Cazul reportajului despre revenge porn, recent publicat de Casa Jurnalistului, a deschis o discuție despre cum judecăm părinții după faptele copiilor - și viceversa. Mama abuzatorului descris în text a fost rapid identificată și acuzată că e vinovată de faptele fiului. Era candidată USR la alegerile europarlamentare la momentul respectiv, dar și-a retras candidatura în urma valului de ură îndreptată asupra ei, prin postări și comentarii.
La scurt timp după incidentul ăsta, felia românească de internet s-a inflamat într-o situație similară, dar inversă: de data asta, un fiu era criticat pentru păcatele mamei. Libertatea a relatat adopția unui copil de către premierul Viorica Dăncilă, iar ulterior Victor Dăncilă a fost catalogat drept agramat în Adevărul. A fost un ecou al înfierării mamei lui, adeseori trasă la răspundere pentru exprimări neclare, confuzii de cuvinte și gafele în discursuri.
Mulți dintre noi participă la obsesia colectivă și eternă pentru copiii cu părinți celebri, mai ales când fiii și fiicele aleg aceeași carieră ca mama și/sau tata. Fiica Andreei Esca e deja o mică vedetă, influencer în toată regula pe Instagram. Copiii cuplului de actori Will Smith și Jada Pinkett Smith, Jaden, Willow și Troy, sunt în egală măsură adulați și luați la mișto pentru declarațiile și aparițiile dezinvolte și uneori bizare. Despre actrița Tori Spelling s-a spus adeseori că lipsa ei de talent e tăcută sub tăcere în industrie datorită influenței tatălui său, mogulul din showbiz Aaron Spelling.
Fără doar și poate, notorietatea părinților dă de foarte multe ori un start pe poziție de avantaj copiilor. În același timp, când te naști din vedete, ai un set de anxietăți aproape garantat din fabricație. Părinții simt nevoia să-și protejeze cu orice preț copiii, ajunși pe lume ca subiecte de tabloid, iar cei mici simt adeseori presiunea de a se ridica la nivelul de celebritate/avere/performanță atins de mami și tati. Nici situația inversă nu-i mai comodă. Părinții care se trezesc în lumina reflectoarelor din cauza notorietății copiilor au de gestionat situații în care trebuie să-și regândească viața de familie, cariera și cam orice alegere importantă. În multe cazuri, părinții copiilor-vedete ajung să-i exploateze pentru profit și, în cele din urmă, să treacă prin „divorțul” de cei mici, care aleg să se emancipeze legal de familie. (Vezi cazul lui Michael Jackson și al familiei sale complicate: un tată care l-a împins constant spre excelență, dar care era și abuziv; o familie extinsă, de care s-a separat legal în adolescență; statutul de superstar, combinat cu scandaluri și acuze de pedofilie etc.)
E ok din punct de vedere etic să judecăm fiul sau fiica după greșelile mamei sau ale tatălui? Ce anume din psihologia umană și dinamicile sociale la care participăm ne determină să facem transferul ăsta de judecată de la o generație la alta? Care e istoria acestei practici - ne apropiem de o lume în care „originea sănătoasă” contează la fel de mult ca și înainte de 1989?
Am rugat un antropolog, o profesoară de filosofie, o psiholoagă și un istoric să ne explice.
De ce judecăm copiii după faptele părinților și viceversa?
Radu Umbreș, antropolog: Sunt doi factori care ne ghidează judecățile morale despre oameni legați prin filiație. Primul este unul cultural și se leagă de istoria relațiilor morale din societățile tradiționale. O caracteristică a acestora este responsabilitatea solidară: o acțiune are repercusiuni nu doar asupra individului, ci și asupra celor de care este legat prin rudenie. Și rușinea și mândria se reflectă social atunci când omul este perceput ca rezultatul relațiilor sale sociale. Părinții sunt judecați după faptele copiilor, pentru că unul dintre rolurile fundamentale ale unui om în societatea tradițională este să producă urmași și să îi înzestreze cu avere și educație. De aceea, indiferent cât de multe lucruri va face un om, a rămâne fără copii este o neîmplinire fundamentală. Însă, așa cum valoarea socială a părinților crește prin reușitele copiilor, și propoziția opusă este valabilă.
