Acum două veri am ajuns aproape din întâmplare la un protest al unui grup de tineri balerini, care, împreună cu profesorii lor, au pichetat sediul Guvernului pe poante și tutuuri.
Văzusem de multe ori părinți care își aduseseră copiii la proteste, însă era pentru prima oară când vedeam copii de 11 ani protestând pentru ceva ce pierduseră ei înșiși. Primăria Capitalei le promisese elevilor accesul pentru repetiții la sala Omnia, aflată în administrarea Ministerului Culturii, unde ar fi trebuit să se amenajeze noul sediu al Operetei. Ministerul nu a aprobat cedarea sălii Omnia către Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, deoarece clădirea trebuia consolidată și renovată, finanțarea provenind dintr-un proiect cu fonduri europene. În prezent, statutul Sălii Omniae rezumat sec: „lucrări de execuție necontractate”. Totodată, Ministerul Culturii a subliniat și faptul că Liceul de Coregrafie nu este în subordinea sa, responsabilitatea găsirii unui spațiu potrivit revenind Primăriei Capitalei și Ministerului Educației.
Sunetul poantelor pe asfalt nu a trecut de zidurile Palatului Victoria și s-a pierdut în zgomotul orașului.
Guvernul din 2014 a picat și altul i-a luat locul, dar situația a rămas neschimbată: Liceul de Coregrafie funcționează în continuare într-o clădire a Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”, cu săli mici și neadecvate desfașurării orelor de dans. Inspectoratul Școlar încercase chiar să comaseze cele două licee. Din fericire, fără succes.
Urmărindu-le activitatea în acești doi ani, am fost norocos să descopăr niște tineri dansatori fantastici. I-am fotografiat la repetiții, la olimpiade naționale, la master class-uri și spectacole în care au dansat sau cărora le-au semnat coregrafia. Câțiva dintre ei au absolvit luna aceasta și au avut deja primele spectacole ca balerini și dansatori profesioniști, alături de colegi mai tineri și soliști ai Operei Naționale.
Cu toate că mi-ar fi plăcut, nu m-am apropiat foarte mult de elevi. Din mai multe motive, dar mai ales pentru că nu voiam ca prezența mea să îi facă să-și schimbe atitudinea în fața camerei, în special la repetiții. M-am convins spre final că mi-am dat prea multă importanță, iar pe ei i-am subestimat: oricât de tineri ar fi, din momentul în care fac primul pas pe scenă, se transformă în personajul pe care îl joacă. Am observat asta mai ales la repetiții: atunci când profesorii îi întrerupeau, dansul continua în privirea lor pentru câteva momente.
La începutul anului, am ajuns la un spectacol de dans contemporan la invitația unor prieteni, fără să știu cine dansa. M-am bucurat când am recunoscut-o pe una dintre eleve pe scenă, pentru ca mi-am dat seama că, spre deosebire de spectacolele de la liceu, care probabil sunt impuse de programă, aici dansa pentru că și-a dorit ea acel rol.
Odată am vazut-o cazând pe una dintre eleve, și mi s-a oprit respirația, tocmai pentru că era la olimpiadă - deci nu se punea problema nivelului său -, dar mai ales pentru că nu îi mai văzusem pe elevi în dificultate în toată această perioadă. Siguranța cu care a terminat dansul și zâmbetul susținut până la ieșirea de pe scenă au demonstrat profesionalismul său și nivelul înalt al educației din liceul unde învață.
Și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri care lipsesc în prea multe școli și licee de la noi, unde, dacă greșești, încasezi un patru și ești trimis înapoi în bancă. Urmărindu-i pe elevii „Floriei Capsali”, mi-am dat seama că mai e ceva care lipsește multor alte școli: respectul elevilor față de profesia pe care urmează să o practice, indiferent care ar fi aceea.
Urmăriți doi ani de dans neîntrerupt, în galeria foto de mai jos:
