Uneori e bine să scrii la cald despre lucruri copleșitoare, alteori e nevoie să lași să treacă un timp ca să se înșiruie cuvintele în ordinea lor cea mai potrivită. Dar oare cum e mai bine să scrii despre un război abia început, când totul este atât de urgent și atât de aproape?
În dimineața în care în loc de frustrările obișnuite am găsit pe Facebook războiul, în acea primă dimineață care pare deja la săptămâni distanță, mulți dintre noi am încremenit. Pe mine copiii m-au văzut din exterior ca de obicei, cu nasul într-ale mele, deși eram incapabilă să mă concentrez mai mult de câteva minute, pentru ca imediat să deschid iar Facebook-ul și să verific ultimele știri despre război. M-am gândit că din afară nu se vedea ce simțeam. Dar copiii au probabil un organ special cu care simt emoțiile celorlalți, un organ care multora dintre noi ne este extirpat în condiții misterioase la un moment dat.
Nimic nu-mi produce o plăcere mai mare decât să înțeleg ce gândește un copil despre această lume în care s-a trezit fără să o ceară și pe care adulții o construiesc pornind de la alte premise, cu alte mentalități și cu alte scopuri. Uneori discuțiile cu ei mi-au adus încrederea în lumi ideale aproape tangibile, pentru că am întâlnit copii sclipitori sau teribil de buni, de o creativitate aparent inepuizabilă sau foarte conștienți de ceea ce pot ei face mai bine în acest loc numit Terra. Nu ai cum să rămâi nemișcat atunci când sateliții se învârt cu atâta viteză în jurul tău, pentru că în felul acesta dau naștere vieții. Tot copiii mai aduc și acel sentiment firav, căzut de mult în derizoriu: speranța. Sigur, este o generalizare. Iar în această generalizare vom include și un fapt, acela că nu copiii pornesc războaiele, doar le suportă cu costuri nedrept de mari.
„Consider că oamenii care dețin prea multă putere devin atât de obsedați de ce impact pot avea nu numai pentru câțiva, ba chiar pentru țări sau mai mult, astfel devin lacomi și periculoși. Nici măcar nu mai sunt ei înșiși, dar se maschează singuri cu ce e mai rău din ei, acoperiți ca de o pătură. Aș vrea să adresez niște păreri de rău pentru cei care au avut de suferit în urma acestui război scârbos care sper să se termine cât mai curând.” — Miruna, 12 ani
Noi nu avem televizor acasă și copiii mei nu trăiesc pe fundalul știrilor. De aceea, cu două săptămâni înainte de declanșarea războiului, am fost foarte surprinsă ca în timpul cinei, Smaranda, copilul meu cel mare, să mă întrebe din senin și pe cel mai comun ton: „Tu știi cât face o bombă de la Moscova până la București? 10 minute! Doar atât!”. M-am adunat cu greu și am glumit un pic pe seama acestor „fun facts” care circulă prin canalele lor de comunicare. Mi-am zis: dacă m-aș gândi cu adevărat la război, sigur nu aș căuta o astfel de informație. Dar eu ce informații aș căuta oare? De atunci, în fiecare zi, copiii îmi aduceau acasă tot ceea ce eu evitam cu bună știință să citesc despre război, de parcă ignoranța mea i-ar fi minimizat existența sau posibilitatea. Au fost câteva zile în care doar am ascultat și m-am gândit cum să îmi ajut mai departe copiii să înțeleagă și să reziste emoțional acestei noi situații, dar acum îmi dau seama că de fapt eu eram mai nepregătită decât ei. Nu „copiii din ziua de azi” trăiesc într-o bulă, ci noi, ceilalți, care consideram până ieri răul ca fiind limitat, incapabil să răbufnească cu atâta intensitate. Ne oblojim fricile fiecare cu propriile convenții asupra istoriei, cu cărțile de geopolitică citite, considerăm viitorul cs fiind previzibil și de aceea avem impresia că deținem un oarecare control asupra evenimentelor. Dar copiii au mintea liberă de aceste iluzii.
