Nu mai frecventez de ani buni muzica celor de la Coldplay, pentru că nu pot trece fără o grimasă peste ambițiile lor politico-poptimiste și camp de a face „lumea mai bună”, în mod deosebit atunci când idealizează și exotizează vreun colț sărac al lumii sau când se laudă că sunt sustenabili, prin tot felul de campanii și parteneriate de greenwashing cu companii gigant care plătesc prost și prăjesc, la propriu, planeta, fie că e vorba despre benzinari sau firme de curierat. Toată superficialitatea și kitsch-ul mesajelor lor de incluziune, așadar, s-au întors împotriva trupei, în prima seară a celor două concerte ale acesteia la București, când Chris Martin a cântat împreună cu artistul român Vlad Babașa, aka Babasha, cântecul viral „Păi naa”. De altfel, e o „surpriză” pe care trupa o face publicului din fiecare țară, alegând un artist local care să-i însoțească pe scenă. Nu știu ce s-a întâmplat în alte locuri, dar, după stupefacția lui Chris Martin la huiduielie cu care o parte a Arenei Naționale l-au primenit pe Babasha, pare că e o premieră în turneul lor. Iată și poziția lui Vlad:
„Pentru cine nu știe, cei de la Coldplay au vrut să facă un moment cu un artist român, s-au uitat în topurile muzicale și m-au văzut pe mine. Ei i-au contactat pe impresarii mei, nu știu câți dintre voi ar fi refuzat. Indiferent de toate huiduielile din lume eu tot aș fi acceptat, pentru că e alt nivel și așa ceva se întâmplă o dată în viață. Am avut și o probă de sunet cu Chris Martin și i-a plăcut foarte tare de mine. Mă așteptam să fie păreri împărțite, dar nu mă așteptam să fie atât de rău. Vă mulțumesc din toată inima mea celor care mi-au luat apărarea, au fost persoane la care nu mă așteptam. Sunt un puști de 20 de ani, muncesc zi și noapte pentru un vis. Maneaua este rău famată doar din cauza rasismului, nu din cauza muzicii în sine. Uitați, străinii ne apreciază, doar românii nu ne apreciază. Eu vă mulțumesc de prezență, mulțumesc tututor și de huiduieli și de orice reacție posibilă.”
Babașa întărește ce e lesne de bănuit: reacțiile ostile vizavi de așa-zisele manele au și un fundal rasist. E cel mai îndreptățit să considere asta, pentru că atât el, cât și minoritatea din care face parte, se confruntă în mod direct cu acest fenomen. Atât online, cât și în viața de zi cu zi. E nedrept, așadar, să eliminăm orice dezbatere în acest sens, ca de fiecare dată, când se iscă câte un scandal în jurul acestui gen muzical – un soi de „cutie a Pandorei”, pe care încercăm să o astupăm cât mai repede. Mai ales în timpul acestui concert, unde Babașa a fost girat tocmai de către trupă. E un indiciu solid, în acest sens, pentru faptul că mesajele de toleranță ale lui Martin, pe care le propăvăduiește cu consecvență (de genul: „If you don’t let love in, then you can’t really give it back”) sunt goale de conținut, când, iată, o bună parte din propriul public își manifestă ura față de un puști de 20 de ani, din cauza unui gen muzical pe care-l adoptă – dar și din alte motive, pentru că sunt câteva mărturisiri ale unor spectatori despre faptul că s-au auzit insulte rasiste chiar din primele rânduri, de genul „Dă-te jos, țigane”.
Cu alte cuvinte, ce suflet să ai, când un artist pe care se presupune că-l respecți, dacă nu chiar idolatrizezi („Îl chem pe scenă pe noul meu prieten român, un tânăr artist pe care sper să-l primiți cu inima deschisă”, a spus Chris Martin, în timpul concertului), aduce bucuros un român pe scenă, să cânte alături de el, iar tu să începi să fluieri? Gândiți-vă cu atenție la eventualele locuri ascunse în conștientul sau subconștientul nostru colectiv, din spatele acestui gest, care, probabil, nu ține doar de așa-zisul „gust”. Și nici măcar de toleranța „gusturilor” celorlalți prezenți. Și, mai ales, de ce acceptăm că există rasism vizavi de romi în societatea noastră (manifestat în toate formele și cercurile posibile – da, inclusiv în zona artelor performative), dar refuzăm categoric să-l luăm în calcul pe un stadion cu 50.000 de spectatori?
