La 80 de ani de la masacrul de la Odessa comis de trupele române, istoricul Adrian Cioflâncă reface filmul complet al evenimentelor - și scoate la lumină un album cu fotografii până acum necunoscute din timpul măcelului.

---

Memoria

Anul acesta, în octombrie, s-au împlinit 80 de ani de la masacrul de la Odessa comis de armata română, în care au fost uciși, conform majorității estimărilor, în jur de 20.000 de evrei. A fost cea mai mare crimă în masă săvârșită de autoritățile române în timpul Holocaustului fără participarea consistentă a germanilor. Atrocități și mai mari s-au petrecut în județele Golta și Berezovka din Transnistria, unde execuțiile au fost făcute pe parcursul mai multor luni, uneori doar de jandarmi români, alteori în colaborare cu voluntari ucraineni și coloniști germani, susținuți de SS.

Masacrul de la Odessa face parte din conștiința publică, mai ales după publicarea Raportului Final al Comisiei Wiesel, în 2004 și a lucrărilor lui Jean Ancel, Radu Ioanid și Ottmar Trașcă etc. Un rol deloc de ignorat l-au jucat filmele Odessa, documentar regizat de Florin Iepan, care a cunoscut mai multe variante, fiind tratat ca experiment social (2011-2013), și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, regizat de Radu Jude (2018), unde masacrul este evocat printr-un fals reenactment, parodic și sinistru, și prin aprinse polemici pe tema memoriei Holocaustului. 

Totuși, așa cum se vede din ultimul sondaj comandat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, persistă confuzia în legătură cu crimele în masă antisemite comise de statul român. 35% dintre respondenți nu știu în ce a constat Holocaustul din România, 26% fac legătura cu deportările în lagărele naziste și doar 23% asociază termenul cu crime în masă. Un studiu mai interesant, care adue la un loc date comparative din 16 state, între care și România, a fost publicat tot anul acesta de respectații cercetători András Kovács și György Fischer. Acest studiu (Antisemitic Prejudices in Europe. Survey in 16 European Countries, Budapesta, 2021) stabilește că în România 12% din populație este puternic antisemită, iar 51% moderat antisemită, fiind luat în calcul antisemitismul secundar, rezultat din atitudinea față de Holocaust. Între țările europene incluse în studiu, România este pe locul 3 în materie de intensitate a antisemitismului, la egalitate cu Ungaria (unde antisemitismul virulent ocupă un loc mai important), după Grecia (țara cu nivelul cel mai ridicat de antisemitism virulent) și Polonia (unde negarea Holocaustului ocupă o pondere record).

Tragedia Odessei necesită o tratare nouă, pe baza surselor documentare existente astăzi în România, Ucraina, Republica Moldova, Israel, SUA, Germania și, dacă o mai fi posibil, Rusia. Clădirea arhivei din Odessa, în care se află cantități enorme de documente emise de autoritățile române, stă să se prăbușească, în timp ce prea puțini istorici interesați de istoria României o vizitează. Printre ei s-a numărat, în ultimii ani, istoricul american Grant T. Harward, care a publicat anul acesta o excelentă carte pe tema implicării armatei române în Holocaust (Romania’s Holy War. Soldiers, Motivation, and the Holocaust, Cornell University Press) – căreia îi voi face o prezentare curând. 

În 2019, am fost la Odessa cu o echipă a Televiziunii Române pentru a filma pentru un scurt documentar (îl puteți vedea mai jos). Ne-a fost ghid Roman Markovich Shvartsman, președintele Organizației Supraviețuitorilor Holocaustului din Odessa. 

Alergând de la un loc al memoriei la altul, constați că orașul este presărat de răni încă vizibile lăsate de armata română. O parte din crimele în masă au avut loc în inima Odessei și de pe urma lor au rămas multe gropi comune necercetate. 

Directorul Muzeului Holocaustului din Odessa, Pavel Kozlenko, mi-a spus că a fost prima dată când au discutat subiectul cu o echipă de televiziune și un istoric din România. Ne-a ajutat să ne facem treaba Consulul general de atunci al României la Odessa, Emil Rapcea, care a întreținut bune legături cu comunitatea evreiască din oraș, marcând, la rându-i, o schimbare față de predecesori. Localnicii mi-au povestit că, înainte vreme, reprezentanții diplomatici ai României refuzau să participe la evenimente în care se discuta despre masacrul din octombrie 1941 sau părăseau sala dacă venea vorba despre atrocitățile comise de autoritățile române. 

