„Sunt un om timid, anxios și introvertit”, îmi zice Conrad Mericoffer încă din capul locului, de parcă vrea să mă avertizeze într-un fel. E suprinzător să auzi asta de la un actor, mai ales când vine de la unul care face și televiziune și care îți dă impresia că e mereu sigur pe el și de neclintit. La o privire mai atentă însă, și mai ales după ce vezi filmul Câmp de maci, îți dai seama că are sens ce spune el.
Născut în 1988, Mericoffer a absolvit UNATC-ul și a jucat de atunci la Nottara, Teatrul Evreiesc de Stat, Metropolis, Green Hours ș.a. În 2011, a câștigat premiul UNITER la categoria debut pentru rolul Trofimov din Livada de vișini, spectacol montat la TNB. A colaborat la mai multe spectacole independente cu regizorul Eugen Jebeleanu (RETOX, Ficțiuni mici de România, Dontrcybaby), iar recent a jucat rolul principal în filmul de debut al acestuia, Câmp de maci.
Am văzut filmul la Sfântu Gheorghe, în cadrul Festivalului Internațional de Film Anonimul, ajuns la a 18-a ediție, acolo unde a fost invitat și Mericoffer la o discuție post-proiecție în aer liber, în fața unui public numeros. El joacă aici rolul lui Cristi, un jandarm bucureștean gay care are o relație la distanță cu Hadi, un tip din Franța care vine din când în când să-l viziteze. Cristi face parte din echipa de jandarmi chemată să facă ordine într-un cinematograf din București, unde mai mulți ultranaționaliști homofobi întrerup proiecția unui film cu tematică LGBT.
Pentru rolul său din Câmp de maci, Conrad Mericoffer a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Internaţional de Film de la Gijón şi la Festivalul Internaţional de Film de la Torino.
La câteva zile după Anonimul, m-am reîntâlnit cu Mericoffer în București și am făcut o plimbare în zona în care a copilărit, Brezoianu-Știrbei-Victoriei, ocazie cu care mi-a povestit despre anii de studenție în UNATC, despre experiența în televiziune și colaborarea cu Eugen Jebeleanu, dar și despre admirația lui pentru Victor Rebengiuc.
Care-i povestea numelui tău?
Străbunicul meu, pe care îl chema Conrad, a venit în România din Graz, Austria, la sfârșitul secolului 19, și s-a căsătorit aici cu o rusoaică. Iar pe fiul lor, bunicul meu, l-au botezat Mihail. Numele meu complet e de fapt Conrad Mihail Mericoffer.
Ai avut pe cineva în familie cu înclinații artistice?
Băi, nu. Cu toate că bunicul meu, Mihail, era foarte îndemânatic. Lucra la strungărie și mi-au rămas de la el niște chestii foarte frumoase. Sunt efectiv niște sculpturi în fier.
Cum de ai ales actoria?
Eu voiam să dau la arhitectură. Dar am ajuns la actorie până la urmă. Și dacă stau să mă gândesc, facultatea de actorie pare o vacanță pe lângă arhitectură. Adică la teatru e cam păcăleală treaba asta cu licența și examenele, e o atmosferă foarte lejeră.
Și regreți că nu ai făcut arhitectura?
Da. Mai exact: am regretat de foarte multe ori că am dat la actorie.
De unde vine dezamăgirea asta? Înțeleg că te referi în primul rând la teatru.
Da, e legată de teatru. Am impresia că se vorbește mult și se face puțin. Auzi tot felul de baliverne și rar se întâmplă să ai un proiect în care se muncește pe rupte. Iar când am început să fac televiziune, n-am simțit că îmi lipsește teatrul. Și orice s-ar zice despre televiziune, acolo nu prea se pierde timpul, pentru că sunt mulți bani în joc. Chiar se muncește. Am și scris pentru televiziune câțiva ani și, având chestia asta, m-am cam detașat de ce făceam înainte.
