Trăim într-o eră în care părinții sunt încurajați să discute cu copiii lor despre consimțământ. Cu toate acestea mulți dintre ei, deși bine intenționați, nu realizează că, atunci când își dau acordul pentru perforarea urechilor bebelușilor lor, de cele mai multe ori la doar câteva zile de la naștere, iau o decizie unilaterală și îi supun la o procedură dureroasă și aplică, literalmente din fașă, standarde de frumusețe bazate pe discriminare de gen.
Am zis bebelușilor? De fapt, vorbim despre fete.
Nu îmi doresc să ridiculizez un simbol cultural și nici să mă poziționez, în mod rigid, deasupra tuturor. Vreau doar să dezbatem mai mult ce ar mai putea înțelege fetele noastre din acest obicei de a li se perfora urechile pentru cercei, și dacă nu cumva stabilirea unei limite etice ar fi o cale mai bună de a crește noile generații mai conștiente de dreptul lor la consimțământ informat. Iar cerceii pot fi un prim exercițiu.
„-Ne gândim la corpurile noastre ca fiind sută la sută produsul naturii, în realitate, ele fiind și produsul culturii în care ne naștem și trăim,” Arată un articol al The body project, un proiect marca Bradley University, al cărui scop e să crească nivelul de conștientizare asupra efectelor negative a promovării imaginii corporale ideale. De fapt, toate culturile lumii au diverse forme în care intervin asupra corpului și acest lucru s-a întâmplat încă din preistorie.
Practica alungirii gâtului cu ajutorul inelelor, specifică anumitor triburi thailandeze, datează de secole, deși este mult mai puțin răspândită în zilele noastre decât era acum câteva sute de ani. De asemenea, este uimitor dacă ne gândim că bine cunoscutul obicei al bandajării picioarelor fetelor, practică numita și „picioare de lotus” – simbol al frumuseții, statutului social și al purității, a dispărut complet de pe radarul practicilor tradiționale chineze abia în 1950. Încă putem fi uimiți uimiți de complexitatea desenelor cu henna, făcute în special pe mâini și pe picioare, în timpul ceremoniilor de nuntă sau al sărbătorilor religioase din India sau Pakistan.
Acum opt ani, la nașterea primului meu copil, am avut de făcut mai multe alegeri: da sau nu vaccinare, aprobarea diverselor proceduri medicale, înfășarea sau nu imediat după naștere și alte decizii care reprezintă doar un mic preview a ceea ce înseamnă să fii părinte. Ulterior, la patru ani distanță de la prima naștere, am născut o fetiță și, pe lângă toate alegerile pe care le-am făcut la nașterea fratelui ei, am mai avut de făcut încă una: da sau nu găurilor pentru cercei.
Aceasta este, cronologic vorbind, prima discriminare pe bază de gen pe care o facem între fete și băieți, dintre cele pe care le-am putut identifica.
Definiția discriminării, deși ne putem duce cu gândul că înseamnă cum se comportă alții cu noi, este, de fapt, încălcarea unui drept, în special în baza apartenenței la un anumit gen, rasă, clasă etc. Dacă și vouă vă place să vă simțiți stăpâni pe propriul corp, să nu vi se facă lucruri care ar putea să vă doară sau să fiți întrebați atunci când se iau decizii asupra propriul vostru corp, înțelegeți foarte bine ce înseamnă acest drept.
Atunci când am fost întrebată dacă sunt de acord cu perforarea lobilor urechilor fiicei mele, în mintea mea s-a declanșat un iureș de gânduri și am avut senzația viscerală că nu e un lucru la care să răspund cu da. Cel puțin nu înainte să mă gândesc bine de tot înainte. Probabil că, odată cu fiica mea, s-a născut și simțul responsabilității legat de ce vreau să dau mai departe femeii care va deveni ea, lucru pe care l-am perceput diferit față de instinctul pur matern apărut atunci când am devenit – pentru prima dată – mamă, a unui băiat.
Ca mamă de fată, am început să reconsider lucruri la care nici nu mă gândisem înainte.
Negăsind niciun beneficiu care să provină dintr-o valoare palpabilă, am ajuns la concluzia că perforarea lobilor cu scopul de a-i pune cercei unui bebeluș nu este decât un standard de frumusețe pe care îl aplicăm de la naștere fetelor, fără să îl chestionăm. O procedură dureroasă, cu totul inutilă.