Așadar, s-au schimbat multe lucruri în bine, dar sunt și semne îngrijorătoare. Mai sunt multe de făcut, de aflat și de adus în față publicului.

Explozia

Să recapitulăm ce s-a întâmplat la Odessa, în octombrie 1941. Armata română a ocupat orașul pe 16 octombrie 1941, după un asediu îndelungat și lupte aprige. Ion Antonescu spera într-o victorie rapidă, dar luptele pentru Odessa, începute pe 3 august, s-au prelungit până la 73 de zile, iar armata română a pierdut în jur de 100.000 de militari. În cele din urmă, trupele sovietice au părăsit orașul pe cale maritimă, sacrificând Odessa pentru a apăra Crimeea, iar trupele române nu au avut parte de victoria glorioasă pe care o sperau. 

Armata Roșie a reușit, într-o manieră planificată și organizată, să retragă o mare parte dintre unități și echipamente, iar ce a lăsat în urmă important a distrus sau a minat. Serviciile de informații sovietice au aflat, capturând un ofițer român care avea asupra lui o scrisoare secretă, în ce clădiri se vor instala autoritățile române după ocuparea orașului. Sovieticii știau că în sediul NKVD-ului, o clădire arătoasă, recent renovată, din strada Engels nr. 40 (actuala Marazliivska nr. 42), se va instala Comandamentul militar român, și au decis să mineze clădirea.

Operațiunea a fost coordonată de general-maior A. F. Hrenov, comandantul trupelor de geniu al Armatei de Litoral Sovietice, și adjunctul acestuia, colonelul Gh. P. Kedrinskiy, și a fost dusă la îndeplinire în mare secret, fără informarea celor aflați încă în clădire. O echipă condusă de căpitanul E. M. Pirus, sub pretextul unor lucrări la subsolul clădirii, a amplasat nu mai puțin de 3 tone de explozibil sub placa de ciment de la subsol, conectându-le la mine sensibile care nu puteau fi dezamorsate. Zona a fost camuflată cu atenție, iar deasupra au fost instalate mine obișnuite care puteau fi descoperite cu ușurință de geniștii români, creându-se astfel un sentiment de falsă siguranță. A scris despre această operațiune istoricul Igor Niculcea, pe baza memoriilor lui Hrenov.

După intrarea trupelor române în oraș, mai precis a Diviziei 10 Infanterie, clădirea atrăgătoare a NKVD a fost aleasă, conform așteptărilor sovieticilor, ca sediu al Comandamentului militar al Odessei, în ciuda avertismentelor date de militari și localnici. Clădirea a fost verificată de geniști germani și români (din Batalionul 61 Pionieri), care, deși nu au găsit nimic suspect, au recomandat să fie amânată utilizarea până când zona va fi considerată sigură. După cum observa generalul Nicolae Macici, comandantul Corpului 2 Armată. într-un raport ulterior, „camerile (birourile) din acel local erau complet amenajate, mese de scris și birouri complete, fotoliuri de birouri ademenitoare, scaune rânduite în jur de masă așteptând numai instalarea membrilor unui consiliu”. Capcana era evidentă și, cu toate acestea, generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10, a insistat ca instalarea Comandamentului diviziei, care servea și drept comandament al orașului, să se facă imediat, acuzându-i pe cei care ezitau, printre care se numărau numeroși ofițeri de rang înalt de la comanda Diviziei, că sunt „fricoși”.

În 2013, Ovidiu Anca, căpitan în 1941 în Divizia 10, a acordat un interviu Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, în care a vorbit despre avertismentele primite de militari. După instalarea în sediul NKVD, pe 21 octombrie, Anca și alții i-au amintit generalului Glogojanu că la Kiev, după ocuparea orașului de către germani, pe 19 septembrie 1941, au fost aruncate în aer numeroase clădiri, între care și aceea în care se instalase statul major al forțelor din spatele frontului ale Grupului de Armate Sud. De altfel, și pe linie oficială venise un avertisment similar încă de pe 15 octombrie 1941, printr-un referat în care scria negru pe alb că „după ocuparea Kievului, trupele germane au suferit pierderi, prin prăbușirea diferitelor clădiri, în urma exploziilor cu întârziere organizate de ruși. Chiar două comandamente de M(ari) U(nități) au pierit cu această ocaziune.” „Represaliile” germane au condus la masacrul de la Babi Yar, din 29-30 septembrie, în care au fost asasinați peste 30.000 de evrei.