Recunosc că n-am văzut niciunul dintre serialele despre care vorbești. Ce fel de personaje joci acolo?
Din ăștia bogați, oameni cu bani care au probleme în dragoste (râde). Mi-a zis un regizor la un moment dat că eu nu pot să joc săraci, îți dai seama ce tâmpenie. Că am numele ăsta, că tre’ să joc lorzi sau mai știu eu ce. La fel era și în facultate, unde nu mă lăsau să fac Caragiale. Ziceau că eu nu sunt pentru Caragiale, și de aia făceam numai îndrăgostiți din ăștia din Shakespeare. Dincolo de asta, am avut noroc cu profesori buni. L-am avut timp de un an pe Ion Cojar, chiar înainte să moară, și apoi pe Titieni.
Ce a însemnat pentru tine metoda Cojar?
Dincolo de pedagogia în sine, a contat foarte mult abordarea intelectuală pe care o propunea Cojar. Ideea că actoria are și o latură culturală și că e relevant cine ești și în afara meseriei. Cojar ne aducea în fiecare săptămână câte o carte din care ne citea și uneori te întrebai: care-i faza cu cartea asta? ce legătură are? Dar avea foarte mare legătură. În continuare cred că actorii ar trebui să citească mai mult. Și, sincer, nu știu cât ajută asta cu Netflixu’, să știi tu că ai văzut 500 de seriale și tot așa. Știu că sunt arogant acum, dar na, asta e. Oricum mulți cred că eu sunt arogant.
De ce?
Eu sunt de fapt un tip timid, anxios și introvertit. Și tocmai de asta unii mă iau drept arogant. De exemplu, la evenimente unde se adună multă lume, eu stau undeva într-un colț și am zece atacuri pe minut. Și probabil unii zic: ia uite-l pe ăla cum nu ne bagă în seamă.
Cum a început colaborarea ta cu Eugen Jebeleanu?
Eugen a făcut actorie inițial și am fost colegi, dar nu s-au legat lucrurile din prima. De fapt, în facultate aproape că nu ne vorbeam, nu aveam nicio treabă unul cu altul. Iar mai apoi, după niște ani, când s-a întors el din Paris, ne-am întâlnit și mi-a zis că vrea să facă un spectacol. Am zis da imediat, mai ales că eram deja foarte plictisit de teatru, și totodată răzvrătit, pornit împotriva lumii, iar Eugen venea cu un aer proaspăt.
Care era noul pe care îl aducea Jebeleanu?
Cum ziceam, tocmai terminasem facultatea și eram într-o perioadă din asta de răzvrătire, nu-mi convenea nimic, și Eugen venise și el cu revolta lui. Eram răi, ce să mai...(râde) Și mai e ceva: Eugen e actor la bază și asta contează foarte mult la repetiții. Nu că știe neapărat ce să-ți ceară, dar știe nuanțele și traiectoriile și te lasă cumva să te duci cu ele. Ține de un anumit flow. Asta îmi place. Plus că repetăm împreună foarte foarte mult, și la teatru, și la film.
Care a fost prima impresie legată de personajul tău și de scenariul de la Câmp de maci?
Îți zic foarte sincer: dacă ar fi fost alt regizor, nu aș fi acceptat. Un film ca ăsta cu o temă LGBT, una foarte delicată, are nevoie de o anumită sensibilitate și de o mare atenție la detalii. E un subiect pe care îl poți duce foarte ușor în derizoriu și vedem deja că se fac filme pe teme similare fără o miză reală. Iar legat de text, noi am lucrat mult împreună cu scenarista Ioana Moraru, au fost foarte multe drafturi. Și nu am improvizat nimic.
S-a tot vorbit în jurul meu, inclusiv la Anonimul, despre cât de bine e captată intimitatea acestui cuplu gay din film. E ceva emoționant, dar și cât se poate de firesc.
