A doua ediție a concursului „Subiectiv”, organizat de publicația moldova.org te invită să scrii despre alegeri. Am invitat-o și noi pe scriitoarea și jurnalista Paula Erizanu, membră a juriului competiției de eseuri personale, să ne explice la ce e bun un astfel de eseu, să ne aducă exemple din textele publicate în volum în urma primei ediții a concursului și să ne deslușească un pic relația Republicii Moldova cu limba română.
Anul acesta poți participa la concurs indiferent de cetățenie - doar să vorbești și scrii în limba română. (Adică, da, concursul e deschis și celor din România.) Aici ai toate detaliile. Data limită de înscriere e 3 august.
Ziua Limbii Române la Chișinău a avut loc pentru prima dată pe 31 august 1989, când în Moldova sovietică s-a trecut de la grafia chirilică la cea latină. Trei zile mai devreme, pe 27 august, se adunaseră aproape un milion de oameni în Marea Adunare Națională în centrul capitalei pentru a cere schimbarea alfabetului, declararea limbii române (sau, cum era numită atunci, moldovenească) ca limbă de stat, precum și denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov și desprinderea de URSS. Cum a remarcat regizorul și publicistul Viorel Mardare (1981-2019), într-o zi, o țară întreagă a (re)devenit analfabetă — adaug re-ul de la mine, pentru a aminti și de trecerea de la grafie latină la chirilică după ocupația sovietică din 1944. Străbunica mea, de exemplu, știa grafie latină pentru că făcuse școala la români și după război a trebuit să învețe să scrie în chirilică întâi pe plic, pentru ca epistola să ajungă la destinatar, apoi și înăuntru, căci atunci se practica deschiderea scrisorilor de către autorități.
Pe 31 august e zi liberă în Republica Moldova. Anul trecut, în această zi, Ministerul Educației și Cercetării a inițiat, după modelul francez, o Dictare Națională în fața Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, unde au participat 450 de oameni. Iar publicația Moldova.org a anunțat câștigătorii primei ediții a concursului de eseuri personale Subiectiv.
M-a bucurat gestul colegelor mele de breaslă, pentru că, deși am schimbat alfabetul încă acum 35 de ani, multă lume are în continuare o relație falsă cu limba — o moștenire din comunism, mi se pare, când în loc să fie încurajată autoexprimarea, era și adesea rămâne încurajat limbajul de lemn tipic atâtor comentarii literare școlărești sau discursuri politice, precum și, în postcomunism, unei puzderii de texte proaste de marketing. Un eseu personal însă dezvoltă o relație intimă cu limba, cu cuvintele. Te ajută să înțelegi experiențe prin care ai trecut, să le celebrezi sau să le exorcizezi din sistem, să-ți fixezi memoria și să te construiești pe tine.
Anul trecut, tema concursului a fost Prima dată. Din cele 347 de eseuri înscrise, dintre care eu, alături de scriitoarea Tatiana Țîbuleac și jurnalista Anastasia Condruc ca membre ale juriului, am citit inițial doar lista scurtă de 16 texte, nu era niciunul despre sex, cum poate ar fi fost de așteptat (sorry!). În loc, au fost eseuri despre copii care au crescut fără părinți, cât aceștia erau peste hotare, despre familii, profesori sau instructori abuzivi, despre identitate, despre libertate, despre maternitate, despre moarte, despre sărăcie, despre dragoste, inclusiv dragoste queer, despre rușine. Au fost texte despre bunici, despre profesori generoși, despre frați care cresc cu autism. Un soi de hartă a Moldovei recente.