Și Antonescu ordonase implementarea unor măsuri de deminare, încă de pe 16 octombrie, fiind invocat exemplul Chișinăului, unde au rămas explozibili și mine neînlăturate. Pe linia ierarhică, generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a, generalul Nicolae Tătăranu, șeful Statului Major al Armatei a 4-a, și colonelul Virgil Stănescu, comandantul Geniului Armatei a 4-a, au detaliat ordinul lui Antonescu, au transmis instrucțiuni tehnice speciale pentru echipele de deminare, au supervizat compartimentarea orașului și fixarea pe hartă a obiectivelor și zonelor de risc, precum și distribuția în zonă a unităților de pionieri.

Ovidiu Anca a povestit că, pe 21 octombrie 1941, a venit o femeie la Comandament, cerând militarilor români să iasă din clădire de urgență, pentru că fusese minată, lucru pe care îl știa de la fiul ei care participase la operațiune. Această informație este confirmată și de surse de arhivă. Femeia sosit la ora 13.00 și a anunțat că explozia se va produce la ora 13.30. Clădirea a fost evacuată în grabă, femeia a fost chemată să-i spună ce știe generalului Glogojanu, geniștii au scotocit clădirea din nou, a fost studiată o hartă cu rețeaua de catacombe a orașului, primită de la SSI, după care generalul Glogojanu și ceilalți ofițeri din Comandament au ajuns la concluzia că „femeia este nebună” ori că „s-a căutat a fi induși în eroare”, mai ales că la 13.30 nu s-a produs explozia anunțată.

Clădirea a fost deminată de germani, care probabil au găsit minele lăsate la vedere la subsol de sovietici, și apoi verificată cu detectorul de mine de un ofițer din Batalionul de Pionieri al Diviziei 10. Aceste măsuri au fost considerate suficiente.

Pe 22 octombrie, a fost convocată o întrunire a comandanților români și germani din Odessa la sediul din str. Engels, de care a aflat un ofițer NKVD, faimosul V. A. Molodțov, care conducea o unitate de partizani din oraș (avea să fie capturat de Serviciul Special de Informații în 1942 și executat). Acesta a transmis o radiogramă către Hrenov, care se afla deja la Sevastopol, iar acesta a ordonat detonarea explozibilului prin semnal radio.

Explozia s-a produs la ora 17.35 și a avut efecte devastatoare. A fost distrusă partea centrală a clădirii și aripa dreaptă. Au fost câteva zeci de militari uciși și răniți, între aceștia aflându-se generalul Glogojanu, care, după cum a povestit Ovidiu Anca, a murit din cauza unui ciob de geam înfipt în tâmplă de suflul exploziei. Căpitanul Anca se afla în clădire în momentul deflagrației, dar a avut norocul să se găsească în aripa stângă, afectată mai puțin. „În timpul exploziei, pe toți (din clădire n.a.) ne-a aruncat la pământ. Așa explozie a fost!”. După ce a ieșit cu greu, pe o scară de incendiu, căpitanul Anca a fost frapat să vadă strada acoperită cu bancnote române și germane, care proveneau din casa de fier din clădire, și militari umplându-și buzunarele cu bani. Anca și mulți alții au rămas cu convingerea că bomba a fost plasată în casa de fier în care se găseau banii.

