Mai mulți bărbați stau aliniaţi pe plajă la Costineşti şi se freacă sârguincios cu iaurt pe corp, să-l protejeze de soare. Niște balerine dansează pe fundalul unui concurs de mașini care merg în două roți. Un cuplu stă spate-n spate pe malul mării – ea cântă la chitară, el la muzicuță -, alături se joacă doi copii goi; dintre scoicile peste care se revarsă apa înspumată apare o cască militară care întrerupe muzicuța.
Acestea sunt câteva dintre secvențele unor filme realizate de cineaști amatori români în anii comunismului. Ele au fost difuzate la Cinemateca Union joi, 26 octombrie, la 60 de ani de la apariţia primului cineclub de amatori din țară - StudFilm, în cadrul Casei Studenților din București. Prilej cu care Asociația Națională a Cinecluburilor și Realizatorilor Neprofesioniști din România a lansat Cineama.ro - unde poţi să vezi la liber o colecție unică de filme din perioada 1957-1989, digitizate de pe peliculă de 16mm. 70 în total, dintre care au fost încărcate 30 până acum. Documentare (etnografice, agricole, sportive, de protecția muncii), ficțiuni sau animații. Din arhiva StudFilm (majoritatea) și-a altor cinecluburi din ţară.
Unele filme sunt metaforice - poeme şi eseuri visătoare, suprarealiste, căutări metafizice, trippy pe fundalul realismului socialist, care te fac să te întrebi ce naiba era în mintea autorului sau dacă fuma ceva bun. Altele surprind momente din viaţa cotidiană sau de la mari evenimente ale epocii - și prezintă, prin viziunea imediată, nefiltrată de discursul oficial, un altfel de cotidian. Altele sunt exerciţii ale studenţilor, care includ un fel de bunici vizuali ai timelapse-ului sau gif-ului.
Un fragment dintr-un eseu despre dragoste şi muză - „A fost odată”. 1988. Regia: Mihai Mirea și Radu Dănilă. Producţie: StudFilm
Ele ilustrează un fenomen aproape necunoscut azi: amatorismul artistic care s-a răspândit în URSS începând cu anii 1920-1930, sub forma unor cluburi și cercuri artistice susținute de stat, cu muncitori care respingeau „arta burgheză” în numele propriei expresivități (dacă vrei să afli mai multe, citeşte articolul Iuliei Popovici din Observator Cultural). Filmul era o artă privilegiată în statele sovietice - Lenin îl considera „cea mai importantă formă de artă” -, așa că ele au sprijinit constant cinematografia, atât la nivel profesional, cât și amator.
În anii ’50, în România prindea contur o rețea instituționalizată de studiouri de film pentru cineamatori. Aceştia veneau din toate mediile sociale și profesionale, iar munca lor punea preț pe colaborare. Cinecluburile ofereau oricui, indiferent de statut social, de vârstă şi etnie, instruire tehnică și teoretică și acces gratuit la materiale și echipament. Așa a apărut un mod alternativ de-a face filme, fără ca asta să însemne că era o formă de disidență. Sau că filmele arătau o altă imagine despre dictatură decât producţiile „mainstream” de la Sahia. Situația privilegiată şi libertatea mai mare de care se bucurau cineamatorii - datorită unui control relaxat al statului și faptului că filmele lor nu erau destinate distribuţiei de masă - au dus însă la reuşite artistice și la salturi către cinematografia profesionistă.
Multe dintre filmele lor s-au pierdut din păcate, mai ales după ’90. Unele au fost distruse pentru că aminteau de-o perioadă traumatizantă pentru memoria colectivă. „A existat un proces de anti-memorie sau de uitare”, spune antropologul Bogdan Iancu, unul dintre moderatorii de la lansarea platformei Cineama. „Am învăţat că aceste materiale ar trebui să dispară, că nu sunt utile, sunt urâte, sunt kitsch, n-au nicio valoare. A trebuit să treacă mult până ca acest arhipelag al perioadei socialiste să ni se pară îndeajuns de exotic ca să începem să-l descoperim.”
