La finalul spectacolului Sentimentul fragil al speranței, inima supradimensionată dintr-un București în ninsoare, o materializare scenografică a picturii lui Roman Tolici, Accident în Piața Amzei, tronează în mijlocul scenei. Resturi metalice de urbanitate – o mașină, o stație de autobuz, o tonetă cu mâncare, niște schele — se aglomerează la margini pentru a face loc afișării acestei emoții pulsatile. Regizoarea Carmen Lidia Vidu și scenograful Adrian Damian intuiesc bine că lucrarea lui Tolici se asociază cu imaginarul local al generației Z – are suficientă poezie, expunere și fragilitate încât să atragă tinerii care trebuie să-și desțelenească propriile anxietăți și să facă față iureșului unei lumi provocatoare, în care vocea lor răzbate cu greu.
Creat din texte scrise de adolescenți pentru Gen.Revistă, toate autobiografice, explorând propriile traume și nesiguranțe, Sentimentul fragil al speranței funcționează ca un spațiu sigur pentru confesiunile tinerilor. Fiecare actor reprezintă o poveste sau mai bine zis, o mărturisire asumată public, un coming out despre vulnerabilitatea autorilor, prin urmare performerii devin purtători de cuvânt ai acestora, punând între ei și texte o distanță. Ideea este nu de a explora aceste povești prin crearea unor personaje și deci prin interpretare, ceea ce ar oferi un singur punct de vedere pentru fiecare, subiectiv și posibil diferit de cel al autorului, ci de a oferi un canal de comunicare tinerilor. De aceea, actorii sunt aici mai degrabă performeri (uneori nu coincide sexul actorilor cu cel al autorilor, fără ca asta să genereze travesti), iar spectacolul aduce mai mult a instalație performativă în care textul, reprezentarea lui ludică, scenografia, imaginile (desene, fotografii, elemente grafice, transmisiuni video live) sunt egale în constructul scenic. Poveștile-monoloage se succed, conectate uneori prin intermezzo-uri coregrafice nonverbale care exprimă alte problematici adolescentine, de exemplu, fluiditatea genului, cu tatonarea și nesiguranță asumării ei. Stilul de joc este cel cunoscut din spectacolele anterioare ale lui Carmen Vidu (seria Jurnalelor..., Oameni. De vânzare) și potrivit cu demersul regizoral de aici, auster, fără încărcătură psihologică. Personajele sunt reprezentate, nu devin caractere, și se încheagă din text și elemente exterioare, costum, bicicletă, role, skateboard, telefoane mobile etc, fără ca actorii să le deturneze spre o interpretare realist-psihologică. A juca partituri teatrale presupune un efort substanțial, în alt mod decât cel necesar construirii unui caracter, iar distribuția din acest spectacol se descurcă admirabil, fără excepții.
Paleta de probleme din poveștile adolescenților este diversă — abuzuri sexuale (Mădălina Ciotea), boli psihice (Niko Becker), pierderea unui părinte (Sabrina Iașchevici), gestionarea stigmelor de tot felul, relația cu religia (Eduard Trifa), dezrădăcinarea prin mutarea în altă țară pe fundalul migrației economice (Nicoleta Lefter), relații complicate cu propriul corp (Ruxandra Maniu) și peste toate, sărăcia. Una dintre cele mai puternice povești este cea a unei tinere (Ioana Mărcoiu) provenite dintr-o familie săracă și disfuncțională, cu abuzuri domestice, alcoolism, părinți despărțiți, locuit în rulote fără mâncare sau apă curentă. În acest ciot de familie, copila devine adultul, părintele părintelui său, forțată de împrejurări nu doar să se descurce singură, ci și să scoată la liman dezastrul uman care este tatăl ei. Dacă e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, atunci această poveste este reprezentativă pentru eșecul comun al societății în a avea grijă de copiii săi.
Către această responsabilitate ratată a societății contemporane românești de a crește și educa copiii cu drepturi egale și fără suferință pare să arate spectacolul. Mărturiile curg una după alta folosind telefonul drept canal de comunicare – fiecare personaj face mărturisirea filmându-se cu mobilul, imaginile fiind preluate în timp real pe ecran și difuzate către public. Confesiunea se face intim, către sine, dar se refractă către spectatori. Publicul vizionează o mărturie din interior, intermediată de ecrane, și are și perspectiva exterioară asupra personajului, vizibil în scenă în timp ce se confesează.
Poate că punctul comun al acestor povești eterogene este singurătatea adolescenților în gestionarea propriilor probleme (atunci când pe umerii lor nu sunt aruncate problemele întregii familii, ca în cazul deja amintit). Nu pare a fi nimeni lângă ei suficient de aproape emoțional pentru a-i susține și nu există instrumente publice care să îi ajute. În cazul băiatului schizofrenic (personajul real e fată), sistemul medical eșuează, e diagnosticat târziu și până primește medicamentele corecte, el trece ani de zile printr-un coșmar. Stigmatizarea și bullying-ul nu sunt stopate în școală, o instituție care pare complet depășită de realitățile cu care se confurntă copii (bullying, cyberbullying, droguri, violență). Statul are prea puțin instrumente și prea puțin funcționale prin care să diminueze incidența abuzului domestic și sexual. Sărăcia nu are niciun antidot – cazul prezentat aici este la extrema precarității, dar nu e singular, ci doar unul care a ajuns pe scenă.
