„Poți să ai dreptate sau să ai o căsnicie. Sau poți să ai dreptate și să fii singur – și nu e niciodată greu să ai dreptate când ești singur.”
Răsună vorbele astea din niște boxe uriașe. Le dă glas, în engleză cu ușor accent franțuzesc, psihoterapeuta de cuplu Esther Perel, superstarul zilelor noastre în materie de reparat relații. E inconfundabilă când apare pe scena amenajată la Muzeul Național de Artă al României pentru festivalul Unfinished. E minionă, dar umple spațiul. E la deux-pièces, dar funky. E blondă cu ochi albaștri, americancă naturalizată, dar, de fapt, e evreică de origine poloneză crescută în Belgia. E abordabilă, dar are uneori o privire atât de decisă încât parcă taie prin tine.
Nu știu dacă m-aș duce la ea la terapie. Cred că m-ar intimida crâncen.
Însă pentru că i-am citit cărțile, traduse și la noi (Inteligența erotică și Regândirea infidelității) și i-am devorat podcastul, al cărui fiecare episod e un fel de ședință deschisă de terapie de cuplu, m-am dus s-o ascult și la Unfinished. Mă așteptam să-i văd discursurile de la TED, care au adunat peste 20 de milioane de vizualizări până acum - aduse la zi, reconfigurate, dar reciclate. Ce am văzut a fost o ședință de terapie de grup, cu câteva sute de oameni în sala arhiplină în care a avut loc conferința propriu-zis și alte câteva sute, în sala unde s-a proiectat evenimentul, pentru cei (mai mulți) care n-au mai prins loc în sală. Prezentatorul american a contribuit la așteptări, schițându-i portretul lui Perel în câteva tușe strălucitoare: vorbește fluent 9 limbi, discursurile ei de la TED au adunat peste 20 de milioane de vizualizări până la ora actuală, Regândirea infidelității s-a tradus în 25 de limbi străine, „mai multe, chiar, decât vorbește Esther”.
Esther e terapeută de cuplu de 35 de ani. „De ce? Pentru că abia de curând calitatea relației de cuplu a ajuns să determine soarta familiei. Mulți dintre voi știu, de la bunicii și părinții voștri, că se căsătoreau până când moartea îi va despărți. Acum ne căsătorim până când moare dragostea.” E pentru prima oară în istorie când calitatea relației e cel mai important factor într-o căsnicie, spune ea. De la ea am învățat sâmbătă aceste nouă diferențe între căsnicie, așa cum a fost dintotdeauna, și relații, așa cum sunt ele azi.
În loc de reguli, negocieri
Relațiile trec prin schimbări uriașe și foarte rapide. Mulți dintre noi fac regulile în timpul jocului și încercăm să ne prindem pe măsură ce înaintăm, dar ni se duce pământul de sub picioare. Hai să facem un mic tur istoric, ca să înțelegem cât de multe s-au schimbat, în cât de scurt timp, „mai ales la voi, aici, în România. S-au schimbat atâtea lucruri în zece ani, care în afară s-au schimbat într-o sută de ani.” O vizită prin România rurală îți explică destul de clar cum se trăia și de unde venim, acum nu mai mult de două generații. Comunitatea îți asigura un spirit de continuitate și definire solidă a identității, spune Perel. „Apropo, toate marile decizii erau deja luate pentru tine, nu mai aveai de luat decât câteva decizii mai mici. Știai ce ai de făcut – și oricum nu erau decât vreo doi oameni în sat cu care te-ai fi putut căsători.” Existau multe certitudini și claritate, dar puțină libertate și spațiu în care să-ți exprimi personalitatea. Într-un astfel de spațiu, relațiile erau conduse prin reguli, datorie și obligații.
Astăzi regulile, datoria și obligațiile se transformă, treptat, în alegeri, opțiuni și libertate. Avem mai multă libertate ca niciodată, dar asta vine la pachet cu tone de alegeri, tone de nesiguranță și îndoieli despre noi înșine, care ne paralizează. Regulile au fost înlocuite de conversații. Totul se negociază: cu copiii, dacă să-și facă sau nu temele, cu partenerul – a cui carieră e mai importantă, cine se trezește să hrănească bebelușul etc. Toate astea, spune Perel, ne fac să avem discuții complet noi, fără precedent în istoria romantică a omenirii.