Astăzi, astfel de materiale pot fi valoroase în primul rând ca document. Ele arată insight-uri din viața socială şi culturală de-atunci - o realitate trecută prin mai puține filtre decât arta oficială -, vorbesc despre opțiunile și sensibilitățile artistice ale unor oameni într-un mediu artistic controlat și limitat ca expresie.
Emilian Urse (76 de ani), fostul director StudFilm (primul cineclub de amatori din țară), a păstrat după ’90 mare parte din arhiva studioului în demisolul locuinței sale. Cineclubul a fost înființat în 1957 de un grup de studenți de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” conduși de viitorii regizori Paul Barbăneagră și Geo Saizescu. El a devenit o școală alternativă pentru pasionații de film, dintre care unii au ajuns cineaști sau regizori de televiziune profesioniști.
Urse s-a dus acolo în ’69, după ce-a abandonat Facultatea de Farmacie şi după ce Casa Studenţilor din Bucureşti i-a propus să-i găzduiască o expoziţie cu 100 de fotografii. A condus cineclubul timp de 30 de ani. Cât a stat acolo, a avut ocazia să-i ofere un album foto lui Nixon, să facă un stagiu la Paris și să participe la multe festivaluri din străinătate, unde a luat și premii; un fost student cumpăra cu banii din aceste premii echipament cinematografic și-l trimitea în București. Dar și să filmeze în Coreea de Nord, la Festivalul Studențesc de la Phenian, sau imediat după ’90 (a surprins demolarea statuii lui Lenin, a făcut filme despre alegeri şi tranziţie).
Fostul director StudFilm şi alți trei cineclubişti cu vechime din Focșani şi Bucureşti au fost prezenţi la lansarea de la Union şi-au împărtășit câte ceva din experiența lor de cineamatori. Am plecat de-acolo cu multe semne de întrebare despre un fenomen care abia acum se lasă descoperit (mai ales că Cineama.ro nu oferă încă foarte multe date despre el), la care vom răspunde într-un material mai amplu.
Până atunci, am rugat-o pe Andra Popescu de la Asociația Națională a Cinecluburilor și Realizatorilor Neprofesioniști din România, una dintre iniţiatoarele platformei, să completeze spusele celor trei cu mai multe informații.
-
Înainte de ’90, spune Radu Dănilă, care a ajuns la StudFilm când era student la Sculptură (și care, mai târziu, a ajuns regizor la TVR), în țară existau 680 de cinecluburi care scoteau în jur de 1.200 de filme pe an.
-
Exista câte un cineclub în fiecare mare oraș, care ghida activitatea amatorilor de film și le asigura material și echipament. Exista o întreagă rețea care acoperea nevoile tehnice ale cineamatorilor.
-
Filmele cineaştilor amatori erau promovate la festivaluri naționale și internaționale de profil. Cum majoritatea erau dedicate unor evenimente specifice erei (aniversarea Partidului Comunist, de exemplu), ele nu prea stimulau creativitatea, filmele scoase în față fiind cele loiale evenimentelor respective. Erau însă și câteva festivaluri care diluau agenda politică și prețuiau și meritele artistice. Cineamatorii colaborau îndeaproape cu cineaștii profesioniști, adesea prezenți în juriile festivalurilor de film amator.
-
Se organizau și tabere de specialitate pentru cineamatorii avansați, iar cei mai tineri dintre ei experimentau și făceau exerciții video în tabere studențești. La Union a fost proiectat un material nemontat, de 42 de minute, dintr-o astfel de tabără studențească, cu cineclubiștii la munte și la mare (acolo e secvența cu bărbații care se freacă cu iaurt anti-solar), ce poate fi vizionat aici.
-
Restrânse la festivaluri de nișă, filmele cineamatorilor ajungeau rareori în cinematografe sau la televiziune. Cele ale studenților cineclubiști se mai proiectau în universități, amfiteatre sau case de cultură din orașele țării. După prăbușirea URSS, multe spații care adăposteau activitățile cineamatorilor au fost privatizate, iar finanțarea cinecluburilor a încetat. Pentru că nu mai aveau unde să fie depozitate, filmele au fost returnate creatorilor, altele au dispărut.
