scriu, mi-a apărut în feed un video cu un delfin înotând fericit în apele curate din Cagliari, Italia, ceea ce nu se întâmplă de obicei din cauza traficului maritim, a turismului, a apelor poluate. O raritate care ne arată paradoxul în care trăim: natura care vine în orașele în care locuim e o ciudățenie mai mare decât particulele în suspensie pe care le respirăm în drum spre birou. Apropo, particulele în suspensie pot fi un factor agravant în contextul îmbolnăvirilor cu coronavirus care afectează plămânii, spun cercetătorii. 

Întâmplător, am dat de curând peste un autor din categoria scepticilor climatici care ridica umanitatea în slăvi pentru dezvoltare și industrializare, poluarea fiind un mic preț de plătit pentru bunăstarea oamenilor în general. Iar toate crizele sunt scurte încetiniri în drumul de neoprit al oamenilor către și mai mult progres. Poate nu l-aș fi menționat dacă nu ar fi zis că omenirea a avansat așa de mult încât bolile nu mai devin pandemii. 

„Distanța care ne apropie”

Laurențiu Staicu, profesor la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

O reflecție facilă, accesibilă tuturor celor care și-au acordat răgazul de a se scruta pe ei înșiși cu puțină seriozitate, spune că abia în momentele de criză majoră, atunci când le este amenințată propria viață sau viața celor dragi, oamenii își dezvăluie adevăratul lor chip. În astfel de momente, când miza este atât de mare încât măștile pe care le purtăm în viața de zi cu zi își pierd rostul, devenim brusc și spectaculos noi înșine. 
Pentru unii, ce-i drept, destul de puțini, cei care și-au făcut un obicei din a se îngriji de sine în mod conștiincios, această trecere de la mască la chipul real se petrece lin, aproape pe nesimțite, e marcată, am putea spune, doar de intensitatea sporită cu care trăiesc în astfel de clipe. Pe aceștia îi recunoaștem ușor: sunt cei care rămân aproape neschimbați, indiferent de situație, oamenii-geamandură, cum îi numesc eu, cei pe care simțim, instinctiv, nevoia să-i avem aproape, în cercul nostru intim. Pentru ceilalți, majoritatea, trezirea la viață prilejuită de o criză sau alta vine ea însăși ca o criză, este asemeni ieșirii din peștera de care ne vorbea Platon, e însoțită de un soi de orbire temporară, de o paradoxală pierdere de sine în prezența sinelui. Pe aceștia îi recunoaștem mai greu sau aproape deloc și pe bună dreptate, căci nici ei înșiși nu se mai recunosc, de cele mai multe ori. Sunt cei cu care ne salutam, cordial, în fiecare zi la ieșirea din bloc, dar care, în momentele de criză, ne înghiontesc furioși în fața raftului pe care tronează sfidător ultimul sul de hârtie igienică. Uimirea care ne cuprinde, uneori, în astfel de situații este, desigur, firească. Dar, în același timp, e o dovadă limpede că, în pofida progresului și a civilizației colective cu care ne mândrim adeseori, suntem încă datori, cu toții, acelui îndemn antic pe care confortul vieții moderne ne-a permis să-l uităm: cunoaște-te pe tine însuți! 

„Să ne purtăm cu noi înșine așa cum ne-am purta cu propriul copil atunci când îi este greu”

Mădălina Sava, psiholog

Ne regăsim într-o perioadă marcată de incertitudine. Pe lângă criza din domeniul sănătății, ne așteaptă cel mai probabil și o criză financiară ale cărei consecințe nu le putem prezice. Pe acest fond, multe persoane pot trăi simptome de anxietate, depresie, chiar de sindrom post-traumatic sau sindrom post-traumatic secundar. Aceste simptome pot include dificultăți de concentrare, gânduri intruzive, îngrijorare, frică intensă, furie, neputință, tristețe, insomnii, senzații fiziologice puternice: palpitații, senzația de gură uscată, presiune în piept, tremur, amețeală.  În același timp, trăim și fenomenul izolării, care are potențialul de a intensifica aceste simptome. Pentru România, provocarea este cu atât mai mare cu cât avem cel mai scăzut nivel de încredere în alte persoane în comparație cu celelalalte țări din Europa și cu Statele Unite și nici cu încrederea în instituțiile statului nu stăm foarte bine.  În perioade de criză, trăsăturile noastre accentuate ies la iveală și mai mult, iar mecanismele de coping pe care le-am folosit până acum pentru a ne descurca în viața de zi cu zi nu mai funcționează.  