Ca și tatuajul, găurirea urechilor intră în categoria modificărilor corporale și mi-ar plăcea mult, pentru sănătatea fetelor noastre care vor fi femei, să le transmitem că luăm decizii legate de corpul nostru pe argumente mai solide decât „ca să fie frumoasă” și „pentru că e fată”.
Totuși, nu ne-am tatua copiii la naștere așa cum o fac unele culturi indigene, nici nu le-am mutila genital pe fete așa cum se întâmplă în unele culturi africane, nu-i așa? Adevărat, să dai găuri în urechi fetițelor la naștere nu e cel mai rău lucru pe care li-l poți face, dar semnificația acestui gest creează un precedent pentru toate drepturile noastre încălcate în foarte comuna discriminare de gen.
Mulți dintre părinți, din dragoste pentru copii, se gândesc că le e mai ușor copiilor să suporte durerea atunci când au 24 de ore și că e mult mai ușor de realizat decât atunci când ar avea doi ani, de exemplu. Dar hai să ne imaginăm că le perforăm urechile la doi ani, când sunt suficient de mari să ne spună, după caz:
Da, mami, ai luat o decizie foarte bună, pur și simplu mi-a plăcut! sau Mami, mă doare! sau Ajutor! sau Mami, nu mă mai ține.
În general, atunci când dezbatem subiecte legate de modificări corporale nu luăm în calcul obiceiuri precum perforarea urechilor, deși s-ar încadra prin definiție la această categorie. Pentru că pur și simplu acest obicei s-a banalizat atât de tare încât pare aproape „natural”. De cele mai multe ori, schimbările de paradigmă se întâmplă treptat și pe termen lung într-o societate, iar una dintre cauze ar fi că ezităm să reconsiderăm într-o manieră conștientă ceea ce am preluat ca de la sine înțeles.
Perforarea urechilor este un obicei antic, cu multiple semnificații, fiind considerată una dintre cele mai vechi practici de modificare corporală. Dovezile istorice arată că era un mod foarte răspândit prin care civilizațiile lumii puteau să-și exprime apartenența culturală sau religioasă. Însă odată cu propagarea acestui obicei la nivel global, societatea secolului XX a preluat acest obicei, în mare măsură, doar ca pe un standard de frumusețe.
Având în vedere că este un subiect ce le vizează în mod direct, femeile, mamele și fiicele, pot oferi perspective noi celorlalți membri ai societății și, pe măsură ce discuțiile se răspândesc la scară largă, tradiții care au fost odată acceptabile pot părea învechite sau nepotrivite pe măsură ce valorile și normele sociale se schimbă.
Istoric vorbind, multă vreme a fost foarte atractiv și atunci când o femeie se află într-o situație vulnerabilă: existau astfel mai multe șanse să dobândească un soț, căsătoria oferindu-i protecție și statut social.
În condițiile actuale, însă, în care femeile își pot oferi de cele mai multe ori singure tot ceea ce le putea oferi căsnicia odată, nu ne putem gândi, oare, ca standardele de înfrumusețare au devenit un mecanism de adaptare de care avem nevoie, ușor, ușor să ne desprindem?
Iliza Shlesinger, o femeie comediant premiată, apare pe Netflix is a joke, cu o glumă de 2 minute elocventă pe această temă:
„Dacă am fi cu toții animale și bărbații ar fi lei înfometați și femeile gazele, în ce ar consta comportamentul unei prăzi sigure: al gazelei care aleargă cu 90km/h motivată intrinsec de o stimă de sine ridicată ca și cum ar striga «Dețin propria casă și am un doctorat, tocmai am depus avansul pentru o barcă și nu-mi urăsc tatăl!» sau al gazelei care șchiopăta și întreabă cu ochii umezi «Ce-i ăla un penalty?» Un prânz mai ușor de obținut, asta zic.”
Având în vedere că este un subiect ce le vizează în mod direct, femeile, mamele și fiicele, pot oferi perspective noi celorlalți membri ai societății și, pe măsură ce discuțiile se răspândesc la scară largă, tradiții care au fost odată acceptabile pot părea învechite sau nepotrivite pe măsură ce valorile și normele sociale se schimbă. Așa cum se întâmplă cu unele transformări legate de rolurile de gen, în contextul unei societăți care promovează egalitatea.