Înainte să ne adunăm pentru deliberare, Tatiana mi-a scris că au emoționat-o foarte mult textele. Pe ultima copertă a cărții rezultate din concurs, ea nota: „Dincolo de plăcerea lecturii a fost însă descoperirea că generația tânără poate să povestească despre drame, lucruri incomode, frici și cutume sociale mai bine decât generațiile anterioare și o face cu empatie, responsabilitate și mult talent.” Cât am discutat, subiective, dominate de emoție, de parcă încercam să decidem ce copil adoptăm, am încercat să ne obiectivăm reacțiile prin câteva criterii: originalitate, calitate a scriiturii, relevanța subiectului, respectarea temei concursului etc. Textele le-am citit anonimizate de către redacție. În mare, lucrul a fost de folos, doar că, într-un caz, ne-a și prevenit din a înțelege miza unuia dintre eseuri, Daruri ordinare, semnat de Dorin Rusu, eu crezând, de exemplu, că era vorba de o relație hetero la prima lectură și dorindu-i autoarei (care s-a dovedit a fi autor) din toată inima să facă terapie pentru a putea accepta darurile care i se oferă și a nu le da la o parte. Și tu, ca noi toți, meriți să fii iubit(ă), aș fi vrut să îi spun.
Numărul mare de oameni care s-a înscris la concurs s-a datorat, în parte, și premiului mare, de 1.000 de euro, pe care l-a câștigat Victor Neaga, cel care își semnează poezia ca Victor Tsvetov, pentru textul Cum mi-am întâlnit prima moarte. Victor a fost unul dintre puținii scriitori publicați care a participat la concurs. Cei mai mulți participanți sunt mai degrabă scriitori amatori decât profesioniști și cred că tocmai în asta rezidă frumusețea acestui concurs și a antologiei omonime care a rezultat din ea: prin Subiectiv, se democratizează literatura. Se deschide ca un câmp pentru oricine e gata să-și spună propria poveste.
În urma concursului, am decis publicarea a 32 de eseuri într-un volum apărut la Editura Cartier, pentru că mi s-a părut păcat ca din toată acea masă de istorii vii, să rămână în memorie doar câștigătorii. Și pentru că, prin Programul Național de Editare din Republica Moldova, 300 de exemplare din orice titlu care trece concursul ajunge în bibliotecile din țară. Poate că astfel și alți copii, și alți adulți, și alți profesori o să citească și-o să se simtă mai puțin singuri și mai capabili să numească ce simt, ce gândesc și ce li se întâmplă.
În acest an, concursul Subiectiv are o nouă temă: Alegerile, datorată faptului că, într-un record istoric, jumătate de glob își votează conducerea. Însă tema poate fi întoarsă pe toate părțile. Premiile mari sunt iar de 1000 și respectiv 500 de euro. O selecție de eseuri vor deveni iar volum. Iar de data asta, competiția e deschisă și pentru cetățenii români, nu doar cei ai Republicii Moldova. Voi juriza din nou, alături de ziaristele Anastasia Condruc și Ioana Burtea. Iar data limită e 3 august. Te așteptăm să ne trimiți și povestea ta.
Subiectiv. Prima dată
Fragmente din eseurile publicate în primul volum Subiectiv
Din cauza faptului că erai băiat, ne puneam speranța că tu „pur și simplu” vei începe să vorbești mai târziu. Tatăl nostru a spus primele lui cuvinte la 4 ani. Noi credeam că avem timp și că ne bucurăm de momentele liniștite înainte ca să trebuiască să răspundem la cele mai năstrușnice întrebări pe care o să ni le adresezi. Dar nu a fost așa. Eu am aflat despre diagnoza ta de pe o foaie de hârtie îngălbenită de la policlinică, care un pic se evidenția în mormanul de hârtii din salon și m-a făcut curioasă. Am dat să înțeleg ce scrie la concluzie și am văzut un scris mâzgălit de doctorul(a) de familie, pe care a trebuit să îl descifrez literă cu literă. Rezultatul puzzle-ului a fost: spectru-autism. Furtuna a început, iar noi am așteptat prea mult și ea era prea aproape.
