E sâmbătă dimineața și aș putea să-mi odihnesc creierul și să-mi consolidez memoriile într-una dintre ultimele etape de somn REM (rapid eye movement, cea mai profundă etapă a somnului uman). În schimb, sunt la Centrul CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative) al UNATC. În clădirea acoperită de creaturi drăguțe & colorate marca PisicaPătrată are loc conferința Fereastra din creier prin care ne putem controla organismul, susținută de psihologul Dragoș Cîrneci.
La CINETic se întâmplă o grămadă de chestii plasate la granița dintre ce vezi & auzi și cum procesezi ceea ce vezi și auzi. Între ochi, ureche și creier. VR, animație 3D, 2D, stop-motion și tentative de a desluși neuroștiințele pe înțelesul celor care nu sunt neurocercetători. Conferința de azi e mai puțin despre ce percepem și mai mult despre cum procesăm. Dr. Cîrneci urmează să vorbească despre o rețea din creier, numită Default Mode Network, unde, practic, se întâmplă totul. Acolo suntem cine suntem, ne spunem povestea despre trecutul propriu și ne facem planurile pentru viitor, ne judecăm pe noi înșine și pe alții – și, mai important, ar putea să fie și calea către tinerețea veșnică.
Bine, mai e mult până acolo. Tinerețea veșnică și viața fără de moarte rămân basme. Între timp, noi îmbătrânim mai încet decât strămoșii noștri, dar continuăm să ne degenerăm la bătrânețe.
Până să găsim o soluție sigură împotriva defectării creierului uman, psihologul cu experiență academică de peste 20 de ani și pionier al psiho-neuro-imunologiei și al neuroștiințelor dezvoltării în România, ne-a vorbit trei ore despre creier și vârste, despre ce înseamnă minte și conștiință, dincolo de concepte filosofico-metaforice, despre ce ne deosebește, de fapt, de cimpanzei, și cum putem să ne hack-uim memoria ca să ne ajute să ne întreținem creierele în stare bună.
Uite ce-am aflat de la Dragoș Cîrneci la conferința de la CINETic:
1. 40 nu e noul 30
Când sunt puși să-și amintească lucruri despre ei înșiși, adică să-și activeze memoria autobiografică, oamenii funcționează după un model bine încetățenit de distribuție temporală. Altfel spus, amintirile noastre se înscriu pe două curbe clare de amintire: ne putem aminti mai clar ultimii doi-trei ani și incidente din adolescență și copilărie. Asta cu-atât mai mult după ce sărim de 40 de ani, când se instalează așa-numitul reminiscence bump effect și ne e mai simplu să ne amintim ce-am trăit între 14 și 25 de ani decât în orice altă perioadă a vieții.
Visatul cu ochii deschiși, care e intens între 17 și 29 de ani, scade ca frecvență tot după 40 de ani. Dezvoltarea gusturilor muzicale se oprește pe la 24 de ani (sau 30, conform altor studii) – de-asta cei mai mulți dintre noi ascultă și după 30 de ani aceeași muzică pe care o puneau pe repeat și-n liceu. Nu întâmplător psihologul începe conferința cu clipul de mai jos - toate cele 13 minute ale sale.
Conform testului KAIT (care sondează inteligența cristalizată și cea fluidă la adolescenți și adulți), după 44 de ani ne e mai greu să ne sondăm cunoștințele (adică să ne folosim inteligența cristalizată), iar abilitățile (adică inteligența fluidă) se diminuează și ele după 49 de ani. Pentru ambele, perioada de glorie, atât la bărbați, cât și la femei e între 17 și 29 de ani. Rezultatele se leagă de cele ale studiului întreprins de Sarah Jayne Blakemore, The social brain in adolescence, care a analizat densitatea substanței cenușii în creier, pe toți cei patru lobi cerebrali. Performanțele de inteligență consolidată și fluidă depind de lobii frontal și parietal, unde densitatea atinge un maxium între 8/10 și 16 ani, după care începe să descrească.