Eu am insistat tare pe asta și Eugen a fost de acord: să fie cât mai simplu. De aia spun că nu aș fi făcut filmul cu altcineva. Pentru că există riscul ăsta, ca și cum dacă joci rolul unui gay trebuie să faci un personaj ca în commedia dell’arte. Sunt doi oameni care se iubesc și se comportă ca doi oameni care se iubesc - asta conta în scenele alea. Cum sunt și eu cu iubita mea în intimitate, noi doi nu facem ceva special când ne iubim. Ne luăm în brațe, ne sărutăm, mai facem o glumă. Și asta căuta și Eugen: oameni, nu personaje. În altă ordine de idei, a contat mult și discreția oamenilor de la filmări, fără glumițe tâmpite, fără bruiaje. Eu nu am lucrat niciodată cu o echipă atât de profesionistă. Chiar la un moment dat, pe la jumătatea filmului, îi ziceam lui Eugen: „bă, tre’ să se întâmple ceva aiurea, prea se leagă lucrurile, prea e normal”.
Pe mine unul m-a surprins în mod plăcut și reacția publicului de la Anonimul, mai ales în contextul încins din ultima vreme din jurul Pride-ului.
Da, și pe mine. Sincer să fiu, nu mă așteptam la atât de multă lume, apoi credeam că vor fi huiduieli și că vor pleca mulți dintre spectatori. Dar a fost chiar mișto. Iar a doua zi, în timp ce mă plimbam pe plajă, mă opreau diverși oameni să mă felicite. Dar nu erau oameni din breaslă, și asta mi se pare tare. Că până la urmă nu faci un film pentru cei din breaslă, ci pentru public.
Mi-a rămas în cap fața jandarmului, pe chipul lui Cristi se citește tot, acolo se adună toată tensiunea și anxietatea, aproape că nu mai e nevoie de text.
Mie chiar îmi place foarte mult când n-am text (râde) Atunci se construiesc multe lucruri consistente. Am tendința să pun accent pe tăcere chiar și când scriu. Și asta mi-a plăcut și mie la filmări: că nu trebui să explici, să joc niște lucruri, mai ales că există tendința asta de a face un personaj prin pleonasm. Evident, ajută foarte mult și felul în care mișcă camera, și aici e meritul lui Marius Panduru.
Știu că ai o mare admirație pentru Victor Rebengiuc, actor care a și jucat într-un scurt-metraj pe care l-ai făcut cu câțiva ani în urmă, Casting Call. Ce înseamnă Rebengiuc pentru tine?
Rebengiuc a fost o școală pentru mine. Am fost la teatru, la Bulandra, și cred că am văzut unele spectacole în care juca el și de vreo douăzeci de ori. Și filmele lui, evident. Chiar și în filmele de epocă, în timp ce toți din jur vorbesc afectat, el le zice normal. Asta e diferența între a face ceva manierist și plictisitor, și care se bazează doar pe formă, față de a face ceva autentic. Felul în care a abordat meseria asta, seriozitatea lui - mi se par exemplare. Și dacă citești biografia lui, o să vezi că poveștile lui nu sunt despre cum a băut el până la șapte dimineața cu colegii actori. El vorbea fix despre meserie. E un om normal, cu tabieturile lui, căruia îi place să citească ziarul dimineața. Motiv pentru care, ani la rând, am citit ziarul în fiecare dimineață (râde). Rebengiuc nu e un personaj în afara scenei, cum au fost mulți, ci e un om ca toți oamenii. Iar când am scris scenariul la Casting Call, unul dintre personaje era un actor pe nume Victor Rebengiuc. Doar că era un actor oarecare, necunoscut. Și mi-a luat vreo săptămână până să-l sun și să-i propun să joace, nu aveam curaj. Iar când m-a sunat el înapoi, după ce a citit, începusem să tremur. Și mi-a zis așa: „Conrad, mi-a plăcut foarte mult scenariul.” Și a tăcut. „Păi, și vreți să jucați?”, am întrebat. „Păi, nu cu mine ai scris?!”
