E 1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, și ne întoarcem cu toții un pic în timp, pe când umblam juliți în genunchi, încercam să nu pierdem cheia de la gât și furam corcodușe. Copilăria e o lume minunată - și perisabilă. Am înțeles asta cu-atât mai bine stând de vorbă cu oameni ale căror copilării sunt demult trecute: nouă seniori din Cișmigiu. Vei citi mai jos, de la ei, despre copilării petrecute în plin război, în anii '40; în primii ani ai comunismului, pe la 1950; în epoca dezghețului anilor '60.  Ne-au povestit, precum bunicii și părinții noștri, fragmente din vremuri în care viața le părea simplă și frumoasă, cu toate neajunsurile ei. Și ne-au lăsat cu o întrebare: cu ce rămânem, din timpul acela fericit care, inevitabil, se pierde?

O libertate aproape deplină

„Am crescut lângă pădure și mal de apă, cu grădină cu zarzavat și cu fructe pe care le luam din pom. Și nu mi-era frică de căpușe, acum nu pot să plec nicăieri să mă întind pe iarbă că mi-e mai frică de căpușe mai mult decât de tigri. [Am crescut] în apropiere de București.

Mi-amintesc că aveam un havuz în curte în care nu-mi dădea maică-mea să fac baie și eu eram foarte supărată. I-am promis că mă ucid dacă nu-mi dă voie. Era un bazin în care taică-meu pusese niște pești, fiind șeful uzinei de apă care alimenta Bucureștiul. Am trăit lângă ei, în libertate deplină. Aproape deplină, că aveam o mamă severă.

Nu prea făceam prostioare. Știu că am zgâriat o dată un zid și m-am dus repede și m-am culcat, mi-am pus plapuma în cap să n-audă nimeni ce am făcut.

Eram o răsfățată pentru că frații mei mai mari erau veniți în București la liceu și eu rămăsesem singură acolo. [Mă jucam] cu copii de la școală. Îi chemam la noi la uzină și ne jucam acolo. Jucam Șotronul. Ne dădeam în leagăn. Nu prea ne ascundeam în uzină pentru că nu ne lăsau, erau pericole care ne pândeau. Dar cunoșteam toate hrubele și toate intrările și toate ieșirile. Toți muncitorii de la uzină mă țineau în răsfăț. Era ce n-aveți voi.

În vacanța de vară ne suia taică-meu în mașină și ne ducea la mare cu cortul. Cu cortul... Așa, patru bețe și trei cearceafuri. Ne ducea la Câmpulung, la Pucioasa. Am rămas cu morbul ăsta din copilărie, din prenaștere. Și acum nu stau o săptămână în București. Ori mă duc la Pitești să văd Sărbătoarea Lalelelor și vin decepționată de ce văd acolo, ori mă duc la Făgăraș să văd Plaiul Narciselor și vin decepționată de acolo că nu am găsit nici măcar o narcisă.

89 de ani. Ai înțeles bine.

Mi-amintesc că acum o săptămână am făcut adunarea de sfârșit de facultate de 62 de ani. Doamne, 62. O viață de om. Femeile erau cum erau, mai gătite, mai coafate, mai rujate, mai ojate, dar bărbații… Doamne, ramoliți rău. Ba burtoși, ba scorțoși, ba flocoși.

Eram într-un institut care făcea lucrări de geofizică, geotehnie, hidrometrie. Și acum fac rebus să îmi mențin elasticitatea mintală, cât mai pot, că nu prea mai pot.”

Copilăria furată

„Am crescut într-o zonă de munte din Buzău, o zonă pitorească - cam ca la Predeal, așa. Chiar în august dacă era, nu puteai să mergi fără mânecă lungă. Frumos, foarte frumos. Din '46 - e mult timp de-atunci, nu? (râde) - am venit la București. Am 86 de ani și 6 luni, deci atunci aveam 12 ani.