(Din „Le-lea, te iu-besc” de Laura Cătărău)
Tot ușor portocalie a fost și prima seară în care mama ne-a sunat la telefonul lu’ cheochea Jănea. Noi n-aveam fix. Știam că e mama la telefon, dar îmi era străină și părea mereu speriată. Vorbea tare repede pentru că minutele erau scumpe. I-a zis mâca Valea că n-am ciubote și că n-avem nici bani. „Numa’ eu știu ce am făcut pentru suta șeia de dolari pe care i-am trimis atunși”, mi-a zis mama de Paști. Nu știu de ce mi-a zis asta, când e clar că nu există loc pentru două victime în această ecuație, dar țin minte că ciubotele erau cu două numere mai mari, să fie și pentru la anu’.
Galina Ilinicina nu era ca mama, dar tare am vrut să fie. Prima dată când a venit mama de la Moscova mi-a adus un creion roșu, lat, ușor dreptunghiular – creion de zidar. Când am venit cu el la școală, Galina Ilinicina nu l-a apreciat. Era singurul creion pe care îl aveam la ora de desen. Am întrebat-o ce să desenez. Mi-a zis să desenez un elicopter care aduce creioane colorate pentru copiii care n-au.
(Din „A nimănui” de Valentina Cornescu)
Astăzi nu îmi aduc aminte exact cum eu cu mama am ajuns în mijlocul drumului, dar scriind aceste cuvinte simt cu îmi tremură carnea pe mine. Eu în chiloți și mama în pijama, la minus 10 grade, stăteam în spatele unei porți grele din metal, încuiate pe dinăuntru. În acel moment gardul și poarta casei noastre se transformaseră în „zidul Berlinului”, iar un agent STASI, mascat în tatăl meu, patrula de-a lungul lui. Avea niște ochi întunecați, iar din gură ieșeau înjurături așa cum ies viespile atunci când le strici cuibul. Eu și mama eram speriați, umiliți, iar în același timp nutream o ură profundă.
Nu știu cine îl furase pe tata al nostru cel adevărat și nici nu îmi dădeam seama cum un agent STASI pătrunse în familia noastră. [...]
Poate că începusem să-mi urăsc tatăl mult înainte de acea seară – atunci când mornăia pe sub nas refuzând să-mi dea voie la fotbal, atunci când îmi spunea că nu sunt bun de nimic, deoarece nu eram atras de mașini sau construcții, sau atunci când „mă prindea” cum mă uit la TVR1 și striga cu o ură mistuitoare: „român hrenovîi”. În acea seară însă umilința pe care am simțit-o m-a făcut să-l urăsc cu adevărat, sentimente pe care le-am împărtășit mulți ani de atunci. Ura pe care am purtat-o în mine mi-a înghețat inima. Am devenit o mașină de răzbunat, un om care căuta conflictul și care se simțea foarte bine când era în mijlocul lui.
(Din „Seara în care l-am urât prima dată pe tata” de Ștefan Bejan)
Eram în clasa a șaptea când l-au adus pe bunic la noi. Între timp mama n-a mai vrut să crească flori și să le vândă în Chișinău și a decis să plece la muncă în Italia, așa cum a făcut jumătate de sat, în ciuda protestelor tatălui meu. Credea că astfel lucrurile se vor schimba, că sărăcia nu va mai fi amprenta unui marker permanent și dacă va avea suficientă răbdare va putea să îndure ieșirile schizofrenice ale bătrânului de care avea grijă acolo, iar lucrurile se vor schimba spre bine.
Noi aveam bătrânul nostru de care trebuia să avem grijă. O dată cu el a venit și acel miros acru, care repede a împânzit casa, a intrat în tapetele de pe pereți și a rămas acolo pentru mult timp, până când, după mai mulți ani, le-am dat jos şi le-am ars în spatele casei.