Iată ce a povestit colonelul Nicolae Cojocaru, atunci comandant al Transmisiunilor Marelui Cartier General: „Dl. general Stănescu (de fapt, pe atunci colonelul Virgil Stănescu, comandantul Geniului Armatei IV, cel însărcinat să afle cauzele exploziei n.n.) a început cercetări pentru a stabili modul cum s-a produs explozia. Am discutat împreună asupra acestei chestiuni, d(omnia) sa susținând că explozia se datorește unei încărcături pusă într-o casă de fier, subsemnatul fiind de părere că explozia s-a produs de la o încărcătură pusă la fundația clădirii”. Deși Cojocaru a apreciat corect amplasarea bombei, opinia sa a rămas marginală, pentru că nu a avut nici o calitate oficială în ancheta ce a urmat. Stănescu a ordonat, ca măsură ulterioară de asanare a zonei, deschiderea tuturor caselor de bani din clădirile părăsite. Pentru asanare, urmau a fi folosiți în primă fază prizonieri de război și apoi pioneri. Acest ordin, care pornea de la o evaluare greșită a cauzelor exploziei, oferea un fals sentiment de siguranță militarilor, la fel cum s-a întâmplat, de fapt, și în ziua exploziei, când controalele superficiale, orientate asupra unor ținte greșite, au permis comandamentului Odessei să se instaleze în clădirea suspectă.

Numărul exact al victimelor exploziei nu este cunoscut. Un martor al exploziei, colonelul Alex Sachelarie, comandantul Brigăzii 1 Pionieri, a apreciat, după război, că au existat în jur 180 de victime, morți și răniți, dintre care 40 de ofițeri. „Strigătele și gemetele celor rămași sub dărâmături au durat circa 20-30 de minute, după care și-au dat sfârșitul”, a povestit Sachelarie în ancheta postbelică. Istoriografia citează 135 de morți și răniți, dar nu este clar care este sursa arhivistică a acestei informații. În arhive, documentele consultate vorbesc despre 41 de morți (8 ofițeri români, 5 ofițeri germani, 1 subofițer român și unul german, 1 funcționar civil român  și unul german, 2 civili localnici, 23 soldați români și unul german) și 39 de răniți. Printre cei morți, pe lângă Glogojanu, s-au numărat col. Ionescu Mangu, adjunctul lui Glogojanu, lt. col. Teodor Davila, Prefectul de Poliție abia numit în funcție, și lt. comandor. Alexandru Balaș, de la Comandamentul Odessei.

S-au păstrat fotografii ale clădirii distruse, printre care unele făcute în 1942 de agentul SSI Ioan Botez, din care se pot observa cu ușurință efectele devastatoare ale exploziei.

Ordinele

Am ordonat cronologic o selecție a ordinelor care au urmat, date pe linia ierarhică a armatei române.

22 octombrie 1941

Ora 18.40

Telegramă a colonelului Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 Infanterie, către Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, Ion Antonescu, trimisă la 18.40, recepționată la ora 19.00.

„La orele 17.45 clădirea în care era instalat Comand(amentul) Militar Odessa și Gorun (Divizia 10 Infanterie n.n.) a sărit în aer. Sunt morți și răniți.”

Ora 20.00

Cabinetul Militar al Președinției Consiliului de Miniștri emite ordinul nr. 561 în numele Mareșalului Ion Antonescu. Exista două exemplare ale acestui ordin, unul la Arhivele Naționale, varianta arhivată de Cabinetul Militar, și alta la Arhivele Militare de la Pitești. Pe exemplarul de la Pitești scrie că a fost înmânat generalului Nicolae Macici, comandantul Corpului 2 Armată.

„Președinția Consiliului de Miniștri. Cabinetul Militar către Vrancea (Armata a 4-a n.n.). 561/22/10/1941.

Domnul Mareșal ordonă să se dea imediat, pe măsură ce sosesc, detalii asupra celor petrecute la Comandamentul Militar Odessa și Gorun (Divizia 10 Infanterie n.n.). De asemenea, să se ia drastice măsuri de represalii.

Șeful Cabinetului Militar, colonel R(adu) Davidescu.”

Ora 20.40

Gorun (Divizia 10 Infanterie) către Borcea (Corpul 2 Armată). Notă telefonică nr. 2/22.10.1941, transmisă la ora 20.40, tranzit prin dispozitivul Hughes al Armatei a 4-a, recepționată la 22.25.

Colonelul Constantin Trestioreanu transmite că generalul Glogojanu nu a fost găsit, că numărul morților și răniților nu se poate stabili, că operațiunile de salvare sunt în desfășurare și că trupele din Odessa sunt la locurile lor.