-
Înființat în 1957, StudFilm a lansat o rețea de cinecluburi studențești la institutele și facultățile din centrele universitare. Prima sa perioadă de activitate (1957-1969) a fost mai mult pedagogică, bazată pe inițiere și îndrumare constantă în tehnica filmării - studenții realizau mai multe filme-studiu, de exercițiu, documentarul fiind cel mai frecvent. După ce-a ajuns Urse acolo, în 1969, a urmat o explozie de genuri: de la documentar și reportaj, la eseu și poem, de la filmul cu personaje, la cele de animație.
-
Multe filme realizate în cadrul cineclubului StudFilm au primit premii internaționale la festivaluri de amatori unde criteriile erau, aproape exclusiv, estetice (Brno, Sofia, Belgrad, Varșovia, Ungaria). Emilian Urse explica cu altă ocazie aceste succese internaționale: „Filmele pe care le propuneam pentru festivaluri internaționale erau vizionate de un juriu, la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, condus de faimosul <<dulău>> al culturii noastre, Mihai Dulea. Când ieșeam cu filmele aprobate pentru export, pe sală mă aștepta câte un membru al cineclubului, schimbam filmele, punând în plicul ce urma să fie sigilat filmele cu care eu doream să mă prezint la festivalurile internaționale.”
-
Cineclubul StudFilm a avut parte și de câteva vizite celebre - gen cea a scriitorului Alvin Toffler sau a directorului muzeului Guggenheim din New York, Sidney Geist.
-
Astăzi, în arhiva StudFilm păstrată de Urse se află 87 de filme pe peliculă de 16 mm, 35 mm și casete VHS, o colecție vastă de fotografii și negative și o grămadă de material video tras în București în perioada decembrie 1989-1992.
-
La cinema Union au fost proiectate câteva scurtmetraje din arhivele cinecluburilor Stud-Film, Zboina (din Focşani) și Micronul (din Bucureşti), pe care le puteți vedea la liber pe Cineama.ro:
-
Ars Vivere - „Supraimpresiune acrobații cu mașini și balet”. Eseu, 1979. Regia: Laurențiu Geambașu, Costel Vasiliu. Producție: StudFilm. Scurtmetrajul cu balerinele suprapuse peste concursul auto, co-regizat, în studenție, de Laurențiu Geambașu. Urse spune despre el că e tatăl uneia dintre fetele care-au pierit la Colectiv, în timp ce se pregătea să devină studentă.
-
În arenă - „Spectatori la lupte greco-romane”. Documentar, 1988. Regie: Radu Dănilă; Imagine: Emilian Urse. Un mini-documentar cu reacții și expresii comice ale spectatorilor unui concurs internațional de lupte greco-romane. „La filmul În arenă am râs acum, pentru că nu mai știam despre ce-i vorba. Au trecut atâția ani”, spune Emilian Urse.
-
Casca - „Film eseu despre trecerea timpului”. StudFilm, 1976. Regie: Emilian Urse. Scurtmetrajul cu cuplul de pe plajă, o metaforă despre forța distructivă a războiului și uitare. „În Casca am racolat pe plajă o studentă, cehoaica aceea blondă, și pe partenerul de la IEFS, brunetul”, spune Urse. „Un moment comic - copilul acela care face pipi [în cască]; deci noii generații, formată din cei doi copii, frate și soră, simbolul căștii nu-i mai spune nimic; pentru ei casca semăna cu o oliță de noapte, pe când cel din cealaltă generație, care știa despre nemți de la bunici, de la părinți, a avut un moment de transpunere și și-a imaginat că mijloacele de comunicare - imaginea, sunetul, muzica, limbajul universal - pot fi distruse. Când s-a construit Institutul Politehnic, săpau fundația, și acolo unde e Rectoratul, cupola, s-a găsit în pământ un arsenal german. Acolo a fost găsită casca (n.r. – folosită în film, element de recuzită în mai multe producții). În ea s-au găsit un craniu și ochelari sparți.”