Copilăria n-a fost strălucită, pentru că dacă pleci de-acasă, prin străini… Vă spun pe cuvânt, cel mai greu a fost când m-au rupt de gașca mea din sat. Acolo, fiind zona de-așa natură, am avut stână a noastră, capre multe, oi, vacă. Laptele de capră îl beam cu spumă, nefiert.

Din război țin minte numai atât, că au trecut trupe foarte multe pe la noi prin sat și toată lumea fugea în față că veneau rușii. Au trecut nemții pe la noi și au lăsat multe în urmă. Și mașina încărcată, că nu mai puteau. De-acolo, de la noi, era drumul accidentat, se mergea cu căruțele cu boi. Intrai acolo, la nemți, ca-n magazinul Victoria. În mașinile încărcate, mâncare cât cuprinde, calupuri mari de unt, încălțăminte, îmbrăcăminte… Și cum era praful ăla și secetă pe-acolo șase ani, au fost beneficii pentru lumea care lua. Au trecut toate.

Rușii i-au dus pe nemți la spate până-n Germania. Dar au trecut pe-acolo, au făcut și ravagii. Rușii împușcau animale, dacă te duceai să reclami, „Uite, dom’ne, ce-i acolo!”, ei nu permiteau așa ceva. Dar ostașul, știți, ăsta e. 

A fost totul bine, pân-am plecat de-acasă singur. Tata m-a adus, dar s-a terminat fericirea repede. A doua zi, „Pa!”, și-a plecat acasă. Și mie mi s-a pus nodul în gât. Dorul de părinți, dorul de frați, dorul de atmosfera care era acolo… am tânjit după astea. Dar am făcut o școală profesională la București. Era particulară, cu ucenicie - era foarte greu. În fiecare zi plângeam, dar noroc c-am avut un frate la câteva străzi mai încolo, el ieșise lucrător deja, croitor. În fiecare zi trecea pe la mine și-mi bătea în geam, că aveam atelierul chiar pe-acolo.

Situația era foarte grea după război, țara era săracă, nu erau de niciunele, o duceam greu. Dar școala ne-a făcut boieri pe toți. Noroc c-au venit... Zic? Comuniștii. (Râde.) Ei s-au ocupat de toată forța de muncă și a luat ființă prima promoție de școli profesionale, cu durata de trei ani, care făceau tot, piele, paltoane, pantofi. După trei ani, când aveam 15, am mers la fabrică. Am muncit cam de timpuriu, așa. Apoi am plecat în armată, trei ani, pe muchie de cuțit. Să cer despăgubiri că mi-au furat din tinerețe? (Râde.)”

Țigări de cârpă și pui de rățuște

„El: Eu, de exemplu, îmi aduc aminte că numai mama m-a bătut. Am fost șapte copii și făceam multe năzdrăvănii. Și mama era cea care ne mai altoia. Pe timpul ăla numai tăticul avea servici. Mama era casnică așa ca majoritatea doamnelor. M-am născut în Caracal, tăticul meu a fost din Dăbuleni, de unde sunt pepenii, și mama din Caracal. Și eu oltean am fugit cu o nemțoaică. Ea e din București și e nemțoaică. Străbunicii ei sunt veniți din Austria.

Ea: Noi suntem căsătoriți de 61 de ani.

El: 62 facem.

Ea: Erau întreprinderile vecine și s-a organizat o echipă de dansuri între băieții de la ei de la întreprindere și fetele de la noi. Așa ne-am cunoscut.

Eu am locuit pe strada Penescu, spre Ghencea, unde e Sebastian cu 13 Septembrie. În spatele casei unde locuiam era un câmp. Pe câmpul ăla ieșeam toți. Eram cam 14 copii, șapte băieți și șapte fete. Ne întâlneam, făceam poezii, glumeam, ne jucam, și Șotronul și Țările, cu cuțite. Când era umezeală, ne făceam teritoriu, într-o țară dădeai cu cuțitul ca să tai bucățică din alta.