În final, Generalul Trestioreanu informează: „Am luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice din Odessa evrei și comuniști”.

Ora 23.25

Armata a 4-a informează, prin Telegrama nr. 302827 din 22.10.1941, Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar, ca răspuns la Ordinul 3154/22.10.1941, preluând informarea de la Divizia 10, că generalul Glogojanu nu a fost găsit, că numărul morților și răniților nu se poate stabili și că operațiunile de salvare continuă.

Apoi documentul face câteva precizări foarte importante: „Pentru a conduce operațiunile de salvare și a lua la fața locului măsurile impuse de evenimente s-au trimis la Odessa generalul (Nicolae) Macici, comandantul C(orpului) 2 A(rmată), subșeful de stat major al Armatei 4 și șeful Secției 2 de la Armata 4, comandantul Transmisiunilor Armatei 4 cu echipele necesare restabilirii imediate a transmisiunilor. Ca represalii și pentru a da un exemplu populației s-au luat măsuri (de) a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți.”

Documentul este semnat de comandantul Armatei a 4-a, general de corp de armată adjutant Iosef Iacobici, la ora 23.25, cu termen de transmitere 23.10.1941, ora 1.15.

Ora 23.30

Gorun (Divizia 10 Infanterie) către Vrancea (Armata 4). Telegrama nr. 4652 transmisă pe 22.10.1941, ora 23.30, sosită pe 23.10.1941, ora 1.55.

Generalul Trestioreanu anunță că au fost suspendate lucrările de salvare la ora 23.30 din cauza unui zid care amenința să se prăbușească. Pierderi cunoscute până atunci: 25 de morți, 35 de răniți. Generalul Glogojanu nu a putut fi găsit. Sunt nominalizați câțiva ofițeri decedați.

23 octombrie 1941

Ora 1.30

Gorun (Divizia 10 Infanterie) către Vrancea (Armata 4), telegrama nr. 4653, transmisă la ora 1.30, recepționată la ora 2.00.

Conform generalului Trestioreanu, care a cerut ca informarea sa să fie înmânată generalului Nicolae Tătăranu: „Clădirea comandamentului a fost deminată de germani. Personal am însărcinat pe căpitanul Niculescu Emanoil din Batalionul de pionieri, înainte de intrarea în acest local, indicându-i anumite porțiuni cu zidiri noi ce păreau suspecte să facă încă o verificare amănunțită cu detectoarele (de metal). Mi-a raportat că a făcut această verificare și nu a găsit nimic, după care localul a fost ocupat.”

Ora 5.30

Telegramele nr. 4654, 4655, 4656, 4658 ale Gorun (Divizia 10 Infanterie) către Vrancea (Armata 4), transmise la ora 5.30 și recepționate la ora 6.00.

Lucrările de salvare au fost reluate la lumina a două proiectoare. Vocea comandorului Nicolae Bardescu a fost auzită de sub dărâmături și, după eforturi intense, a fost salvat nevătămat.

Ora 7.40

Armata a 4-a către Președinția Consiliului de Miniștri, comunicare la ora 7.40, prin Hughes, cu nr. 302842, înregistrată cu nr. 4298.

Generalul I. Iacobici îl informează pe I. Antonescu că „lucrările au continuat și în timpul nopții la lumina a două proiectoare”, deși din informarea lui Trestioreanu se înțelegea că lucrările au fost întrerupte la miezul nopții și reluate dimineața.

Ora 7.45

Telegrama nr. 4662: Generalul Ion Stănculescu, subșef de Stat Major al Armatei 4, care s-a deplasat de la Baden la Odessa în timpul nopții, către șeful său, generalul Nicolae Tătăranu, rămas la Baden.

În telegramă se arată că generalul Stănculescu i-a prezentat generalului Trestioreanu Ordinul nr. 302826. Ca urmare, „dl. general Trestioreanu, convocând comandanții de regimente, a dat dispozițiuni pentru represalii imediate între care intra suprimarea celor aproximativ 18.000 evrei din ghetouri și în fiecare sector de regiment suprimarea a cel puțin 100 de evrei prin spânzurătoare în piețe.”

Este menționată cifra de 27 de morți în explozia Comandamentului și 27 de răniți.