-
Întrebat cu ce înregistra sunetul, Urse a răspuns: „cu reportofonul”. Și și-a amintit, cu ocazia asta, când s-a dus să filmeze la Vadul Oii, lângă Ploiești, unde ar fi aterizat un OZN. Casa Studenţilor a găzduit o vreme şi Clubul OZN-iştilor. Iar OZN-iștii, printre care scriitorul SF Ion Hobana și inventatorul Iustin Capră, şi StudFilm-iștii au însoţit la Vadul Oii cercetători de la Măgurele, care au colectat probe de sol şi de radioactivitate. Aşa a apărut filmul Quo Vadis Homo (Încotro, omule), care s-a pierdut între timp.
„Am avut reportofonul la mine, ca să-l pot înregistra pe paznicul de noapte, care a văzut obiectul zburător. Pot să vă redau din spusele lui: Am văzut venind din dreapta o flamură roşie, a trecut dealul şi apoi n-am mai văzut nimic, am rămas pe întuneric. Îl întreb: De unde crezi că vine? De la Dumnezeu nu vine, zice el. Tot mână de om trebuie să fie. Şi ne-a dus la locul unde s-a găsit o groapă făcută de aşa-zisul obiect zburător. S-a calculat cât s-a tasat pământul şi s-a ajuns la concluzia că obiectul zburător avea 80 de tone. Iar radioactivitatea era de cinci-şase ori mai mare decât în zona respectivă.”
- Șurubul potrivit la locul potrivit - „Face parte din ciclul <<Vorba proverbului>> și se referă la <<Omul potrivit la locul potrivit>>”. Animație, 1984. Un film de Doring Goagă. Producție: Cineclubul Micronul. O animație mută și foarte scurtă, cu niște șuruburi cu trăsături umane care merg în șir indian pe o bandă industrială automată, la capătul căreia sunt înșurubate de o cheie tubulară cu mâini şi picioare. Un șurub mai mic decât celelalte este respins de câteva ori, așa că se infiltrează singur într-un gaură de înfiletare, dar blochează sistemul. „N-am prea multe să vă spun decât că, după ce l-am prezentat la Pelicula de Aur, mi s-a spus să nu-l mai prezint la niciun festival. Și nu l-am mai prezentat”, spune realizatorul Dorin Goagă (în vârstă de 68 de ani), care e și vicepreşedintele Asociației Naționale a Cinecluburilor și Realizatorilor Neprofesioniști din România. „A fost interpretat de o activistă de partid - întotdeauna, într-un festival, era şi un activist de partid - că vezi Doamne, vreau să spun că se bagă unii unde nu le fierbe oala şi că n-ar fi bine să promovez ideile astea. Altcineva mi-a spus că n-a înţeles; era vorba de o cheie tubulară - noi, care realizam astfel de filme, eram la Institutul de Mecanică Fină, iar cei care lucrau în industrie ştiau ce înseamnă o cheie tubulară. Cine nu, a interpretat altfel, că era o femeie, ceva deochiat acolo. „Am mers în general pe umor, pe filme foarte scurte. Eu, lucrând la Mecanică Fină, am nişte realizări speciale din punct de vedere tehnic. Acesta, [Șurubul...], nu era special - e un desen cu creionul pe hârtie A4; dar am filmări de aproape, ceea ce nu putea să realizeze un amator la vremea aceea. Desenele sunt făcute de mine. Eu şi predam desen tehnic la Liceul de Mecnică Fină şi mai aveam elevi de-acolo. Am realizat animaţie, film documentar, film didactic - Proiecţia ortogonală în 6 planuri, de exemplu.”