Am găsit ouă de rațe în tufișuri, că erau rațele care ieșeau pe câmp, după ploaie, să pască.

El: Eu am stat într-o intersecție în Caracal, în cartierul Gării. Acolo, în intersecție, cea mai mică familie avea cinci copii. Restul de la cinci în sus. Și nouă copii erau la o familie. Ne duceam [la Opincaru, un lac din oraș] să facem și treabă. Culegeam lintiță, ca o linte, dar verde, o plantă de apă, pe care o mâncau rățuștele. Primăvara ieșeau pui de rață. Bineînțeles mai și fumam, mai rupeam de la betelie [tivitura de sus a pantalonilor] când făceam țigări de cârpă. Eram prin clasele primare. Iei o șuviță de cârpă, pusă pe o hârtie de ziar, o lipeam cu salivă și îi dădeam foc. Tutunul era cârpa. Era bravura aia de copil. Eu m-am născut în ‘30.

Ea: Eu m-am născut în ‘40. Noi seara ne duceam în spatele casei, pe câmp acolo era o ulicioară și în colț un felinar. Când se însera, ne strângeam cu toții acolo. Aveam un prieten în copilărie. El ieșea și punea pantofii în mâna și făcea așa, alo, alo. Ne strângeam toți că auzeam semnalul dat de Spiridon. Făceam teatru, jucam Bim-Bam-Buf. Ne înșiram toți, cineva era șeful sau șefa, și fiecărui copil îi spunea un nume de floare. Apoi altcineva venea și sărea Bim-Bam-Buf. Și ziceam Cine e? Om bun sau om rău. Ce vrea? Vrea o floare. Ce floare? Vrea o crizantemă. Dacă nu era crizantemă, se întorcea și pleca. Dacă nimerea floarea, lua floarea și pleca cu ea.

El: Eu nu am apucat primul război mondial, dar pe al doilea l-am apucat și l-am apucat bine. Aveam 14 ani. A fost groaznic. Trebuia alimentat frontul și cu hrană și cu îmbrăcăminte și cu încălțăminte și cu muniție. Aveam obligația să facem în grădină, în curte, tranșee, unde trebuia să intri când se dădea alarma. Însă pentru că era efortul ăsta material, țara nu era foarte bogată. În timpul războiului, mai ales în al doilea, al treilea an de război, au apărut păduchi, a apărut tifosul, oamenii mureau. Floarea bărbaților era pe front.

Ea: Pe urmă au venit cartelele de pâine, de alimente. Mergeam cu toate bilețelele, pentru copii, pentru părinți, pentru funcționari. Tăticul avea cartelă galbenă, era funcționar. Noi copiii aveam parcă cartelă verde. Cei care aveau muncă grea aveau cartelă roșie. Din ‘45 încoace. Aveam cartele pe o lună întreagă, pe zile, de la 1 la 30. Și toate bonurile erau așa micuțe și împrejmuite cu culoarea respectivă și scria luna și ziua.

El: Și batistele erau pe cartelă. Și baticuri. Și ciorapi. Erau pe cartelă pentru că nu se găseau.

În ‘47, ea avea șapte ani atunci, eram ucenic la doi patroni. Atunci efectiv mureau oamenii de foame.

Ea: Vai, dar când auzeam sirena aia urlând mă duceam și mă ascundeam cu capul la mămica în poală, de groază.”

Globuri de Crăciun

„Noi am avut copilării mai zbuciumate. Ne-am născut în timpul războiului, suntem născute în ‘42. Aici în București. Cele mai frumoase amintiri sunt când stăteam la coadă, cu bonulețul așa mic, să luăm o pâine neagră și se termina.

Eu stăteam la casă cu curte, aveam pomi, gutui, vișini, piersici, nuc. Ne jucam de-a mama, de-a gospodinele. Ne băgam sub masa din curte, cu frunze, cu flori. Făceam aranjamente, sandviciuri.