(Din „Cum mi-am întâlnit prima moarte” de Victor Neaga)
Avea ochii mari, de parcă nu erau ai ei, de parcă cineva i-a pus acolo dintr-o simplă greșeală. Uitând să-i pună alții, mai mici, mai pentru fața ei rotundă și micuță. Părul rar care mereu era prins codițe, îi evidenția fruntea lată și pistruii care stăteau presărați pe tot chipul. De multe ori credeam că sunt niște licurici care sclipesc în zilele ploioase și posomorâte. Când pe cer lipsea soarele. În clasa mea era Soarele meu - Anișoara. Da,era doar soarele meu, deoarece colegii mei nu se jucau cu ea, fiindcă era fetiță, dar avea voce de bărbat. Atunci când deschidea gura, vocea ei nu era plăpândă și pițigăiată, dar groasă, dură, înfricoșătoare pentru toate fetițele cu fundițe și pentru băiețeii cu muci pe la nas care se credeau adevărați bărbați când îi puneau piedică Anișoarei sau o îmbrânceau pe scări.
[...]
Colegii mei nu o iubeau pe Anișoara, fiindcă nici părinții lor nu o aveau la suflet. Pentru că, doamna învățătoare a pus-o în ultima bancă și nu-i atrăgea atenție. Pentru că la serbări nu-i dădea nici o poezie pe care să o recite. Iar ea, micuța mea, cu părul prins codițe, cu fața plină de licurici, aștepta. Aștepta să i se facă semn să iasă în fața părinților și să-i recite mamei sale cea mai frumoasă poezie cu vocea ei de copil Altfel.
Poezii nu a spus în fața bradului la serbarea de Anul Nou sau de ziua mamelor. Nu a dansat, nici în scenete nu a jucat niciun rol. Ea doar stătea cuminte pe scăunel și ne privea pe noi, cei care eram perfecți, pe părinții noștri care ne aplaudau și se simțeau mândri de copii lor care răsucesc degetele și le bagă în ureche, în nas, în timp ce spun o poezie sau cântă un cântec. Mama ei o ținea mereu de mână și își stăpânea lacrimile. Așa cum doar o mamă poate să-și ascundă durerea în fața copilului său. Anișoara îi aranja părul în batista cu flori roșii și o pupa pe frunte. Ea știa că sufletul mamei este sfâșiat în mii de bucăți, așa cum un pahar se face țăndări pe gresia din bucătărie. Știu, o durea și pe ea mutrele noastre fericite, aplauzele, vocile de copii normali. O durea când auzea cuvântul „sănătos”. Pe ea toți o credeau nesănătoasă. Dar ea știa că e sănătoasă, doar că avea un chip plin cu pistrui, doi ochi mari și o voce pe care nu o putea controla, nu o putea face sonoră, melodioasă. Nu putea să o transforme într-o voce de copil. Copil de șapte ani.
Doamna învățătoare nu a trecut-o pe Anișoara în clasa a doua. Iar teroriștii mucoși nu au mai avut de cine să-și bată joc. Cu Anișoara mă întâlneam pe stradă sau când mă duceam să aduc caprele de la păscut. Se oprea, mă privea atent și-mi zicea poezii, îmi zicea ce litere a învățat, îmi arăta că poate scrie și citi. Știa să calculeze - scădea, aduna, înmulțea și împărțea cifrele cu mare ușurință. Învăța acasă cu mămica ei, pentru că ea era sănătoasă, pentru că ea nu era proastă așa cum o credea doamna învățătoare și părinții teroriștilor mucoși.
(Din „Anișoara” de Maria Rotaru)
Pe scurt, ce înseamnă un cămin familial?
O scară de bloc în care trăiesc 80 de familii. Fiecare familie trăiește într-o cameră sau, rareori, în două. O cameră în cămin are în mediu de la 10 până la 22 de metri pătrați. Într-un colț al camerei e sufrageria, în alt colț e dormitorul, compus din patul pliant de tip carte (aka rascladușca), care pe timp de noapte invada tot spațiul din casă și pe timp de zi refluxa, transformându-se într-o sofa. Pe mijloc era televizorul alb-negru pe care trebuia să schimbi canalele singur. Mult timp eu am avut și rol de telecomandă în casă.