Al doilea este unul psihologic care ține de percepția esențelor umane. „Așchia nu sare departe de copac” sau „ce naște din pisică, șoareci mănâncă” sunt proverbe care provin din înclinația noastră de a atribui similarități între copii și părinți datorită legăturii biologice. Asemănările esențialiste percepute depășesc domeniul fiziologic și ating sfera „caracterului”, a înclinațiilor pe care le imputăm indivizilor și originilor lor biosociale. Dacă părintele sau copilul dau dovadă de imoralitate, căutam ceva din interiorul lor care este responsabil pentru aceste decizii, iar acea esență ascunsă este percepută ca transmisă prin filiație, la fel ca înălțimea sau culoarea ochilor.
Anca Gheauș, profesoară de filosofie la Universitatea Pompeu-Fabra: Mi se pare o întrebare fascinantă, mai ales în măsura în care se referă la relația dintre părinți și copiii lor adulți. Când ești mic, e clar: cine ești și ce faci reflectă în mare măsură cine este și cum se poartă cei care te cresc. În schimb, când e vorba să împarți responsabilitatea între oameni în toată firea și părinții lor, există două posibilități, fiecare cu tentațiile ei, și care se exclud reciproc. Fie tu, ca om matur, ești în întregime responsabil de caracterul și faptele tale – asa cum spune legea, de exemplu. Fie – așa cum spune soțul, sau poate psihologul – o parte dintre defectele (și calitățile!) tale de adult se datorează celor care te-au crescut. Se datorează într-un sens „tare”: n-ar fi putut să fie altfel! În cazul ăsta nici vina, nici meritul, nu-ți aparțin în întregime. Dar dacă așa stau lucrurile, partea de vină și de merit care nu-ți aparține ție nu aparține în întregime nici părinților tăi: le-au moștenit și ei de la părinții lor, care, de asemenea... Oricum ai da-o, părinții pot purta cel mult o parte foarte, foarte mică de responsabilitate.
Ce resorturi psihologice ne determină să transferăm uneori judecata asupra părinților pe copii și viceversa?
Mădălina Sava, psiholog și psihoterapeut: Știm că există atât un fond genetic comun de 50% între copii și părinți, cât și un mediu comun, cel puțin în prima parte a vieții, până copiii devin adulți și pleacă de acasă. Din ce știm, predispozițiile genetice sunt importante, astfel încât există similarități mai mari de exemplu între gemenii crescuți de familii diferite, decât între frații care au fost crescuți de aceeași familie, dar au fondul genetic diferit (cazurile în care cel puțin unul dintre copii este adoptat). Din relația cu părinții învățăm anumite reguli care ne ghidează viața, reguli pe care le interiorizăm și care ne pot ajuta sau nu ca adulți. Părinții pot greși în multe feluri în creșterea copiilor, modelându-le aceleași temeri pe care ei le au, prin presiune excesivă, sau chiar prin neglijență și abuz.
Cu toate aceste influențe, ca adulți suntem responsabili să conștientizăm atât bagajul genetic cu care venim și să îl folosim în avantajul nostru, cât și regulile pe care le-am interiorizat în dezvoltarea noastră, în relație cu familia. Doar pentru că există o predispoziție genetică către o afecțiune sau alta nu înseamnă că o vom și dezvolta ulterior - ne putem proteja prin comportamente sănătoase, așa cum putem pune în valoare anumite trăsături care au o componentă genetică prin contextele în care ne plasăm. De asemenea, e bine să conștientizăm și tiparele de gânduri, emoții și comportamente, regulile pe care le-am integrat în dezvoltarea noastră, care e posibil să nu ne mai ajute. De exemplu, doar pentru că am simțit că în relație cu părinții ni se acorda atenție doar atunci când avem rezultate deosebite, nu înseamnă că suntem lipsiți de valoare în absența lor, sau că alte persoane nu ne apreciază și prin prisma altor calități, sau că emoțiile și nevoile noastre nu sunt importante.
La nivelul judecății sociale, aplicăm de multe ori ceea ce numim gândirea rapidă, euristici (vezi Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă), mintea noastră fiind predispusă să își explice lumea prin narațiuni, prin tipare, dar care, din păcate, sunt contaminate emoțional și sunt subiective, astfel încât ne predispune la erori de judecată. Este nevoie de foarte puține instanțe ale unui eveniment ca să tragem concluzia că este un tipar, care de multe ori este fals, iar să luam decizii și să judecăm pe baza lui ar fi o greșeală.