Nu e doar o chestiune de performanțe, ci și de construcție de identitate și autobiografie. La 29 de ani îți amintești din plin visele; după 40 începi să le uiți din ce în ce mai mult. Până la 30 de ani, intri în faza profundă a somnului, adică în REM, în mod regulat. După 30 (sau chiar înainte, dacă suferi de depresie), ai probleme cu consolidarea memoriilor autobiografice, care are loc în timpul etapei REM.
Una dintre cele cinci principale trăsături de personalitate din modelul Big Five, deschiderea spre experiențe noi atinge o cotă maximă pe la 20 de ani, intră într-un platou până la 30, iar apoi descrește. Schema e valabilă indiferent de contextul cultural, explică Dragoș Cîrneci – și ar putea fi și motivul pentru care oamenii tineri asimilează provocările prin care trec și se lasă schimbați de ele. Cu cât îmbătrânim, însă, suntem mai destabilizați de ele și ne e mai greu să le integrăm. Așa apar depresia, anxietatea și alte tulburări, spune psihologul.
Simplu spus, de la 30 de ani începem să îmbătrânim, cu creierul și cu multe alte sisteme vitale, inclusiv cel cardiovascular (care la 20 de ani pompează de 10 ori necesarul de sânge în inimă; după 30 de ani, pierde câte 1% din necesar pe an). După 40 de ani „suntem expirați”, spune psihologul. De ce? Pentru că speranța de viață s-a dublat în ultimele două secole, de la Revoluția Industrială încoace, după zeci de mii de ani în care a fost pe la 30-25. Creierul uman, însă, încă nu s-a adaptat la schimbările astea de dată foarte recentă.
2. Ne povestim ca să supraviețuim
E o metaforă care-o să placă filologilor și nu numai, dar are un sâmbure de adevăr. Amintirile mai vechi și cele mai noi lasă în creier amprente în rețele comune, însă cu cât amintirea e mai veche, cu atât activează mai multe rețele implicate în sistemul semantic sau verbal. Pentru amintirile mai noi, rețelele implicate sunt cele clasice, din memoria episodică.
Altfel spus, cu cât amintirea e mai recentă, cu-atât e mai bogată senzorial. Ne amintim de anul trecut de la mare cum suna muzica, cum sufla briza, ce gust aveau micii, spune Cîrneci. Însă o amintire din copilărie va fi mai săracă senzorial și mai bogată verbal. Cu cât creierul uman îmbătrânește, explică psihologul, cu-atât îi e mai greu să redea amintiri senzoriale. „Însă a descoperit șmecheria de a se baza pe verbal, preponderent situat în lobul temporal.” Așadar, ne schimbăm amintirile când le turnăm în forme verbale, când ni le povestim, dar măcar așa avem șanse să le păstrăm, chiar și modificate.
Și aici e clenciul, miezul prezentării psihologului: procesarea verbală nu are loc doar în cele două zone binecunoscute din creier, Wermicke și Broca. Rețeaua semantică generală e aproape identic localizată în creier cu Default State Network (DSN). Iar rețeaua asta Default e cam tot ce e uman în noi.
3. Funcționăm pe pilot automat
Ca să ajungem la descoperirea rețelei Default, spune Cîrneci, avem de mulțumit evoluției rapide a studiilor de neuroimagistică. Acestea au explodat după al Doilea Război Mondial, când abundența de pacienți cu leziuni craniene și cerebrale i-a determinat pe cercetători să se aplece asupra patologiilor lor. Ca fapt divers, spune psihologul, creierul nu era foarte important pentru publicul larg, înainte de anii ’50. Drept dovadă, explică acesta, la hochei apărătoarea pentru testicule a apărut de la finalul secolului XIX. Casca obligatorie abia în 1979.
La începutul anilor 2000, cercetătorii în neuroștiințe au încercat să identifice prin experimente de neuroimagistică ce zone se activează în creier în timpul diverselor procese cognitive. Pentru asta, aveau nevoie de un baseline, o stare de complet repaus de la activitatea cerebrală, pentru a putea să compare „starea de matematică cu starea de nematematică”.