Colonelul Ion Ciocan, șeful Secției 2 din Armata a 4-a, a început cercetarea unor civili ruși. „Găsindu-se două femei suspecte în apropierea clădirii dărâmate s-a dispus suprimarea lor pe loc”.

La ora 6.10 a sosit la Comandamentul militar al Odessei generalul I. Macici, „care de îndată a început să se informeze și să avizeze măsuri”.

În Odessa era liniște și trupele se aflau în dispozitiv. „În curs de executarea ordinelor relativ la suprimarea evreilor raportați mai sus.”

Colonelul Ciocan și colonelul Stănescu, șeful Geniului Armatei a 4-a „activează spre a stabili modul cum a fost organizată această acțiune teroristă și avizând la măsuri de siguranță”.

În final, generalul Stănculescu informează că se va deplasa la spital pentru a vedea morții și răniții.

Ora 12.10

Telegrama nr. 4688, colonelul I. Stănculescu către generalul N. Tătăranu.

Distrugerea clădirii comandamentului este comparată cu distrugerea blocului Carlton, la cutremurul din noiembrie 1940.

Este raportată găsirea sub dărâmături a 33 de morți și 32 de răniți.

Apoi este raportată aplicarea măsurilor de represalii: „Represiunea s-a executat în interiorul orașului prin împușcare și spânzurare și afișarea unei placarde pentru prevenirea tuturor celor care se vor deda la acte teroriste, iar executarea evreilor este în curs pentru efectivul raportat.”

Stănculescu menționează și rezultatele cercetărilor privind cauzele exploziei: „Colonelul (Virgil) Stănescu în colaborare cu col. (Ion) Ciocan, studiind modalitatea atentatului au găsit o ușă de casă de bani care prin forma căpătată în urma exploziei duce la concluzia aproape sigură că explozivul a fost chiar în casa de bani cu aprindere de ceasornic electric”.

Trimisul Armatei a 4-a mai informa că maiorul german Weidemann, șeful grupului de legătură cu armata germană de pe lângă Comandamentul Odessei a sugerat generalului Trestioreanu să se permită aducerea unui batalion de pionieri pentru deminare și a unui batalion SS pentru „curățirea evreilor și bolșevicilor”. Trestioreanu i-a transmis propunerea generalului Macici care roagă pe generalul Tătăranu să dea răspuns urgent. Propunerea avea să fie respinsă.

Ora 12.30

Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, Președinția Consiliului de Miniștri către Vrancea (Armata 4), ordin nr. 562/23.10.1941, transmis cu nr. 3161/23/10.1941 prin Hugues, ora 12.30. Copia ordinului se găsește astăzi în Arhiva CNSAS. Ordinul fost identificat într-un dosar cu „Diverse” de Serviciul Istoric al Marelui Stat Major (condus de N. Gorsky) și înaintat, pe 31.03.1945, Curții Speciale pentru Judecarea Criminalilor de Război, viitorul Tribunal al Poporului, printr-o adresă semnată de șeful Marelui Stat Major, generalul de corp de armată C. Sănătescu.

Textul ordinului: „Ca urmare a celor petrecute la Comandamentul Militar Odessa în ziua de 22 octombrie a.c., domnul mareșal Antonescu ordonă: 1) Comandamentele militare și autoritățile din regiunea Odessa se vor instalat în afara orașului sau în clădiri din oraș care au fost în prealabil și în mod perfect și sigur curățate de echipe speciale și deminate; se vor cerceta cu atențiune și împrejurimile lor. 2) Domnul mareșal Antonescu ordonă să se raporteze cine este responsabil de neexecutarea sau de incomplecta executare a ordinului comandamentului de căpetenie nr. 3092 din 16 oct 1941 al comandamentului Vrancea. 3) Deoarece este aproape sigur că acțiunea de la Odessa a fost pusă la cale de către comuniștii locali și pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acțiune, domnul mareșal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) Pentru fiecare ofițer român sau german mort în urma exploziei vor fi executați 200 comuniști; pentru fiecare soldat mort, câte 100 comuniști. 4) Execuțiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi. 5) Toți comuniștii din Odessa vor fi luați ca ostatici, de asemenea câte un membru din fiecare familie evreiască; li se va aduce la cunoștință represaliile ordonate ca urmare a actului terorist săvârșit și li se va pune în vedere, lor și familiilor lor, că la un al doilea act asemănător toți vor fi executați. Măsurile luate vor fi date publicității și afișate în Odessa și împrejurimi, chiar în cursul zilei de azi. Șeful Cabinetului Militar col. R. Davidescu.”