În concluzie, aș fi tare atentă cu privire la stabilirea unor relații de cauzalitate între anumite comportamente și background-ul familial al unei persoane (Nu toți oamenii care suferă abuzuri sau care sunt expuși la situații cu potențial traumatic dezvoltă tulburare de stres post traumatic, de pildă, așa cum nu toate persoanele care au o predispoziție genetică către dependența de alcool ajung să fie dependente). Aceste relații sunt mult mai complexe decât par la prima vedere, deci ar fi bine să reușim să ne suspendăm tendința de a ne forma o opinie în câteva secunde, ca să nu tragem concluzii pripite, asta dacă ne interesează, într-adevăr, să ne apropiem de realitate.
Înainte de 1989, dacă nu aveai „origini sănătoase”, adică dacă veneai dintr-o familie de burghezi, puteai să te trezești că n-ai voie să faci facultate - ba, mai mult, puteai fi trimis la muncă forțată. Cum funcționa sistemul ăsta și în ce măsură a fost continuat până în zilele noastre?
Mihai Burcea, istoric: Promovarea cadrelor în aparatul de partid și de stat în funcție de originea socială a fost un principiu pe care comuniștii l-au respectat cu o oarecare strictețe până prin anii ‘70-’80. Pe fondul unei nevoi acute de tehnicieni, datorată industrializării accelerate, regimul a început să pună pe plan secund mediul de proveniență, insistând mai mult pe competențele și calificările cadrelor. De altfel, acest lucru poate fi observat cu ochiul liber prin studierea dosarelor personale existente în arhiva fostei Secții de cadre a CC al PCR. Dosarele din anii ‘50-’60 sunt mult mai voluminoase decât cele întocmite în vremea „domniei” lui Ceaușescu, atunci când cadriștii partidului nu mai întreprindeau investigații ample privind situația socială și politică, precum și a veniturilor rudelor titularului dosarului.
Desigur, cei care proveneau din familii de muncitori sau țărani săraci erau avantajați în vechea societate, în dauna celor care aveau rădăcini burghezo-moșierești, mic-burgheze sau chiaburești („origini nesănătoase”), însă nu întotdeauna se aplica acest principiu. Au fost nenumărate cazuri de demnitari sau funcționari superiori care au fost promovați în sistem în ciuda „dosarelor necorespunzătoare”. Motivul: partidul avea mare nevoie de prestigiul și expertiza unor personalități care făcuseră carieră în anii de glorie ai democrației burgheze.
Amintesc aici câteva cazuri flagrante: Petru Groza, Mihail Ghelmegeanu, Mihail Ralea, Horia Hulubei, care au făcut parte din elita politică a regimurilor anterioare și care au primit înalte demnități sub regimul comunist. Primii trei au fost miniștri în perioada interbelică, căpătând funcții de anvergură și în anii „puterii populare”, iar Hulubei, fost rector al Universității din București în timpul dictaturii militare-fasciste, a fost recuperat discret și catapultat direct în fruntea Instituitului de Fizică al Academiei Române.
De asemenea, Scarlat Calimachi, supranumit „Prințul roșu”, un fost „tovarăș de drum” al comuniștilor cu origini aristocratice a primit poziția de director de muzeu în anii ’50, iar cel mai longeviv premier al României (Ion Gheorghe Maurer, membru de partid din 1937) aparținea clasei de mijloc, fiind fiul unui profesor alsacian.
În privința prezentului: n-am studiat „compoziția socială” a Parlamentului sau a Guvernului, însă indiferent de clasa socială din care provin marea majoritate a demnitarilor care populează aceste instituții au o trăsătură comună: bogăția/averile. E de-ajuns să le studiem declarațiile de avere și de interese pentru a ne face o idee de ansamblu asupra actualei clase conducătoare din România și a intereselor pe care ea o reprezintă. Din acest punct de vedere, putem spune că societatea contemporană românească se aseamănă izbitor cu cea dintre cele două Războaie Mondiale, fiind profund marcată de inegalități sociale, decalaje economice și instituții publice slab dezvoltate.