„Războiul este rău. Dar pe mine nu mă sperie, fiindcă știu că o țară are mulți prieteni. Eu am peste 40 de prieteni și am doar 9 ani, mă simt protejat. Dacă un singur om vrea război și restul lumii vrea pace, de ce acest război nu se oprește mai repede? Putin vrea ca toată lumea să creadă că el este cel mai puternic om și de-asta amenință cu războiul. Vrea să ne intimideze. De fapt nu este așa de puternic, dar oamenii au greșit, fiindcă i-au dat voie să-i terorizeze și să aibă arme atât de puternice.” — Matei, 9 ani
În prima zi de război, nu am vorbit nimic cu fetele mele. Le întrebam din când în când de teme, de masa de seară sau de te miri ce alte „nimicuri”, în timp ce mă ascundeam să mai plâng câte un pic. În puținele clipe în care m-am mobilizat să fac un plan, singurul plan a fost să evit discuția cu copiii mei. Dar, spre seară, am scos treptat tot ce ținusem peste zi, le-am adus niște daruri de la o prietenă recent întoarsă din Ucraina, am încercat să descifrăm literele alfabetului străin și le-am întrebat despre cum ar vrea să-i ajutăm pe refugiații care încep să treacă granița. Am constatat rapid că știau încă de la începutul zilei că este război: copiii știu mereu, indiferent de ceea ce credem noi. Sunt și acum părinți care evită discuția cu copiii lor, ca să le protejeze emoțiile. Bineînțeles că nu mă hazardez să le dau sfaturi într-o astfel de situație traumatizantă pentru sute de mii de oameni, însă pentru mine, chiar și în situații în care nu am știut să le transmit certitudine, am simțit că este liniștitor pentru toată familia să ne știm grijile unii altora. Indiferent cât de închisă ar fi bula în care un copil este ținut captiv de realitate, va ști când ceva nu este în regulă, fie de la alți copii, fie citind umbrele de pe fețele adulților.
„Personal, nu prea mi-e frică de război, chiar dacă Rusia este o țară puternică. Dar aș ajuta oamenii, mai ales acum când au nevoie de ajutor. Poveștile lor mi se par triste și mă simt empatică, alături de acei oameni. Cred că Ucraina este o țară puternică, la fel ca România, probabil în curând va intra în UE și totul se va termina cu bine.” — Amalia, 12 ani
În a doua zi de război, Smaranda a avut ora de geografie, iar la finalul zilei, mi-a povestit cum le-a arătat profa pe hartă planurile de cucerire ale Rusiei, Insula Șerpilor deja cucerită, noutatea fiind că au conștientizat cât de aproape de noi se întâmplă totul. Primul meu gând a fost să mă revolt: „ce-a fost în capul profesoarei?” Dar apoi mi-am dat seama că nu știu nici ce e în capul meu. Am întrebat-o dacă i s-a făcut frică ei sau vreunui alt coleg. Mi-a răspuns că nu neapărat, știa oricum toate lucrurile astea. Doar că în fața hărții s-au întrebat cu voce tare: „De ce vrea Putin și mai mult pământ dacă are deja atâta? E stupid!” Acasă am vorbit despre războaiele anterioare, despre motivele pentru care oamenii se luptă între ei de mii de ani și am povestit despre resursele naturale și legătura lor cu războaiele, despre dominație și despre dictatori. Am constatat că la cei 12 ani pe care-i are, Smaranda (la fel ca și colegii ei de clasă) știe care sunt puterile nucleare ale lumii, ce înseamnă NATO și ce țări nu fac parte din organizația internațională și de ce.
Uneori mi se părea că discuția noastră se purta ca între niște oameni maturi, dar pe alocuri aluneca spre schimburile de replici pe care le avem atunci când jucăm Catan: aici cucerim un oraș, ne mai trebuie piatră, grâu sau pădure și ne îndreptăm spre un teritoriu nou ca să le-o luăm înainte celorlalți și să câștigăm jocul. În alte momente ajungeam inevitabil la Netflix: „Dacă Putin va folosi bombele nucleare, la fel va face și NATO și va fi ca în The Umbrella Academy, doar că va muri toată lumea de-adevăratelea”, a zis ea. Am râs (nervos) cu toții și le-am zis că întotdeauna avem cel puțin o soluție pentru fiecare problemă. De exemplu, ne-am putea refugia la bunici pentru că nimeni nu ar avea de ce să invadeze Teleormanul. Toate aceste referințe mi-au dat însă de gândit: imaginația ne ajută indiferent de vârstă să rezistăm în feluri diferite, chiar și în cele mai atroce situații pentru că produce și asociază imagini exterioare cu amintiri sau emoții personale, iar legăturile odată create anulează din incertitudine, creează breșe în deruta provocată de evenimentele imprevizibile. De aceea eu cred că orice schimb de idei, de frici, de gânduri între oameni de orice vârstă este neprețuit.