Ora 13.30

Telegrama nr. 4706, colonelul I. Stănculescu către generalul N. Tătăranu, transmisă la 13.30, recepționată la 14.30.

La ora 13.00, corpul generalului Glogojanu a fost scos de sub dărâmături. Sunt menționate numele altor victime identificate, precum și faptul că au fost găsiți militari care nu pot fi identificați, „fiind rupți în bucăți”.

Fraza următoare este despre represalii: „Se continuă și s-au luat măsurile toate pentru ca cifra de evrei raportată să fie complet realizată”.

La ora 11.00 generalul Nicolae Ghineraru a luat comanda Diviziei 10, fiind prezentat de generalul Macici.

Ora 13.45

Armata 4 către Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar, telegrama nr. 302861, transmisă cu nr. 4345.

Generalul I. Iacobici îl informează pe Antonescu, preluând conținutul informărilor făcute de colonelul I. Stănculescu și comparația cu blocul Carlton. Sunt raportați 33 de morți și 32 de răniți, aceștia din urmă fiind spitalizați în bune condiții la Spitalul 101. Iacobici nu știa încă de recuperarea cadavrului lui Glogojanu.

În privința represaliilor, se arată, preluând întocmai informarea de la col. Stănculescu, că „acțiunea de represiune s-a executat în interiorul orașului, prin împușcare și spânzurare și afișarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni să încerce astfel de terorism”.

24 octombrie 1941

Ora 1.15

Vrancea (Armata 4) către Gloria (Eșalonul 1 al Marelui Cartier General), telegrama nr. 302887, expediată cu nr. 4398 la ora 1.15 și recepționată la 1.35.

Este raportată situația victimelor: 32 de militari și civili români și germani morți, 10 dispăruți, 42 de răniți.

Ora 21.00

Telegrama cifrată nr. 302858, transmisă cu nr. 563, de la Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar pentru generalul N. Macici, predată la ora 21.00. Ordinul este transcris olograf, după un mesaj codat. Cu creionul, la destinatari, este scris „Macici”, după ce a fost tăiat „Tătăranu sau Iacobici”. Retransmisă de Vrancea (Armata 4), prin col. I. Stănculescu, către Oituz (Divizia 39 Infanterie), pentru general N. Tătăranu, plecat la 19.30 de la Tighina spre Chișinău.

Iată conținutul ordinului lui Ion Antonescu pentru generalul Macici:

„Ca represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiați la Odessa.

2) Toți indivizii ce intră în prevederile ordinului nr. 3161/302858 din 23 oct. 1941, încă neexecutate și alții ce mai pot fi adăugați, vor fi băgați într-o clădire în prealabil minată și care se va arunca în aer. Aceasta se va face în ziua înmormântării victimelor noastre.

3) Acest ordin se va distruge după citirea lui.

Șeful de Cabinet Militar, colonel (Radu) Davidescu.”

O copie a ordinului nu a fost distrusă și se află la Arhivele Militare.

27 octombrie 1941

Ora 21.00

Armata 4 către Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar, mesaj nr. 302997 prin Hugues transmis la ora 21.00, recepționat la 21.30, cu nr. 4075.

„La nr. 3218/1941. Raportăm că ordinul cifrat nr. 563 din 24.10.1941 a fost executat întocmai.”

Execuțiile

Pe scurt, represaliile au fost începute de generalul Trestioreanu, imediat explozia Comandamentului, și amplificate ca urmare a ordinelor repetate date de mareșalul Ion Antonescu, pe baza unei interpretări ideologice, antisemite, a situației. Represaliile au fost executate cu mijloacele și precizia unei operațiuni militare, fiecare unitate militară din Odessa primind o cotă de evrei care să fie executați. A rezultat un masacru de proporții inimaginabile. Detaliile crimei sunt surprinse în zeci de mii de pagini din documente, din cel puțin 20 de dosare penale pentru crime de război, cu peste 150 de volume, aflate astăzi în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Am selectat câteva declarații ale membrilor plutoanelor de execuție.