S-au prins rapid că nu prea există o astfel de stare de inactivitate a creierului. Când nu aveau sarcini cognitive, subiecții aveau, de regulă, două tipuri de gânduri: retrospective („Ce am făcut?) și prospective („Ce urmează să fac?) – „cam ca atunci când ești pe punctul să adormi”. Au denumit rețeaua activată de aceste gânduri Default State Network, adică DSN.
E interesant și că niște teste ulterioare de imagistică, întreprinse asupra pacienților cu depresie au conchis că depresivii au o rețea Default mult mai activă. Asta pentru că rețeaua respectivă se corelează și cu ruminația, „gândurile negative care te tot bâzâie și accentuează starea de depresie sau anxietate.”
Cu ce se ocupă Default State Network? Are mai multe hub-uri, nouă la număr, cu funcții diferite. Prin DSN ne gândim la alții (facem ceea ce se cheamă theory of mind – creăm modele mintale ale sinelui și ale altora), luăm decizii morale, înțelegem situații sociale, emitem judecăți sociale, procesăm concepte, activăm memoria auto/biografică (despre noi și despre ceilalți), proiectăm episoade din viitor, avem imaginație și vizualizăm imagini, navigăm mediul înconjurător, ne (auto-)motivăm și așa mai departe.
Tot în DSN se află și sense of agency, adică autonomia fiecăruia dintre noi, care corelează scopurile, metodele și rezultatele: ce-am vrut să fac, ce-am făcut și ce-a ieșit. Aici e și casa reveriilor, care sunt asociate cu consolidarea memoriei. E important de spus și că DSN-ul ne ajută să blocăm procesarea unui eveniment neplăcut, pentru a nu-i consolida amintirea.
Rețeaua asta nu e conectată la restul creierului până pe la 9-10 ani, explică Dragoș Cîrneci. Se stabilește ca rețea undeva între 10 și 21 de ani. Și e interesant că DNS-ul se găsește și la șobolani și maimuțe. Diferența dintre noi și speciile astea constă în limbajul verbal, care contribuie la introspecție, și care s-a grefat mai puternic pe creierul mamifer al omului decât pe cel al șobolanilor sau maimuțelor. Întrucât prin limbaj ne mediem introspecția, cercetătorii au conchis că funcția rețelei Default e de a scana constant mediul și de a vedea dacă ceea ce percepem se potrivește cu ceea ce cunoaștem deja.
Altfel spus, rolul rețelei Default e să protejeze organismul de pericolele din exterior și interior. Se descurcă mai bine până pe la 30 de ani, spune Cîrneci, pentru ca apoi, după ce deschiderea noastră către experiențe noi scade, să devină o sită care cerne și compară tot ce ai învățat cu ce primește nou.
Poate cel mai interesant rol al rețelei Default e că se activează atunci când ne chestionăm sau suntem chestionați – fie că se-ntâmplă la o bere sau la psihoterapie. Acolo se află preferințele, personalitatea, deciziile noastre, opiniile despre mediul înconjurător, felul în care vedem trecutul și viitorul.
Altfel spus, rețeaua Default, miezul creierului nostru, nu ne reflectă neapărat comportamentul real, ci o poveste concepută de rețea despre experiențele personale. Rețeaua Default e un repozitar al poveștii noastre despre noi. Cu cât suntem mai tineri, cu-atât își dă mai ușor reset. După 30-40 de ani, rețeaua apără cu orice preț ce știe, pentru că își pierde din capacitatea de a integra experiențele noi și provocatoare.
4. Virușii te-au făcut om
Psihologul neurocercetător ne spune și nouă, așa cum le-ar fi spus și studenților lui, că dacă vrem să aflăm cum funcționează creierul, să lăsăm filosofia și conceptele vagi introduse de psihologii ultimelor două secole. Adevărul despre creierul uman, zice Cîrneci, se află în locuri care pot să pară șocante, cum ar fi virusologia și imunologia.