Veceul era comun pentru alte 4-5 familii. Accesul era condiționat de rândul format la el. Puteai aștepta și 30 de minute. E un lucru straniu pentru mine acum, însă atunci nu-mi imaginam altfel ordinea lucrurilor. Traiul în comun, vrei nu vrei, dezvoltă o calitate care se numește respectul pentru tine și alții. Nu lăsam urme de crimă după mine. Trebuie să fie lună, expresia mamei. Neplăcut era când cineva trăgea de ușă iar tu erai în punctul culminant al procesului creativ.
(Din „Prima Casă” de Alexandru Florea)
Dacă voiai ca rugăciunea ta să funcționeze, trebuia să urmezi un ritual. Asta m-a învățat mama. Și eu mă rugam. În rusă și în română, dar și în engleză (mai rar). În șoaptă și cu voce tare. Am cerut un bărbat frumos și am primit un bărbat frumos. Am cerut o casă pe malul mării și am primit o casă pe malul mării. Am cerut ca El să mă îndrume, să îmi arate calea, să îmi arate unde trebuia sa fiu și unde trebuia să ajung. Și am ajuns în stradă, fugind. Și am încetat să mă rog.
Nu pot să explic cum funcţionează darurile pe care le ceri și cele pe care nu le ceri. Nu pot afirma cu certitudine dacă îți sunt date pe bază de merit, generozitate sau fapte bune. Dacă îţi sunt date ție sau prin tine, pentru a fi împărtășite. Dacă îți sunt date definitiv sau pentru o perioadă limitată de timp.
Nu pot răspunde la aceste întrebări, dar vă pot povesti asta: îmi amintesc de bunica mea pe moarte pe prispa casei ei, înconjurată de fiice, nurori și de mine, aveam 5 sau 6 ani pe atunci. Ea avea un ficat plin cu apă și fetele au decis să o scoată pe prispă, să respire mai mult aer. Au întins jos un covor negru cu flori din tindă și au pus perne albe mari ca să-i sprijine spatele.
Eram așezați în cerc. Era atât de întuneric, că se vedeau doar anumite trăsături: nasul, ochii, baticul, dar nu fața în întregime. Era atât de liniștit, încât se auzea aerul trosnind. Mi-au cerut să-i cânt ceva. Singura melodie pe care o știam era „Mama” de Anastasia Lazariuc. O știam pentru că tata o asculta mereu la noi acasă și plângea. Eram roșu, dar am cântat-o. Cu o voce ascuțită de copil. Ea a murit în acea noapte sau în noaptea următoare. Și a trebuit să stau lângă ea o zi întreagă în tindă, căci era vară, și să nu las muștele să i se așeze pe față sau să-i depună ouă în ochi sau în urechi. La înmormântare am primit cele mai multe pomene, îmi părea un concurs „pe cine bunica l-a iubit mai mult”. Am primit un covor, perne, o creangă mare numită „Copacul”, cu dulciuri și căni atârnate de fire albe.
Nu am folosit niciunul din aceste daruri, desigur. Darurile nu erau pentru mine, nu erau pentru cântatul meu în orice caz, nici pentru ziua mea de veghe. Erau pentru familia mea. Ceea ce nu știam atunci, dar știu acum este că atunci când primești ceva în dar, acest lucru nu este întotdeauna pentru tine, chiar dacă ai dat ceva în schimb: o rugăciune, un cântec, o zi întreagă de veghe când ai 5 sau 6 ani, chiar dacă ai urmat un ritual. Ceea ce nu știam atunci, dar știu acum este că în viață există lucruri care nu îți aparțin și trebuie să înveți sa renunți la ele. Covoare, perne, bomboane, căni atârnate de fire albe, bărbatul pe care l-ai adorat, casa pe care ai adorat-o, viața voastră împreună.
(Din „Daruri ordinare” de Dorin Rusu)