De Crăciun împodobeai bradul, dar cum găseai bomboane de pom, mâncai bomboana și păstrai poleiala așa și o agățai goală. Sau netezeam cu unghia poleiala, îmbrăcam o nucă în ea, băgam un ac de gămălie și cu sforicică și o puneam acolo.

Eram controlați și de vecini, nu numai de părinți. Toată lumea era cu ochii pe tine. Pe vremea aia funcționa proverbul ăla Calul bun se vinde din grajd.

Oră fixă, ne chemau la șapte în casă, nu aveai voie să strigi. Te învăța să mănânci frumos, să stai la masă drept, nu să te joci, nu să te uiți, nu te ridicai de la masă până terminai ce a pus în farfurie și în niciun caz nu te întreba Ce vrei să îți dau. Nu am fost răsfățați. După război erau lipsuri, totul mergea la ruși, că eram datori.”

Micul Paris și muzica lui

„Eu mai am trei luni și fac 84 de ani. Când eu eram așa (arată cu mâna până la înălțimea șoldului) [aparatele pentru exerciții fizice din Cișmigiu] nu erau aici. Sigur, erau copacii de sute de ani. Cunosc Cișmigiul ăsta de când eram așa.

Am și puțin Alzheimer și copilăria a fost demult, prea multe nu-mi mai amintesc. Când eram copil mergeam nu numai aici, în Herăstrău, era frumos și acolo, în Parcul Carol, Libertății de-altă dată și-n alte locuri. Unele au dispărut, altele au apărut, cum este viața. Ce-mi aduc bine aminte e locul ăsta. Cineva, cândva, cu 50-60 de ani în urmă, când venea la București de la Cluj, de undeva, întreba unde este Cișmigiul și unde este Magazinul Victoria, fostul Lafayette.

Copilăria n-a fost prea strălucită. Am crescut în Bucureștii Noi și-am fost mulți la părinți. Și tot a trebuit să mergem în rând cu lumea. Pe vremuri, când eram eu mic, era mult cuconet prin București, de-aia-i zicea Micul Paris, chiar că se vorbea mult franțuzește.

La 15 ani, erau locuri unde ne-ntâlneam pe-aici. Se lăsa seara, nu ne era frică de unul, de altul. Erau și-atunci pungași, ca oricând, dar nouă nu ne era frică. Așa cum a fost comunismul ăsta, dar era mai liniște atunci. Era locul, spre exemplu, La Buturugă. Acolo ne urcam la pătrat. Știți locul ăsta, clubul Petofi Sandor, aici, pe strada Zalomit, lângă Cișmigiu? Acolo mă duceam. Muzica este - a fost - viața mea. Eram ucenic la vopsitorie, munceam pe șantier. Și la club m-am dus și am câștigat o dată, de două ori, de zece ori. Și am primit locuri gratis, peste tot în București. Știu un sac, o mie și unul de cântece. (Începe să fredoneze „Zai-zai”.)

„Xena și Gabrielle”

„- Am fost colege din clasa întâi, suntem prietene de-o viață. Hai, spune și tu, că am participat amândouă.

- Depinde ce spui tu.

- Am fost în tabără la Delinești și făceam de gardă acolo, la drapel. Era un stâlp înfipt acolo, exact cum vedeți în filmele militare. Lângă el era un cort, în care stăteau toți pe rând, aveam ore de gardă. Pe-urmă făceam careul, jocuri, cântece, povești - tot felul de năzdrăvănii.

- Era o copilărie foarte frumoasă pentru noi.

- Nu ne dădeam seama de vremurile alea, că eram copii. Ca toți copiii, veseli, bucuroși. Ne bucuram și de-o felie de pâine cu marmeladă. Și cu margarină.

- Cu untură!

- Da, nu conta asta, eram foarte veseli. Nu ne dădeam seama, pentru că toată lumea era la același nivel. Părinții și bunicii nu discutau absolut niciodată politică și noi nu știam. Abia când am ajuns la liceu, am mai aflat niște chestii.