Dar să începem cu evoluția. Ea poate fi declanșată de schimbări de mediu, inclusiv de disponibilitatea hranei. În ciuda semanticii limbii române, evoluția nu înseamnă progres, ci diversitate, deci poate consta și în regres. Un organism dus în alt fel de mediu decât cel în care a trăit are două opțiuni: fie se schimbă, fie moare.
Și aici, spune dr. Cîrneci e partea cu adevărat surprinzătoare, „mult mai șocantă decât că ești 99,9% similar cu cimpanzeii”. Cea mai mare parte a genelor umane sunt formate din retroviruși. Mai exact, 50% din ADN-ul nostru e produs de elemente virale.
Niște elemente virale extrem de importante pentru ADN-ul uman sunt cele mobile, adică jumping genes sau retrotransposoni. Ca și virușii, deși locuiesc în celulă, au capacitatea de a se întoarce în nucleu. „Colcăie prin celulă, ies afară, se întorc în nucleul celulei, permanent sunt într-o mișcare de ADN”, explică neurocercetătorul. Neurotransposonii sunt bucăți sparte de viruși, care ne definesc ca fiind dramatic diferiți față de cimpanzei. Nu genele clasice ne deosebesc, ci cele mobile. Cimpanzeii au 6-700.000 de astfel de elemente mobile, oamenii au 1,1 milioane.
De-a lungul istoriei omenirii au existat mai multe valuri de bombardamente cu astfel de viruși care au ajuns în noi, „s-au salvat în noi (...) Suntem mai sofisticați cu mintea pentru că aceste elemente de viruși ne-au construit genele altfel și au ordonat creierul altfel.” Practic, explică psihologul, am co-evoluat cu virușii, care au apărut când s-a schimbat clima, când a fost mai multă mâncare sau mai puțină, „sau când ne-a stresat cineva constant. (...) Virușii sunt cei mai mulți pe Pământ și datorită lor nu a dispărut viața pe Pământ.”
Schimbarea de ADN s-a petrecut ori de câte ori a fost clar că „ce aveam noi ca repertoriu nu se potrivea cu ce era în jurul nostru.” Evoluția omului, spune Cîrneci, trebuie înțeleasă ca un experiment permanent: „poate să ne iasă sau să nu ne iasă.” Mutațiile pot să determine adaptarea la mediu, dar pot să provoace și cancer.
ADN-ul are capacitatea de a se repara până în 40 de ani, explică Dragoș Cîrneci. Ulterior, în ADN încep să apară mutații. „De ce nu se mai repară? Pentru că voi sunteți expirați! (Râsete în sală.) Nu mai sunteți la 40 de ani în termen de garanție.” Evoluția umană, nonlineară și experimentală, trebuie să găsească o modalitate a repara degenerările ADN-ului, spune cercetătorul. „Nu e sensul pisicii sau al porumbelului să devină oameni. Viața a evoluat pe mai multe linii, fiecare cu sensul ei. (...) Noi n-am găsit încă modul de a ne repara, de a ne face update, pe linia noastră de evoluție.”
5. Suntem ceea ce vrem să credem că suntem
Pentru că virușii ne-au creat, nu e de mirare că la originea identității de grup a tuturor speciilor stau virușii, conform lui Dragoș Cîrneci. E, de fapt, o teorie preluată din cartea Origins of Group Identity. Viruses, Addiction and Cooperation a cercetătorului Luis Villarreal, publicată în 2008. Conceptul central al acestei teorii e modulul de adicție. Nu-i vorba de adicție de droguri sau altceva asemănător, ci de codependență sau simbioză. Modulul ăsta funcționează cam așa:
Bacteriile poartă viruși. Virușii nu pot trăi singuri, ci doar în simbioză (cu bacteriile, de exemplu). Modulul de adicție apare atunci când virușii colonizează o bacterie și o fac dependentă de ei. Dacă bacteria pierde virusul, moare. Cât stă în ea, virusul se apără de invadarea unui alt virus și apără și bacteria. E valabil pentru orice formă de virusare, în mod special cu retroviruși.