Tradițiile care încalcă drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi cele care implică discriminare, violență sau abuz, ar trebui reconsiderate pentru a promova o societate mai justă. Dacă membrii comunității simt că o astfel de tradiție nu mai reflectă valorile sau nevoile lor, este important să se țină cont de punctele lor de vedere. Participarea comunității în procesul de reevaluare a ceea ce este social și cultural acceptabil poate duce la soluții care să respecte atât trecutul, cât și prezentul. Reconsiderarea acestor obiceiuri nu înseamnă neapărat abandonarea lor, ci poate implica adaptarea sau reinterpretarea acestora pentru a se alinia cu valorile și circumstanțele actuale. Astfel pot rămâne relevante și semnificative, contribuind la identitatea și coeziunea comunității.
Cu scopul de a aduce cât mai multă claritate asupra dilemei etice în care se pot afla unii dintre părinți, am invitat-o pe doamna Mihaela Frunză, cercetătoare în etică, conferențiar doctor la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj, să ne răspundă la câteva întrebări.
Cum a arătat de-a lungul timpului conceptul de consimțământ al copiilor și cum s-a schimbat raportarea adulților la acest concept în perioada recentă?
Mai întâi, conceptul de „consimțământ” (consent – în limba engleză) este folosit într-o varietate de moduri, în funcție de domeniul în care este discutat. Într-o căutare simplă pe Google o să găsim trimiteri diverse, de la consimțământul pentru relații sexuale (age of consent), consimțământul pentru proceduri medicale de rutină sau consimțământul pentru participarea la cercetări experimentale. Într-o carte pe care am scris-o acum câțiva ani am studiat tema consimțământului copiilor pentru participarea la cercetări experimentale, care este reglementată constant și riguros, datorită posibilelor riscuri pe care le incumbă implicarea copiilor în proceduri de acest fel, dar și a potențialelor beneficii pentru aceștia. În cele ce urmează, mă voi referi în principal la acest tip de consimțământ, raportându-mă la celelalte tipuri prin comparație.
Conceptul de consimțământ al copiilor în cercetările care includ copii a evoluat de la o totală lipsă de preocupare sau de recunoaștere a importanței acestuia către o abordare care pune un accent puternic pe protejarea copiilor. Acum 60 de ani, la instituția pentru copii cu dizabilități (retard mintal) Willowbrook, medicii au considerat că pot controla mai bine un focar de hepatită administrând virusul hepatic copiilor nou admiși, fără să îi informeze pe părinții acestora. Raționamentul lor se baza pe faptul că tulpina virală administrată era mai ușor de tratat decât dacă pacienții ar fi contractat virusul din mediu. Din acest exemplu din istoria recentă putem observa că ideea de consimțământ informat era neglijată complet.
Odată cu consolidarea cadrului normativ al cercetărilor experimentale cu subiecți umani, copiii au început să fie priviți drept cazul paradigmatic de persoane vulnerabile, pentru care este necesară o abordare care să vizeze protecția acestora. În general, persoanele vulnerabile sunt definite drept acele persoane care, din diverse considerente, nu au capacitatea de a consimți în mod liber pentru a participa la o cercetare experimentală. Copiii sunt vulnerabili în mod intrinsec (ei nu își pot revendica propriile drepturi și au nevoie de sprijin pentru a putea beneficia de ele). Putem observa că vulnerabilitatea lor este de natură temporară (după împlinirea vârstei legale ei își pot exercita toate drepturile, inclusiv capacitatea de a consimți) și are un caracter gradual (există diferențe de dezvoltare a capacității de a lua decizii care pleacă de la zero și se consolidează pe măsura înaintării în vârstă).
Pentru a ține cont de aceste considerente atunci când ne raportăm la ideea de consimțământ al copiilor, practicile recente impun luarea în calcul a opiniei copilului de îndată ce acesta este capabil să o afirme. Dacă se pune problema implicării într-o cercetare experimentală, copiii trebuie să fie informați, la nivelul lor de înțelegere, asupra condițiilor de participare, și ar trebui să își exprime un acord (assent), care să vină în completarea consimțământului (consent) exprimat de părinții/tutorii copilului. Mai multe ghiduri ale asociațiilor medicale pediatrice indică vârsta de 7 ani drept un prim prag de la care încolo să fie solicitat acordul copilului (assent) iar unele instituții recomandă ca accesul la cercetare să nu fie permis în cazul în care copilul refuză participarea, chiar dacă părinții ar solicita această participare. Mai departe, cu cât vârsta și abilitățile copilului vizat cresc, cu atât crește capacitatea sa de a înțelege mizele unor decizii și cu atât mai mult obținerea unui acord în completarea consimțământului părinților este mai importantă.