Căsnicia de azi nu mai e o întreprindere economică
O altă schimbare majoră, dar atât de evidentă încât trece aproape neobservată, e faptul că relațiile, care pe vremuri aveau loc aproape doar în cadrul strict al unei căsnicii, erau o întreprindere economică. Ne doream căsătorii pentru copii, statut social și avantaje economice. Azi vrem fix aceleași lucruri, dar, în plus: „vreau să-mi fii amant pătimaș, cel mai bun prieten și confident de încredere. Toate într-unul. Și mai și trăim de două ori mai mult! E o cerință dificilă pentru un singur om și deja ne destrămăm sub povara ei.”
Perel atrage atenția asupra a ce însemnau căsnicia și, implicit, intimitatea, până de curând: munciți cot la cot, creșteți copiii și vă apărați împreună de sărăcie. Într-o societate individualistă, centrată pe sine, precum cea contemporană, intimacy („intimitate”) s-a transformat în into-me-see (joc de cuvinte: „vezi în adâncul sufletului meu”). „Uită-te la mine când îți vorbesc. Ai empatie. Când îți vorbesc, ceea ce auzi nu sunt durerea și rănile mele, ci viața mea interioară, adică dorurile, visele, sentimentele mele. Vreau să mă ajuți să mă extind spre tine, pentru ca tu apoi să mă poți reflecta, valida și ajuta să scap de propria mea izolare existențială, care e din ce în ce mai mare. Ăsta-i un bun venit în lumea iubirii moderne.”
Ne idealizăm copiii și vedem fericirea ca pe o obligație
Copiii au fost, o mare parte din istorie, un fel de active economice. La rugămintea lui Esther, ridică mâna toți cei din sală ai căror bunici sau străbunici provin din familii cu 6 copii sau mai mult, pe când ei au crescut în case cu cel mult doi. Cam 75% din public e cu mâna pe sus. E o mare schimbare la mijloc, explică Perel. Nu mai folosim copiii pentru muncă, în noua noastră viziune idealizată asupra lor – ci ca metode de a da sens propriei vieți.
Pentru prima dată în istorie, părinții din lumea occidentală răspund la întrebarea „Ce-ți dorești pentru copiii tăi?” cu răspunsul „Fericire.” Însă, până nu demult, zice experta în relații, fericirea era ceva care ținea exclusiv de Viața de Apoi. Munceai, duceai o viață fără păcat, ajungeai în Rai și primeai fericire. „Noi am coborât fericirea din ceruri și nici nu o privim ca pe o posibilitate, ci ca pe o obligație. Dacă ne uităm la relațiile noastre, nu mai divorțăm pentru că suntem nefericiți. Adeseori, divorțăm pentru că ni se pare că am putea să fim și mai fericiți. Am adus optimizarea și economia de piață în sfera romantică. O fi o afacere bună? Oare ce pot să mai găsesc pe lume?”
Suntem niște consumeriști care caută să cumpere experiențe transcendentale
Consumerismul ăsta romantic, cum îi spune Perel, ne-a pus la vârful degetelor aplicații prin care ne căutăm sufletul pereche. Și căutăm, de fapt, perfecțiunea – o altă chestie care până acum, era exclusiv apanajul divinității. Am ajuns să îmbinăm romantismul cu spiritualitatea, într-un fel. Ne dorim parteneri alături de care să avem experiențe transcendentale, extaz, care ne dau sens – exact ce căutau cei dinaintea noastră în religie.
The extraordinary @EstherPerel on Romantic Consumerism. Now live at @Unfinished. Her books are out now in Romanian at Curtea Vechea publishing house. pic.twitter.com/7TAG0L4Bz0
— corina barladeanu (@CorinaBarladean) September 29, 2018
Combinația asta extrem de interesantă e cu-atât mai complicată de aspectul digital al lumii pe care trăim. Altfel spus, se întreabă retoric Perel, când ai o mie de potențiali parteneri la buricul degetelor, cum știi că l-ai găsit pe cel Potrivit? În noile ritualuri de împerechere umană, semnul suprem de relație exclusivă e atunci când îți ștergi aplicațiile de dating, zice psihoterapeuta.