Cum să facem față acestui context? 

1. Atunci când simțim anxietate sau stres acut, gândirea noastră tinde să devină rigidă, ne încrâncenăm, corpul nostru se pregătește de luptă sau fugă, deși nu ne așteaptă niciun prădător după ușa de la baie. Mai util este să ne flexibilizăm: să ne concentrăm pe lucrurile pe care le putem schimba și să limităm resursele cognitive pe care le oferim lucrurilor care nu sunt în controlul nostru. Există riscul să dezvoltăm compulsia de a urmări la secundă ultimele cifre, știri și update-uri, ceea ce nu va face decât să ne crească nivelul de stres, să ne epuizeze și să ne paralizeze. Din fericire, putem alege să ne deconectăm de la fluxul masiv de informații pe tema epidemiei și să verificăm știrile doar o dată sau de două ori pe zi și doar din surse oficiale. În restul timpului, deși poate e nevoie la început să depunem un pic de efort pentru a ne desprinde de fluxul de informații cu încărcătură afectivă negativă, trebuie în primul rând să avem grijă de nevoile noastre fizice, să ne bucurăm de un duș fierbinte, să gătim, să ne asigurăm că suntem hidratați, poate chiar să facem un pic de mișcare. În al doilea rând, e bine să ne implicăm în activități plăcute, cu sens, care sunt în concordanță cu valorile noastre. Izolarea poate fi un moment bun să reflectăm, să ne gândim la lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru noi, să ne facem ordine în gânduri și să conturăm o direcție cu sens pentru viața noastră. 

2. O minte rigidă gândește în termeni absolutiști, dă sentințe, iar noi suntem cei mai crunți judecători ai propriei persoane. Mai ales acum e nevoie să facem pace cu noi, să fim blânzi cu noi înșine și să ne privim cu înțelegere, considerație și compasiune. E în regulă să ne fie mai greu, să ne simțim copleșiți, să fim mai puțin productivi decât de obicei sau să fim mai iritabili. Până la urmă, trăim o experiență cu care omenirea nu s-a mai confruntat în istoria foarte recentă și nimeni nu știe exact cum să o gestioneze. Învinovățirea nu ajută, dimpotrivă. Ne putem reorienta „cu binele" către comportamente mai sănătoase.  Astfel, este o idee bună să ne purtăm cu noi înșine așa cum ne-am purta cu propriul copil atunci când îi este greu.

Izolarea poate fi un moment bun să reflectăm, să ne gândim la lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru noi, să ne facem ordine în gânduri și să conturăm o direcție cu sens pentru viața noastră.

3. Știm din literatura de specialitate că susținerea oferită de persoanele apropiate reprezintă un factor protector împotriva psihopatologiei. Este dezirabil să rămânem în contact cu cei dragi mai ales dacă suntem izolați pe cont propriu și din fericire în 2020 tehnologia ne permite să facem acest lucru prin multiple mijloace. Pentru persoanele care aleg să rămână acasa împreună cu familia, provocările sunt diferite. Brusc, petrecem mult mai mult timp decât de obicei cu familia într-un spațiu limitat, ceea ce poate conduce la tensiuni. În această situație, e bine să programăm ziua în așa fel încât să avem atât activități plăcute comune, cât și spațiu personal și în același timp să le arătăm celorlalți acceptare, compasiune și considerație.  

Odată cu această epidemie, avem ocazia să învățăm să cooperăm și cred că avem un potențial bun. Tot din literatura de specialitate, știm că în România generațiile mai tinere sunt mai dispuse să creeze comunități pe baza unor valori comune, prosociale, universale. De altfel, vedem deja multe inițiative de sprijin apărute spontan și grupuri formate din persoane care nu se cunoșteau înainte pentru a servi aceluiași scop. Această perturbare a vieții noastre de zi cu zi a venit și cu un salt tehnologic, asistăm în acest moment la o digitalizare forțată atât în instituțiile de stat cât și în business. Din acest punct de vedere sunt optimistă și cred că noi ca societate trebuie să ne întoarcem atenția către tineri, să le acordăm credit și să îi ajutăm să ne ajute.

Foto main: Ioana Cîrlig. La acest articol au contribuit și Ioana Pelehatăi & Venera Dimulescu.