Ca atare, spune psihologul, cultura umană poate fi văzută ca rezultat al „modulelor de adicție cognitivă” produse de informație în creier. Informația e fixată în creier pe bază de mecanisme de tip viral. Ne colonizează și e apărată tot prin niște mecanisme virale. Devenim dependenți de informația din celulele noastre și tindem să o apărăm de alte informații asemănătoare care încearcă să o înlocuiască. Dezvoltăm astfel imunitate cognitivă, un posibil alt nume pentru mecanismul din spatele apariției bulelor ideologice. Devenim dependenți de rutinele, atașamentele și convingerile noastre.
În creier se activează zone diferite când o aserțiune se potrivește și când nu se potrivește cu ce știi tu deja. În caz de potrivire, se activează rețeaua Default. La nepotriviri, se declanșează zona de apărare, anxietate, defensivitate, care „te apără la fel cum te apără de un câine,” spune Cîrneci. Altfel spus, ne protejăm identitatea culturală la fel cum virușii își protejează bacteriile gazdă.
6. „Minte umană” = sistem nervos + imunitate
După cum se arată mai sus, creierul declanșează reacții de agresiune cognitivă împotriva elementelor care nu seamănă cu ce avem noi stocat, așa cum face și sistemul imunitar.
Merită amintit aici că omul are două sisteme imunitare, de fapt. Unul e înnăscut, iar Cîrneci spune că funcționează „ca un Trabant comparativ cu un Ferrari. Îți faci treaba cu el, te duce până la Ploiești, dar cu un număr mai mic de pasageri și cu o viteză mai mică. Face față unui număr redus de pericole, cunoscute pentru specia noastră.”
Cel de-al doilea e adaptativ sau dobândit. Se formează începând de la naștere, prin expunerea la diverse bacterii, din mucoasele părintelui, de pe pielea lui, în laptele pe care-l bei; bacteriile colonizează fătul la nivel de mucoasă & apoi intestinal. Rolul lor e să pregătească organismul pt ceea ce i se va întâmpla în viitor. Modul în care reacționează acesta la posibili atacatori seamănă mult cu felul în care reacționează creierul la posibilele pericole.
Sistemul imunitar adaptativ e foarte vechi și a apărut la primele specii de pești cu falcă. Aceștia puteau să mănânce mai diversificat decât cei fără falcă, dar nu puteau digera tot. Așa că au dezvoltat un nou sistem digestiv și, ulterior, cu ajutorul bacteriilor, o imunitate nouă.
Care-i legătura dintre creier și imunitate? Reacționează în oglindă, 1 la 1. Asta arată o disciplină nouă, neuroimunologia. Inițial, domeniul ăsta tânăr a fost respins ca o „chestie șamanică”, spune Cîrneci, însă studii din ultimii 10-15 ani au arătat că răspunsurile creierului și cele ale imunității funcționează perfect în paralel. De exemplu, neuroinflamațiile care apar ca răspuns la stres se regăsesc în corp ca inflamație periferică, pentru că sistemul imunitar și creierul comunică direct, prin limfă și sânge.
Oamenii expuși constant la critică sau relații sociale tensionate au mai multe inflamații în organism decât persoanele mai puțin sensibile la feedback negativ, spune Cîrneci. Zona care se activează în cazul acestor expuneri prelungite la stres e zona dorsală a creierului. Respingerea, relațiile critice de lungă durată activează aceleași zone din creier ca și durerea fizică.
La fel, când evaluăm persoane necunoscute, se activează aceleași zone din creier care răspund la (potențiale) agresiuni. Evaluarea persoanelor care ne sunt familiare se realizează prin rețeaua Default, adică prin aceleași mecanisme pe care ne evaluăm și pe noi înșine. „Adică ne gândim la oameni cunoscuți nouă ca și cum ne-am gândi la noi. De ce? Pentru că sunt deja parte din structurile sociale pe care le cunoaștem. (...) Te aperi de oamenii pe care nu-i cunoști și care nu seamănă cu ce cunoști tu ca de microbi.”