Azi, sexualitatea nu mai e biologie, e identitate
Sexualitatea, în istorie, a fost un mijloc de procreare, de producție, în economia bazată pe producție pe care-o reprezentau înainte relațiile. Făceai sex ca să faci copii, iar sexul era (este încă, în multe părți ale lumii) obligația maritală a femeilor. Nimeni nu le întreabă dacă vor să facă sex, dacă le place sau ce cred despre sex. Ăsta e motivul pentru care multe dintre noi, femeile din sală, am fost crescute de alte femei, care ne-au învățat că sexul e ceva oribil ce trebuie să suporți. „Hai odată. Ai terminat? Bun, gata, să trecem mai departe.” Revoluția sexuală a schimbat multe, dar e departe de a-și fi atins scopul, spune Perel.
Dacă până în epoca modernă sexul era văzut ca parte din condiția și biologia umană, astăzi sexualitatea e parte a identității fiecăruia dintre noi. O asociem cu valorile noastre, expresia de sine și stilul de viață. Și e și prima dată în istorie când sexualitatea se bazează în primul rând pe dorință. Pe autonomia de a vrea să faci sex. „Poți să forțezi pe cineva să facă sex, dar n-o să poți niciodată să forțezi persoana respectivă să vrea să facă sex”, spune Perel. În peisajul unei lumi în care faci doar 1-2 copii și vrei să fii cu o persoană mult timp - deci nu mai ai motivația economică - plăcerea și conexiunea devin motivele pentru care rămâi în relația. „Așa că sexul ar face bine să fie bun. Ca să-ți dorești ceva, trebuie să fie demn de a fi dorit. Altfel, mai bine lipsă.”
Pentru ca plăcerea sexuală să ajungă în prim plan în cuplu, a fost nevoie de multe. De democratizarea contracepției. De o mișcare LGBT. De feminism. Am avut parte de toate astea, dar toate sunt încă departe de a-și fi atins ținta finală. Toate se luptă în continuare cu abuzurile provocate de puterea patriarhatului. Perel ne pune să ne ridicăm dacă am avut vreo relație nesatisfăcătoare sexual, dar pe care am continuat-o oricum. Absolut toate femeile din sală se ridică. Și vreo 3-4 bărbați din câteva zeci. E o conversație importantă de purtat în zilele noastre, spune terapeuta – și e important să precizăm că n-ar trebui să ne așteptăm ca toate soluțiile să vină de la femei. Femeile au o mai mare libertate în a vorbi despre asta, pe când bărbații se supun codului nescris care zice „Măcar ai parte de ceva, deci taci și fii fericit cu ce ai.”
Monogamia de ieri s-a transformat în exclusivitatea de azi
De-a lungul istoriei, continuă Perel, oamenii de cele mai multe ori făceau sex pentru prima oară imediat după ce se căsătoreau. Azi, când ne căsătorim, ne oprim din a mai face sex cu alții, în afară de partener. „Monogamia a însemnat dintotdeauna o singură persoană, pe viață. Azi, monogamia înseamnă o singură persoană odată.” Așadar, explică terapeuta, monogamia a fost înlocuită de exclusivitate – dar și asta s-a schimbat. Una e când te atașezi pe viață de cineva la 18 ani, alta e când intri într-o relație exclusivă la 29 de ani. (Sau 28,5, care e vârsta medie a începerii primei căsnicii în România.) „Sunt niște ani acolo de nomadism sexual pe care-l aduci în relație. Dar pentru tine, iubire, o să mă opresc.” E una să cunoști un singur partener și cu totul alta să fi cunoscut mai mulți, unii dintre ei chiar mai buni. Se chicotește înfundat în sală. Perel ne săgetează cu privirea ei albastră. „Hai, fiți sinceri!” Se râde de-a dreptul.