- Așa era timpul.

- Nu exista termen de comparație, unul era mai fițos sau mai bogat, nu. Nici n-aveam de unde alege. Dar ne bucuram și de un biscuite, și de o bomboană. Erau de-alea, vărsate, la kilogram. Ne bucuram de toate lucrurile mărunte. Acum… Am uitat. Țin minte la bucătărie, când ajutam pe-acolo.

- Curățam cartofi.

- Eram pionieri, stăteam în cort - dar câte nu făceam? Ca toți copiii. Am făcut și foc de tabără, ții minte? Foarte frumos a fost atunci. Nu eram absolut deloc pretențioși. Mâncam că trebuia să mâncăm, dar nu conta ce. Acum selecționăm.

- O copilărie frumoasă cred c-am petrecut atunci. Acum îmi pare rău că copiii se joacă numai pe telefoanele astea și nu mai comunică între ei.

- Ne cocoțam în pom, pe garduri, furam caise, mâncam caise…

- Eu nu mai locuiesc în țară, stau în Macedonia de Nord, soțul meu e de acolo.

- A venit câteva zile și chiar ne aminteam de copilărie. Am fost la școala unde am învățat…

- … ca să ne aducem aminte.

- Tu erai foarte bună la sport, săreai capra…

- Da, eu eram mai tare.

- Făceai șpagatul. Eu eram mai…

- Puturoasă! (Râd.)

- Nu eram așa flexibilă ca tine. N-aveam articulațiile așa bune. Să știți că noi, copiii, atunci, nu sesizam sărăcia. Ne bucuram de lucruri simple și obișnuite. Normalitatea o apreciezi când n-o mai ai.

- Toți ne jucam afară.

- Șotronul, coarda, „Țară-țară vrem ostași”. Tot felul de joculețe.

- Partizanii, aruncam cu mingea.

- Știți serialul acela, Xena, prințesa războinică? Așa eram noi la școală, ea Xena și eu Gabrielle. Ea ne apăra de alți copii, când ne băteam, până când venea fratele ei.

- Ne salva. (Râd.)

Caii, ursul și schiurile

„Până la 10 ani, am copilărit undeva la țară. Și am văzut bunicii cu animale, cu una, cu alta. Era frumos, îmi plăcea. Dar din cauza situației de-atunci, că era cu CAP-uri la țară acolo [Cooperative Agricole de Producție, prin care regimul comunist a naționalizat producția agricolă] cu părinții m-am mutat la Sinaia. Și acolo a fost frumos, dar niciodată n-o să-i uit pe ăia primii 10 ani. Niciodată. Mâncărurile de la bunici, jocurile noastre de copii din clasele I-IV, că acolo le-am făcut.

Mă trimiteau și cu vaca, nu prea-mi plăcea, mi-era frică de ea. Dimineața s-o duc și seara s-o iau de la islaz. Ei, dar era o plăcere a-naibii, că acolo ne întâlneam cu alți copii, și mai ales cu fete, din satul vecin. Aveam eu o fată, îmi plăcea s-o privesc, că, în clasa a IV-a, ce prietenie putea să fie? (Râde.) Mai aveam și-un vițel, iar eu cu o verișoară de-a mea îi puneam un sac în cap și îl întărâtam și dup-aia ne alerga prin toată curtea. Noi râdeam, dar nu era bine deloc. Bunica ne certa, c-o împungea și pe ea și nu-i plăcea.

Dup-aia cu caii - tata era tehnician zootehnist la CAP. Și avea multe oi și cai, pe care îi trata, îi supraveghea. Niciodată nu m-am înțeles cu caii. Avea cal cu șaretă, o frumusețe, cu care se deplasa la oile alea, că erau departe, la Ruginoasa, la mama naibii. Erau întinse stânile CAP-ului, pe care le luaseră de la oameni - și mă lua cu el. Dar nu m-am atașat niciodată de cai. Unul mi-a dat odată o copită aici, în burtă. Fiind mic, n-am simțit mare lucru, decât frică. Mi-e frică și-n ziua de azi de cai. Dar mi-e așa drag de ei - numai să nu fie ai mei.

