Războiul Rece e trendy. Nu că n-ar fi fost evident încă de când Good Bye Lenin! a legitimat nostalgia consumeristă pentru cultura materială comunistă şi anii '80 au devenit cool si tandri, chiar şi pentru românii jenaţi de „vremurile de tristă amintire”. Dar resuscitarea retoricii de Război Rece în epoca post-adevăr trumpisto-putinistă cere un nou tip de ironie. După succesul serialului The Americans, Tovarăşul miliţian/Comrade Detective vine în continuarea trendului cu un tip de metadiscurs care pare să fie fix ce trebuie.
Ca est-european, prezentarea făcută de Channing Tatum şi Jon Ronson îţi gâdilă mândria. Ţi se spune că Arhiva Naţională de Filme a României, în colaborare cu nu mai puţin de cinci guverne internaţionale, îţi redă o bijuterie pierdută a cinematografiei româneşti optzeciste şi te pregăteşti pentru joaca de-a arheologia media. Deja zâmbeşti în barbă, spunându-ţi că normal că a trebuit să vină nişte vestici să descopere valorile naţionale, dar eşti gata de nostalgie mediată, pură, simplă şi dublată de americani. Genericul îţi retează rapid pofta de autenticitate. În loc de Mărgelatu' Senior, îl vezi pe Piersic Jr. executând o piruetă à la Billy Eliott, iar când pe generic curg nume ca Ana Maimuţă, Lup Mirosi şi Bebelus Pisicuță, îţi dai seama că americanii te-au tradus din nou (sau, în cazul de faţă, te-au dublat). Acţiunea curge rapid, ca într-un film poliţist american de ani '80 pe care, funcţie de vârstă, s-ar putea să-l fi văzut dublat de Irina Margareta Nistor în sufrageria unui prieten. Suficient de rapid încât să-ti producă o defamilizariare sâcâitoare care să te facă să te întrebi „Drept cine sunt luat?” Şi de-aici începe miza Tovarăşului miliţian. Substantiv. Miza însă se multiplică şi ţine atât de convenţiile de gen, cât şi de modul în care eşti interpelat. Practic, te găseşti prins într-un joc de comutare permanentă între o farsă ideologică şi un film poliţist de duzină, pe de o parte, şi între „Oare ce înţeleg americanii din asta?” şi „Oare ce ar trebui să înţeleg eu?”, pe de alta. Tensiunea asta a reflectării reciproce ar putea părea marea reuşită a seriei.
Ca român, te uiţi la actori români, nu le auzi vocile, înţelegi, dacă mai era cazul, cum funcţionează marginalitatea si exotizarea, dar pentru că par intenţionate şi parte din joc, te laşi sedus. Seducătoare e şi ideea că echipa de producţie a vrut să satirizeze propaganda comunistă ca o modalitate de a atrage atenţia asupra contextului politic actual din SUA şi că, astfel, idiosincraziile comunismului românesc ajung să fie relevante politic în câmpul discursiv actual. Nu în ultimul rând, estetica optzecistă şi exploatarea logicii consumului în România comunistă dau unele dintre cele mai savuroase scene ale seriei. Jeanşii Jordache de contrabandă, de exemplu, prilejuiesc o discuţie despre fonetica limbii engleze, o urmărire cu împuşcături şi o incursiune în undergoundul bişniţei high-class, devenind astfel obiectul-fetiş emblematic pentru religiozitatea consumului. Scena cu cel mai mare potenţial de juisare pentru pasionaţii de critical theory e însă cea în care ni se arată ce l-a transformat pe protagonistul Gregor Anghel (Florin Piersic Jr., dublat de Channing Tatum) în delatorul propriilor părinţi şi, implicit, un comunist fervent. Trauma surprinderii părinţilor în plin act sexual, stârniţi de concupiscenţa unei haine de blană - marcă a luxului vestic la care aveau acces ca ataşati culturali ai Republicii socialiste România -, are în ea si complexul castrării freudian, şi teoria fetişismului via Marx şi Freud.
Dar cui îi pasă de astfel de subtexte când, de fapt, Channing Tatum atribuie ideea serialului unei pure şi extrem de banale fascinaţii pentru figura antagonistului est-european şi dorinţei de a se juca cu moda românească din anii '80. Faptul că regizorul Rhys Thomas insistă că, în timpul filmărilor, atitudinea nu a fost una a vesticului care ridiculizeaza comunismul, ci chiar o încercare de a gândi „ca regizorii din epocă” arată că prezumţia de autoreflexivitate are limitele ei. Astfel, privită mai la rece, mockudrama Tovarăşul miliţian devine un experiment simpatic despre nostalgia vestului pentru propriul capitalism de Război Rece, pentru o propagandă care acum, privind în urmă, pare mai soft şi, deci, mai uşor de ridiculizat, şi pentru propriul rol de Big Other al eternei exotice lumi de dincolo de Cortina de Fier. Meritul serialului e că chiar face ce spune, performând ideea că studierea propagandei „celuilalt” în speranţa aflării adevărului istoric e o ficţiune. Adevărul istoric in sine e o ficţiune, iar la propaganda războiului rece trebuie să te uiţi ştiind că capitalismul si comunismul s-au produs reciproc la nivel de discurs.
Ce rămâne consumatorului român din acest experiment? În mod cert, o doză bună de amuzament, o coloană sonoră bântuitoare, o posibilă poftă de a revedea BD în acţiune (sau, pentru o mostră spectaculoasă de retorică de Război Rece, spumosul Ninotchka) şi obişnuita doză de auto-zeflemea. Într-o cheie mai serioasă, accesul la Arhiva Naţională de Filme rămâne o chestiune care merită discutată. Asta nu înseamnă că un serial în care dublajul ar fi venit peste material original din producţii autohtone din perioada comunistă ar fi fost preferabil unei producţii care se joacă de-a autenticitatea (personal, mă pronunţ pentru inautenticitatea asumată în cazul aproprierii memoriei culturale a unui spaţiu străin). Dar problema accesului e una care ar trebui să ne intereseze. Aşa cum ar merita ceva mai mult interes la nivel de producţie culturală, evaluarea discursului propagandistic românesc în diverse perioade şi sub diverse regimuri politice, în aspectele lui transnaţionale.
P.S.: Pentru o experienţă camp mai substanţială, mai ancorată în jocul oglindirii ideologice din timpul războiului rece, şi care tratează rolul discursului despre homosexualitate în epocă mai mult decât en passant (cum o face Tovarăşul miliţian prin una sau doua glumiţe subtile), recomand lucrările lui Yevgeniy Fiks.