Scopul exercițiului e să ne demonstreze o dată în plus cum s-au schimbat relațiile și atitudinile față de ele de-a lungul timpului. În comunitățile de la sat, chiar și azi cu greu poți să eviți să afli despre fiecare ceartă, fiecare partidă de sex și fiecare despărțire din vecini. Azi, spune Perel, poți să ai prieteni apropiați care divorțează fără ca tu să te fi așteptat vreodată la asta. „Avem o mie de prieteni virtuali și niciunul care să ne hrănească pisica atunci când suntem plecați.” Avem știri false și poze cu filtre roz pe Instagram. Trăim mult virtual, în izolare. Am câștigat accesibilizarea comunicării, dar am pierdut ceva. De-aia oamenii cu care interacționează vor adeseori să vorbească despre încredere și despre cum e să aparții. Arareori, însă, stau într-o relație (fie ea de cuplu, de afaceri sau de prietenie) îndeajuns de mult încât să se dezvolte sentimentele alea de apartenență și încredere.
Ce legătură are asta cu satul? Ei bine, un astfel de sat – o comunitate strânsă, care oferă înțelegere și apartenență – a vrut și Perel să creeze cu podcastul ei, Where Should We Begin? („De unde să începem?”). Despre profesia ei e foarte greu să vorbești în profunzime, fără să încalci principiul de confidențialitate. Așa că nu și-a înregistrat clienții obișnuiți, ci niște voluntari care s-au înscris să facă o singură ședință de terapie de cuplu de trei ore, editată apoi cât să spună o poveste coerentă în 50 de minute. A dat, astfel, ocazia publicului să asculte intimitatea altora. „Ascultatul e ceva ce nu prea facem în zilele noastre. Ne scriem mult, dar am uitat cum sună intimitatea din vocea celuilalt. Pot să vă întreb ceva? Câți dintre voi ați preferat să trimiteți un mesaj, în loc să puneți naibii mâna pe un telefon și să sunați pe cineva? Și câți ați prefera ca, după sute de mailuri schimbate, să puteți avea o discuție de două minute, care să rezolve tot și să evite o grămadă de neînțelegeri?”
Vrem stabilitate până în ora 18 și aventură după ora 20
Perel dă un pic din casă. „Știți, oamenii nu vin la terapia de cuplu ca să lucreze la propriile probleme. Terapia de cuplu e un centru de livrare. A, eu sunt expertă-n ăsta. Hai să ți-l povestesc și apoi tu îl repari, ok?” Terapeuta spune că atitudinea asta vine din faptul că am transformat instituția economică a căsniciei într-o relație prin care să simțim că ne-am autorealizat. Mai simplu spus, „vreau să mă ajuți să devin cea mai bună variantă a mea.”
Cu toate astea, mulți dintre noi se chinuie să-și mențină relațiile. În numeroase cupluri, un partener e mai conectat la frica de a fi abandonat, pe când celălalt resimte mai mult frica de a se abandona în relație. Unul dintre parteneri caută mai degrabă să se ancoreze, iar celălalt să exploreze, pentru că unii dintre noi trec printr-o copilărie care îi lasă ahtiați după protecție și apropiere, pe când alții rămân cu o nevoie uriașă de spațiu și libertate. „De obicei, ne cuplăm cu persoane ale căror predispoziții ne completează propriile vulnerabilități.” Rolurile astea se schimbă cu timpul, pentru că nu suntem niciodată la fel în două relații diferite. „Tu faci relația, dar și relația te face pe tine.”
Construcția unei relații, așa perfectă și transcendentală, conform idealurilor contemporane, implică împăcarea a două nevoi fundamental umane și diametral opuse. Una e cea de previzibilitate, siguranță, stabilitate; cealaltă e nevoia de nou, schimbare, aventură, libertate și descoperire. „Astăzi, o vrem pe prima până în ora 18 și pe a doua după ora 20. Iar între, e un haos. (...) Și, vă zic, oameni buni, nu e ceva ce se poate rezolva cu Victoria’s Secret. Și nu există niciun Victor’s Secret. Deci știm a cui este și a fost dintotdeauna responsabilitatea.”