Apoi, la 10 ani, am venit în Sinaia. Într-adevăr, era o treaptă mai sus. M-am apucat de schi - în Sinaia ce poți să faci? Acolo m-am lovit și la picioare, am căzut, am dus ierni grele de tot. Nu erau echipamente chiar așa de moderne ca acum. Am tremurat de frig, și-acum, la bătrânețe, am 64 de ani, trag ponoasele de-atunci, că sănătatea am cam șubrezit-o în primii 25 de ani. Dar s-au legat de mine schiurile și bobul. Schiurile le-am iubit atât de mult în perioada copilăriei. Am fost în lotul național, campion județean pe Prahova de vreo 2-3 ori, locul 4 la națională, la juniori. Era ceva.

În copilărie, mă distram cu copiii vara, la munte, acolo. Mergeam după zmeură. Acum văd c-au venit urșii până-n centrul orașului. E, pe timpul meu ne duceam la zmeură în Poiana Țapului din Sinaia, spre Poiana Stânii undeva. Și dacă țineai neapărat să vezi ursul, că eram copii afurisiți, clasa a VI-a, a VII-a, te duceai în zmeuriș. Acolo era imposibil să nu auzi cum se chinuia el pe-acolo. Ne era frică, dar fiind mai mulți, așa, ziceam că „cine ne bate pe noi?” Arunca cu pietre ursul, cică, după alți copii. Lui nu-i place să-l deranjezi în habitatul lui, acolo. Eu eram mai fricos, fugeam mai repede, dar unii erau mai zănatici, așa.

Am mâncat viață grea pe munții ăia. De-aia zic că ăia primii zece ani, petrecuți la țară, au fost cei mai frumoși. Acum îmi gătesc eu exact cum găteau bunicii, cum știu din ăia 10 ani. Cu plită, cu vatră în curte, mâncare la ceaun. Îmi fac varză călită cu turte pe plită, ciorbă de oase afumate. Ca să vedeți cum, după o vârstă, se întoarce mintea.

La țară aveam și mai multă libertate. Aveam un maidan acolo, unde jucam fotbal și erau bunicii din partea mamei aproape, bunicii din partea tatălui tot acolo. Nu mi-era frică de nimeni. În Sinaia - o fi frumoasă, dar străinătatea e grea. Mai aveam un pic de accent moldovenesc, că din Moldova provin, ăia imediat mă luau peste picior, că erau mai șmecheri. Erau cu străini pe-acolo, era perioada aia. Dar m-am acomodat. Tata a devenit șef la telescaun și dup-aia mă cam salutau, mă respectau, că, fiind tata ceva șef pe-acolo, s-a schimbat situația.

În copilărie, pe mine nu mă-ntreba nimeni ce fac. Mama lucra în comerț, venea la 11 noaptea acasă. Tata, la telescaun, dacă erau probleme, rămânea și peste noapte. Singur m-am crescut. Să mă întrebe cineva dacă mi-am făcut lecțiile? Niciodată. Cu cheia de gât.

Dar n-am avut atâția bani câți aș fi vrut. Că erau tentații multe pe vremea aia, în Sinaia. Filme, cofetării. Dar nici alți copii n-aveau, eram cam egali toți. Când făceam rost de bani de suc, era 1 leu sucul, era bucuria a-naibii. Dacă făceam eu rost de 3 lei, îmi alegeam doi prieteni și beam câte-un suc fiecare. Eram foarte prieteni. Ne îmbrăcam toți cam la fel, cu haine de la clubul sportiv mai mult, că ne dădeau treninguri și încălțări. Acum văd că e altfel lumea.”