-
Arborele din Chiricari - Documentar, 1981. Realizatori: Arginteanu Alexandru, Sandulescu Elena şi Constantin Balaci. Producție: Cineclubul Zboina din Focșani. Un documentar despre Pavel Terțiu, creator de măști tradiționale din lemn și piele din Vrancea. „La Chiricari, în Munţii Vrancei, trăia acest bătrân care, în casa unde locuia, nu avea electricitate”, spune Constantin Balaci (82 de ani), co-realizator al filmului; Balaci era corespondent al Televiziunii Române în Vrancea când a înființat cineclubul „Zboina Film”. „Noi ne-am gândit, după o prospecţie, aflând ce poate să facă bătrânul, să invocăm la Comitetul Judeţean motivul că la moş Pavel, neavând electricitate, n-avem cum să realizăm un astfel de film. Aşa că, în patru zile, s-a făcut lumină acolo. El locuia izolat. Bătrânul era escrocat de o doamnă de la Continental, care venea la el cu cafea, cu zahăr, cu ulei, contra măştilor pe care le făcea. Acolo, noi, echipa de filmare, am băut prima cafea pe timpul acela, nici acuşa n-o mai întâlnim, o cafea care mirosea în toată casa, o mocha veritabilă. (...) Am avut un casetofon vai şi-amar de el [cu care am înregistrat sunetul] şi moşul ne povesteşte despre obiceiul măştilor, cine l-a învăţat, prin ce-a trecut. Filmele [noastre] erau legate de viaţa cotidiană, fie a ţăranului, fie a celui de la oraş.”
-
La final a fost proiectată o selecție din documentarul lui Emilian Urse din Coreea de Nord, de la Festivalul Studențesc din Phenian. Din delegația țării au făcut parte atunci Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, formația Holograf, Dan Puric ș.a. Urse are multe de împărtășit despre această experiență, mai ales din culisele ei. Alegem un singur episod: „Din România, a plecat o delegaţie formată din 150 de studenţi, printre care se strecurase şi un fals student. Adrian Năstase era directorul Institutului de Cercetări Politice şi i s-a făcut o legitimaţie de student în anul IV la Drept ca să poată lua cuvântul la o conferinţă unde se ştia dinainte că ţările nordice ne vor ataca privind demolarea bisericilor şi-a satelor. Aşa s-a şi întâmplat. Chiar în primele minute ale deschiderii oficiale a festivalului, olandezii şi vecinii lor au desfăşurat un cearceaf lung de vreo opt metri, lat de un metru, pe care scria, în engleză, Opriţi măcelul satelor şi bisericilor. Securitatea nord-coreeană a intervenit în mare viteză.” Documentarul nu se află pe Cineama, însă echipa proiectului pregăteşte pentru public un material mai mare cu filmări ale lui Emilian Urse, care va include și secvențe din Coreea de Nord.
- În fiecare săptămână, pe platforma cineama.ro va fi încărcat câte un film nou. Iniţiatorii proiectului fac apel către toţi cineclubiştii din ţară interesaţi să-şi împărtăşească materialele. În holul cinematecii Union este şi o expoziţie cu fotografii realizate din anii ’70 până în 1985 de studenţii de la StudFilm. Găsiţi alături de ele şi casca.
Vineri, 3 noiembrie, la Institutul Francez (ora 18.00), Asociația Națională a Cinecluburilor și Realizatorilor Neprofesioniști din România organizează un masterclass cu Péter Forgács - un artist media și cineast independent din Budapesta care cunoscut pentru practica sa inovatoare în re-editarea și resemnificarea materialelor de arhivă din colecții personale (home movies). Mai exact, Forgács foloseşte filmări ale cineamatorilor ca material brut în instalaţii media şi filme documentare de reorchestrare postmodernă a istoriei. Din 1978 încoace, a făcut peste 30 de filme, iar lucrările lui au fost expuse în muzee și la festivaluri din întreaga lume. Unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale este seria Private Hungary, care foloseşte filme realizate de amatori în perioada 1930 – 1960. Ele documentează vieți cotidiene care urmează să fie tulburate de traume istorice de dincolo de ecran.