Femeile au nevoie să-și exprime forța, iar bărbații vulnerabilitatea
Dacă tot am ajuns la roluri de gen, Esther ne întreabă dacă am fost vreodată excesiv de critici cu propriul corp. Iar se ridică toată lumea și observ pe ecran că, de pe locul ei din primul rând s-a ridicat prezentatoarea și fotomodelul Andreea Raicu – al cărei corp ar trece probabil în continuare drept ireproșabil, la 41 de ani. „Unii dintre voi sunteți, poate, mai blânzi și îngăduitori cu ceilalți decât cu voi înșivă.” Din problema asta, care e stereotipic asociată cu femeile, Perel trece la un subiect mult mai rar discutat. Îi pune pe bărbații din sală, depășiți covârșitor ca număr, să se ridice dacă s-au simțit vreodată mai puțin bărbați în prezența unui alt bărbat. Încet, încet, unul câte unul, se ridică absolut toți. Sala aplaudă și aclamă îndelung.
Perel tocmai ne-a demonstrat că fiecare gen are voie să vorbească despre anumite chestii, dar îi e interzis să abordeze alte subiecte anume. E o bătălie fără câștigători, iar ca situația să se schimbe, spune terapeuta, avem nevoie să ne asigurăm că toți deținem putere în relații. Femeile au nevoie de spații sigure, în care să-și exprime forța, iar bărbații, la rândul lor, au nevoie de voci și spații sigure în care să-și exprime vulnerabilitatea. „Asta este întregirea la care lucrăm, care e încă neterminată.”
Dacă relație nu e, nimic nu e
Perel ne tot iscodește ca să pregătească terenul pentru întrebarea esențială: „Câți dintre voi pot spune că le-a frânt cineva inima?” Cu râsete ușor incomodate, se ridică toată sala. Apoi Perel dă lovitura de grație: câți dintre noi am avut pe cineva alături, care să ne spună că, deși pare sfârșitul planetei, o să supraviețuim și o să iubim din nou? E esențial, explică ea, să știm că nu suntem sortiți să trecem prin astfel de experiențe singuri.
Toate tipurile de relație sunt importante, dar, în ziua de azi, relația de cuplu pare indisolubil legată de fericire. O s-o las pe Esther să-ți spună în propriile cuvinte cum a ajuns la concluzia asta:
„Părinții mei sunt amândoi polonezi și supraviețuitori ai lagărelor de concentrare. Sunt amândoi singurii supraviețuitori în familiile lor respective. După război, s-a întâmplat să ajungem în Belgia, unde am trăit laolaltă, doar cu familii de supraviețuitori ai Holocaustului. În comunitatea aia am văzut că există două grupuri diferite de oameni: cei care nu au murit și cei care au revenit la viață. Se aplică la orice traumă.
Cei care nu au murit - și mulți știți persoana asta din interiorul vostru - e cea care locuiește aproape de pământ, temătoare de riscuri, care nu îndrăznește să aibă încredere și nu poate să se joace, pentru că atunci când se joacă e mereu în gardă. nu poate simți plăcerea, nu se poate bucura. Cei care au revenit la viață sunt cei care au înțeles că ciclul oricărei relații e: armonie, dizarmonie și reparație. Reparația e cea care ne permite să revenim la viață, să avem din nou încredere și să ne bucurăm.
Pentru mine, distincția asta e esențială, pentru că ne face să ne uităm la propriile relații și să vedem care dintre ele abia supraviețuiesc și care prosperă. Pentru mine, diferența asta dintre ne-mort și viu e importantă pentru că relațiile cu alții sunt cele care ne oferă cel mai mult sens, bucurie și încredere, mai mult decât oricare altă experiență. Pentru că, la urma urmei, calitatea relațiilor noastre determină calitatea vieților noastre.”
Fotografia principală: Conferința lui Esther Perel la Unfinished 2018, proiectată în direct în Sala Tronului de la Muzeul Național de Artă al României. Foto via Facebook/Unfinished