Ce se vede din spectacol este un eșec al statului, ca sistem, și al societății ca comunitate, pe multiple planuri, educațional, medical, moral, civil, economic. Spectacolul deschide această discuție prin poveștile pe care le spune, dar nu o pune într-un cadru concret. Aici pare să fie o neîmplinire a demersului artistic, în faptul că scena, deși devine un spațiu sigur pentru mărturiile tinerilor, nu trece de stadiul de confesional. Nu se aprofundează direcțiile pe care le deschide fiecare poveste, eșecurile sistemice, degradarea civică și sterilizarea emoțională a societății, neputința statului de a gestiona migrația economică (spectacolul înregistrează o mutație interesantă care s-a produs în timp, de la copiii rămași acasă în timp ce părinții lucrau în străinătate la copiii care pleacă din țară cu familiile lor).
Problemele sunt expuse pe scenă, dar lăsate acolo, fără a fi contextualizate și interogate, așa cum erau în alte spectacole ale regizoarei, unde colajele performative prezentau nu doar subiectul, ci și investigarea lui din perspective diferite, cu o glisare continuă între subiectiv și obiectiv și cu o bună contextualizare. Aici, miza rămâne a da voce adolescenților – și nu e puțin —, iar intervențiile video din final ale medicului Gabor Maté susțin focusul asupra nevoii tinerilor de a fi ascultați și auziți. Maté spune că suferința este cauzată de traumă, rezolvați trauma și se rezolvă și suferința. La modul general putem fi de acord, ideea nu e nouă. În detaliu însă, asta nu e o aserțiune general valabilă pentru cazurile prezentate. De exemplu, schizofrenia este o boală și se ține sub control prin tratament medicamentos, suferința personajului fiind generată aici de întârzierea în diagnosticarea corectă și prin urmare, de accesul târziu la medicamente. Apoi, nu este suficient să fie rezolvată trauma. Fiecare poveste are conexiuni cu disfuncționalități sistemice (incidența ridicată a sărăciei) sau fenomene sociale (migrația economică). Prin urmare, trauma individuală nu este ruptă de context și nu se rezolvă în afara acestuia. Așa că concluziile lui Gabor Maté par să treacă superficial peste temele pe care le deschide fiecare poveste și să se rezume exclusiv la ajutorul psihologic acordat indivizilor. Carmen Vidu încearcă să deschidă niște dezbateri, invitând persoane din diverse domenii (jurnalism, psihologie etc.) să facă o introducere înainte de spectacol. Deocamdată, demersul rămâne în acest punct.
Sentimentul fragil al speranței are o aparență de colaj pop-art – fiecare poveste vine cu imaginarul ei pe un ecran, fotografii sau desene, tușa grafică a lui Dan Perjovschi se vede pe afiș, pictura lui Tolici se materializează la propriu pe scenă. Atmosfera este întunecată, cețoasă, aș zice emo, dacă nu ar fi un termen perimat, se simte cum apasă angoasele și traumele, pentru ca la final, prin plasarea inimii în centrul scenei, în lumina duioasă a ninsorii, confesiunile să ridice din greutatea anxietății și să ofere un strop de speranță. Spectacolul creează un spațiu sigur de mărturii pentru tineri și ar trebui să deschidă și dezbateri despre subiectele expuse.
Foto main: Sabina Costinel
Următoarele reprezentații sunt programate pe 8 și 9 februarie. Biletele sunt disponibile aici.
Teatrul Odeon
Sentimentul fragil al speranței
texte adaptate din “Gen, revistă” după: Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortișcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu
Cu: Sabrina Iașchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu
Scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu
Scenografie: Adrian Damian
Muzica: Mihai Dobre
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Ilustrații și video-design: Ioana Ilaș Bodale
Costume: Olivia Stoica
Apariție video: Dr. Gabor Maté
Grafica afiș: Dan Perjovschi
- Textele pot fi citite aici:
„Când oamenii mari pleacă” de Marina Cebanu, ilustrații de Adela Holdon, interpretat de Sabrina Iașchevici
„Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă”, text anonim, ilustrații de Naomi Bîldea, interpretat de Niko Becker
„Mon âme frère” de Elena Zah, ilustrații de Natalia Radu, interpretat de Eduard Trifa
„Cum ar fi să nu mai dăm vina pe femei?” de Olivia Bunescu, fotografii de Irisz Kovacs, interpretat de Mădălina Ciotea
„Ești ceea ce mănânci?” de Patricia Cîrtog, fotografii de Irisz Kovacs, interpretat de Ruxandra Maniu
„Cine sunt eu și unde e, de fapt, acasă?” de Denisa Harbuz, ilustrații de Octavia Bortișcă, interpretat de Nicoleta Lefter
„La cine vrei să rămâi?” de Mădălina Aldescu, fotografii de Sebastian Ștefan, interpretat de Ioana Mărcoiu
„Dragă tată”, ilustrații de Octavia Bortișcă, moment video-proiectat