În a treia zi de război, așteptând autobuzul, am comis indiscreția de a mă uita peste umărul Smarandei în momentul în care citea story-urile de pe Instagram și de pe Whatsapp. Eram curioasă ce postează zilele astea copiii pe rețelele de socializare. Meme-urile sunt peste tot, ca de obicei. Iar la câteva dintre ele am reacționat destul de nemulțumită și i-am spus cât de nepotrivite sunt: nu este nimic haios în a face glumițe cu Putin acum, când oamenii sunt nevoiți să-și părăsească țara pentru a supraviețui. Gândirea cu poze a fiecăreia dintre noi lucra de fapt în paralel: eu vedeam numai scenele emoționale pe Facebook, ea scrolla meme-uri ca să uite cumva de toată presiunea venită pe toate căile din exterior. Mi-am dat seama că amândurora ne era frică, dar ne apăram în moduri diferite. În cele din urmă am început să mai râd și eu din când în când, iar ea a lăsat meme-urile, dintre care „oricum majoritatea sunt sadice”. Acum, în rarele momente în care intră pe Instagram, răsfoiește apelurile de oprire a războiului pe care le fac artiștii pe care îi urmărește și, în rest, citește din seria de cărți „Miss Peregrine” de Ranson Riggs. Seria relatează întâmplările prin care trec niște copii cu superputeri aflați mereu în pericol din cauza războiului, dar care au posibilitatea în situații extreme să se refugieze în bucle temporale pentru a se salva iar și iar. Mi-ar plăcea să fiu Miss Peregrine, să mă pot transforma în pasăre și să pot crea bucle temporale pentru toți copiii.
„Nu există motive adevărate pentru a începe războaie.” — Elisabeta, 9 ani
Știind cât de importantă este pentru Smaranda propria imagine, i-am arătat fotografii și filmulețe cu copii ucraineni făcute în aceste zile la vămile românești și am întrebat-o ce crede despre ele. De obicei ea fuge de orice cameră foto, chiar și când vrem să ne facem un portret de familie, nu-și face selfie-uri, nu postează pe Instagram fotografii cu ea. Am povestit un pic despre legăturile complicate dintre dreptul la propria imagine și fotojurnalism, iar cuvintele cu care mi-a răspuns sunt acestea: „E ok să-ți folosești camera foto ca să atragi audiența pentru a-i face pe oameni conștienți de ce se întâmplă, dar nu e ok să arăți filmulețe cu tați care își iau la revedere de la copiii lor pentru că este ceva intim și dureros. Iar jurnaliștii ar trebui să le ceară acordul de fiecare dată direct copiilor, nu doar părinților. Mie nu mi-ar plăcea să-mi fie folosită imaginea, nici măcar în război.” Am rugat-o să le transmită ceva celor care pornesc războaie pentru putere. A zis că i se pare prea stupid tot ce se întâmplă pentru a găsi reacția potrivită, dar într-un moment de vulnerabilitate a făcut o mică explozie: „Le-aș spune așa: țara voastră e mai mare decât un continent! Dacă vreți și mai mult, mergeți pe Lună să vă luptați pentru ca noi să putem trăi în continuare pe Pământ.”
Nu am reușit să ajungem la protestul împotriva războiului din fața ambasadei Ucrainei de zilele trecute, dar mi-am dorit mult să stau de vorbă cu un copil care a participat la un eveniment care ar trebui să se întâmple zilnic în fiecare localitate din lume atâta vreme cât în vreun colț al ei este război. M-am întâlnit așadar aseară pe Whatsapp video cu Arik, un viitor prieten de-al meu, în vârstă de 5 ani. În primul rând mi-a spus cât de bine s-a distrat alergând pe sub steagul Ucrainei fluturat de mâinile oamenilor care se strânseseră în fața ambasadei „ca să le arate ucrainenilor că sunt de partea lor.” Apoi mi-a spus ceva foarte frumos: o poveste.
„Au fost odată două țări care își doreau aceeași floare ca să facă din ea medicamente. Regii s-au dus atunci la un înțelept și el le-a spus că una dintre țări are nevoie doar de tulpină, iar cealaltă doar de petale. Și nu s-au mai luptat.” L-am întrebat pe Arik unde ar trebui să-i căutăm azi pe înțelepții care ne-ar putea ajuta să readucem pacea și mi-a răspuns că ei sunt peste tot: „bătrânii din popor. Bătrânii au trecut prin multe și știu.”
Foto main: Marin Raica