Părinții iau multe decizii în numele copiilor – putem distinge între decizii întemeiate (cum ar fi decizii medicale) și unele mai puțin întemeiate (cum ar fi perforarea urechilor)? Se pot ierarhiza astfel de decizii?
Un document care ne poate ajuta atunci când luăm în calcul deciziile referitoare la copii este Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului (1989). Acest document propune principiul interesului superior al copilului atunci când avem dileme despre deciziile dintr-un anumit moment.
Din această perspectivă, deciziile legate de sănătatea și protecția copilului (de exemplu, deciziile referitoare la vaccinare sau la intervenții medicale salvatoare) pot fi considerate justificate din punct de vedere moral, iar acestea sunt luate de părinți.
Deciziile care nu implică riscuri semnificative pentru sănătate sau binele copilului (de exemplu, perforarea urechilor) tind să fie mai subiective și sunt supuse normelor culturale sau preferințelor personale. Totuși, dat fiind că ele modifică aspectul fizic al copilului, personal susțin implicarea pe cât posibil a copilului în luarea acestor decizii.
Din perspectiva pe care o menționam mai sus, a eticii cercetării, factorul care trebuie cântărit cu atenție atunci când ne referim la consimțământ este raportul dintre riscuri și beneficii. În interiorul categoriei riscurilor, putem de asemenea să facem o distincție între riscuri minime și riscuri majore. La fel, și părinții trebuie să cântărească riscurile și beneficiile deciziilor pe care le iau în numele copiilor lor.
Până unde ar trebui părinții să decidă în numele copiilor?
Părinții trebuie să decidă în numele copiilor atunci când aceștia nu au capacitatea cognitivă de a înțelege implicațiile deciziilor (ne putem referi spre exemplu la copiii foarte mici sau la cazurile medicale critice).
În etica cercetării este acceptat că, de la o anumită vârstă (de obicei în jur de 7 ani), copilul trebuie să fie consultat, acordul său completează consimțământul părinților, iar decizia sa trebuie luată în considerare dacă se opune. Similar, copiii pot să înceapă să fie implicați în deciziile pe care le iau părinții începând din momentul în care pot să își afirme punctul de vedere. Consider că există un echilibru fin între protejarea intereselor copiilor și respectarea dorințelor lor, în special în situații care nu implică riscuri majore, dar în care autonomia lor poate fi dezvoltată.
Limita până la care părinții pot decide depinde astfel de maturitatea copilului și de importanța deciziei asupra bunăstării sale fizice și emoționale.
În final, vă invit la o călătorie pur imaginară în care, alături de femeile din cultura noastră, ne-am afla în fața unei balanțe enorme.
Din experiența de viață a tuturor acestor femei s-ar umple cele două talere și partea care se înclină mai tare merge mai departe la generațiile viitoare de fete. Într-un taler avem motivele pentru care ne dorim ca fiicele noastre să poarte cercei: marcarea stereotipă a genului copilului, respectarea tradiției și teama de a nu pierde aspecte culturale considerate valoroase, dorința ca ele să fie în standardele de frumusețe ale comunității în care trăiesc alături de noi, impulsul de a etala un anume statut social, disconfortul creat de atitudinea celor din jur, dacă nu o facem.
În celălalt taler am putea așeza puterea de decizie asupra propriului corp, aprecierea naturaleții și respectarea integrității corporale, transmiterea unei echități date de dreptul de a nu suferi din cauza faptului că aparții sexului feminin, posibilitatea de a crea din ritualul perforării un act de decizie conștient.
Personal, ador să port cercei și abia aștept ca fiica mea să decidă ea singură dacă va vrea sau nu să poarte. Dacă își va dori, vom face din asta o sărbătoare în care, cultural vorbind, consimțământul este mai cool decât cerceii.
Fotografia din deschidere: Amina Atar, via Unsplash.