„Atenția, personalitatea, caracterul, voința – sunt etichete psihologice. Creierul face un singur lucru: ne adaptează la mediu, prin învățare și reînvățare”, spune psihologul. Manifestările subiective de mai sus sunt, pentru el, doar instanțe ale procesului de învățare și reînvățare. Toate memoriile, în special cele mai sofisticate și care țin de context (autobiografice, episodice) sunt consolidate în creier prin mecanisme imunitare de origine virală. Însăși arhitectura creierului e consolidată de molecule imunitare – imunitatea și creierul sunt, practic, aspecte diferite ale aceluiași lucru
7. Amintirea ca terapie?
Testele au demonstrat că atunci când oamenii sunt expuși la ambiguitate, la figuri neclare, începe să li se pară că văd clar pattern-uri în imaginile respective. Când, însă, au ocazia să-și exprime convingerile cele mai ferme și intime, efectul ăsta e neutralizat. Fenomenul ăsta, spune Cîrneci, e provocat de nevoia umană uriașă de a deține controlul. „De fiecare dată când nu avem controlul, tindem să compensăm cu pattern-uri inventate în cap. A deține controlul e o chestie adictivă. E la fel de adictivă ca și drogurile.”
Tendința creierului e de a menține starea de homeostazie cognitivă, adică de a-și menține tot timpul aceiași parametri. Apoi, oamenii învață prin două sisteme afective: apetitiv (căutăm lucruri care ne fac plăcere) și aversiv (evităm lucrurile neplăcute). Mai joacă un rol important aici și mere exposure effect, „efectul simplei expuneri.” Cel mai mult ne plac lucrurile la care am fost cel mai des expuși. Un studiu asupra acestui efect al familiarității arată că cei mai populari studenți erau cei care aveau ușa de la camera de cămin cel mai aproape de casa scării – colegii îi vedeau cel mai des.
Ca atare, pentru că ne ajută să ne păstrăm iluzia de control, tot ce ne e familiar e apetitiv, iar necunoscutul e aversiv. Traumele din memoriile noastre se bazează pe niște inflamații ale sistemului imunitar, spune Cîrneci. Toate funcțiile rețelei Default au un impact asupra sistemului imunitar. Dar putem să reducem răspunsul inflamator dacă reușim să ne activăm rețeaua Default.
Cum facem asta? Reactivăm amintiri din perioada în care rețelele funcționau la maximă capacitate. Atunci când oamenii sunt expuși la amintiri care declanșează nostalgie sunt mai optimiști decât atunci când sunt expuși la stimuli care nu le provoacă nicio reacție emoțională, spune psihologul - și amintește de melodia Pink Floyd de la început, care probabil le-a provocat nostalgii unora dintre noi și absolut nicio reacție altora. Reactivarea memoriilor, adaugă psihologul, e un posibil instrument în tratarea depresiei și a simptomelor depresive. Stresul poate fi redus cu cât o persoană e pusă să-și amintească mai în detaliu o amintire personală. Contează calitatea amintirii, adică abundența detaliilor, și nu valența ei. Altfel spus, nu contează dacă e o amintire pozitivă sau negativă, ci e important cât de exact ți-o poți reactiva.
Cîrneci propune ca ipoteză de lucru o tehnică de învățare care ar putea constitui un punct de plecare în dezvoltarea de terapii nemedicamentoase pentru tratarea bolilor neurodegenerative (de exemplu, Alzheimer). Tehnica, testată pe șobolani și șoareci, pornește de la o cale moleculară care se bazează pe proteina P300 și contribuie la reconsolidarea de memorii. Această tehnică, denumită Novel Object Recognition și care constă în reconsolidarea de memorii, s-ar asemăna cu modalitatea în care organismul repară ADN-ul afectat de stresul oxidativ. Mai simplu spus, zice psihologul, ar putea fi un prim pas spre o modalitate de a ne „repara” și de a face acel update de care are nevoie linia de evoluție a creierului uman.