Pentru că despre asta e vorba: de luat în calcul și asumat. Cei cărora nu le plac manelele, însă, tocmai prin acest refuz sau reținere de recunoaștere a acestui fundal sociopolitic din societate și influența lui în astfel de manifestări, contribuie, intenționat sau fără să-și dea seama, la reprimarea oricăror nuanțe și menținerea unui status quo. „Nu înseamnă că sunt rasist dacă nu-mi plac manelele” e un refren repetat obsesiv. Firește că nu. Dar asta nu e o axiomă care se aplică fără demonstrați, la 50 de mii sau cinci milioane de oameni. Pe undeva, e și ridicolă, dar și inutilă această nevoie de a „spăla” o masă întreagă, atunci când se întâmplă derapaje. Ori chiar periculoasă: până la urmă, în logica asta, poate că suporterii de fotbal care îi fluieră pe jucătorii de culoare ale echipei adverse și strigă apelative rasiste, o fac doar din patimă pentru propria echipă. Doar pentru că nu le place cum „cântă” Vinicius pe teren. Izolarea evenimentelor culturale de contextele socio-politice e, așadar, fie o greșeală, fie o formă de ignoranță sau, pur și simplu, rea-voință.
Revin la Coldplay și buclucul mesajelor politice contrafăcute și prețioase. În a doua seară, Chris Martin a reacționat pe scenă, în fața publicului, față de ce s-a întâmplat la primul concert: „Am fost șocat, trist și supărat. Dar nu pot fi supărat pe publicul nostru, noi vă iubim necondiționat. Noi călătorim în toată lumea și nu înțelegem fiecare cultură, asta e adevărat. Dar toți oamenii trebuie tratați egal și asta merită și românii.” Apoi a rugat publicul să-l huiduie, sarcastic, gen. De asemenea, Babașa a revenit pe scenă în timpul concertului și a interpretat același cântec, alături de trupă. Din public nu s-au mai auzit huiduieli. Dimpotrivă. Ploile aprige care s-au abătut asupra Capitalei în seara de 13 iunie au fost, poate, lacrimile rockerilor care au aplaudat o manea. Aparent, publicul Coldplay are nevoie să le dea Chris Martin liber sau ordin să se bucure de o manea, care, până la urmă, ce e altceva decât muzică? Asta mă face să intuiesc că o bună parte dintre cei 50 de mii de spectatori n-au înțeles gălețile de brainyquotes și versuri despre toleranță ale trupei.
În discursul citat mai sus, Martin a menționat „cultura” locală, care poate fi, într-adevăr, tricky. S-a apelat de multe ori la acest argument neîntemeiat, reductiv și clasist, în editoriale din presă și postări populare de pe social media: cultura noastră (a cui, oare?) nu gustă maneaua, deci apariția lui Babașa a fost inoportună. Ba că maneaua e asociată cu lumea interlopă, ba că ne e rușine cu ea, ba că nu ne reprezintă, ba că e unealtă progresistă (Cristian Pantazi, care a scris probabil cel mai caraghios dintre editoriale, asemuiește o huiduială la un miting omagial pentru Nicolae Ceaușescu cu o huiduială a manelei), ba că nu e „muzică bună” (dar The Scorpions sau Taylor Swift înseamnă muzică „bună”? Și dacă nu e, o huiduim pe stadion?), ba că maneaua n-are ce să caute la un concert rock (probabil, în același sens în care n-avea ce să caute la Facultatea de Medicină sau la Ateneu), ba că, ba că... Mă scuzați, dar asta e o cultură a prejudecăților. Sau pur și simplu încordare tribală. Și chiar mai mult decât atât.
În fine, hai să zic ce vreau să zic, de fapt. Toată întâmplarea asta poate fi, prin anvergura trupei ăsteia, un epilog autoreflexiv tragicomic al unor generații (mileniali și X, pentru că Z se uită la acest scandal și nu înțelege bășica) păcălite de propa-turbo-marketingul începutului de mileniu, pus la cale de o „clasă creativă” care idealiza și fetișiza Occidentul și elitismul – recunosc, am fost păcălit și eu, la rândul meu, pentru o vreme, în timpul liceului, atât era de tricky toată fantezia, care astăzi pare ridicolă). Radiouri, ziare, câteva cluburi și un pumn de trupe (în mod ironic, de rock alternativ) care se poziționau contracultural, în mod defectuos și inutil, împotriva unor culturi locale de care ne era, neverosimil, rușine sau pe care le consideram inferioare (Florin Negruțiu, spre exemplu, încă folosește „cultură a semințelor”). Cum zicea Puya, în „Vestul sălbatic”: „Avem jucători la Roma sau Fiorentina / Băieţi deştepţi din Mexic până în China / Pe la radio auzi numai O-Zone și Inna / Nemţii fac coadă să ne cumpere maşina / Se zice: «Tot ce-i bun tre’ să vină de afară / Tot ce e de la noi e de căcat și tre’ sa moară» / Eu nu subscriu, băi, o sa rămân în ţară / Pe voi, restu’, vă pup şi-o să ne vedem la vară.” Și chiar îl văd, vara, prin cartierul Sălăjan, când dă câte o tură pe bicicletă. Până la urmă, Chris Martin a procedat lucid. Nu a dat vina pe public. Doar i-a exorcizat niște traume. Și e sănătos că s-a întâmplat asta. D-aia, de fapt, nu l-a huiduit nimeni. Ne-am huiduit pe noi. Ce perversă e lumea și rea...
Foto: Atlantic Records / James Marcus Haney