Declarație Radu Ionescu, căpitan, comandant al Companiei 2 din Batalionul 10 Mitraliere Divizionar, în ancheta postbelică, la 19.08.1950:

„Într-o dimineață, pe când încă nu mă sculasem, au intrat peste mine în cameră locotenent colonel Deleanu (Nicolae, comandantul Batalionului 10 Mitraliere, n.n.), locotenent colonel Coca (Niculescu Mihail, supranumit „Coca Călăul” pentru implicarea în pogromul de la Iași, masacrul de la Ghidighici și alte crime n.n.), jandarm, Mare Pretor, însoțit de locotenentul Bălăceanu Eugen din Batalion.

Aceștia mi-au reproșat cu ton ridicat și aspru că încă dorm și că trupa este încă neechipată și nici un ofițer în Companie. Am răspuns că este în repaus. M-au întrebat dacă am auzit ce s-a petrecut în oraș și anume de o mare explozie la Comandament, unde au murit mulți ofițeri și trupă. Nu auzisem până la această oră.

Cu ton ridicat mi s-au adresat spunând că din ordinul mareșalului trebuiesc uciși un număr de evrei pentru fiecare ostaș și că trebuiesc uciși 20.000 și ca să ies mediat deoarece compania mă aștepta echipată. (...) Amenințat, îngrozit dus mai mult pe sus am intrat într-un camion și convoiul urmând mașina lt. col. Niculescu a ajuns la o barieră unde erau aduse 2-3 camioane de evrei.

(...) L-am văzut apoi pe Coca Niculescu țipând și înjurând că o să dea foc închisorii, că el trebuie să execute acești evrei. M-am apropiat de el și le-am spus ca să nu facă una ca asta deoarece va da foc orașului și va rămâne de pomină în istorie, că tot nu va reuși să-i ucidă. Înnebunit, acesta a țipat la evrei să intre în niște tranșee și împreună cu Deleanu și Bălăceanu a ordonat ca imediat trupa să tragă.

(...) Către ora 2 după amiaza au venit din nou în casă la mine acești ofițeri și scena s-a repetat, găsindu-mă și pe mine și trupa iar neechipată, neștiind ce ne așteaptă. Trecând și căutându-mă în Companie a dat din nou ordin de îmbarcare și adunare a ofițerilor. Am văzut convoaie de evrei cu bagaje, escortați de trupe și jandarmi din compania Bălăceanu.

Am fost conduși astfel la un grup de magazii unde au ordonat debarcarea. Aici am găsit deja trupe de jandarmi. (...) Deleanu a pus ostași la ferestre să păzească și alte mitraliere afară, indicându-le locul. Tot aici au mai fost aduse căruțe cu muniții de la trenul de luptă al Batalionului, cuprinzând cartușe și grenade. S-au umplut astfel trei sau patru magazii.

Gândindu-se cum să tragă, Deleanu și Bălăceanu au ales soldați și a dat ordin să facă găuri în zid pe unde au introdus țevile mitralierelor. Coca Niculescu și Deleanu au ordonat să înceapă tragerea. Între timp s-au adunat mulți curioși care se compunea din nemți și trupe diverse din cele ce treceau pe o șosea alăturată.

Toți aceștia trăgeau la ferestre în cei ce încercau să se salveze, astfel că la un moment dat trăgea cine vrea, ofițeri români, germani, subofițeri și ostași. Coca Niculescu enervat că nu pot fi executați repede țipând, înjurând, a ordonat să se arunce grenade înăuntru, aducându-le de la căruță. (...) Au început operațiunea la o doua magazie. Eu îngrozit, galben și tremurând, mă ascunsesem prin magazii unde am dat și de (locotenent Vasile) Mangata care, aproape leșinat, voma. Am ieșit pe afară, privind la soldații mei, unii fiind ascunși după colțuri, alții stând consternați, iar alții trăgând. Rănindu-mi un soldat am fugit repede acolo ca să văd cauza. L-am văzut din nou pe Coca Niculescu și Bălăceanu cu Deleanu sfătuindu-se să dea foc. Au chemat un subofițer de la auto și l-a trimis după benzină și după o pompă. Aducând-o, a stropit acoperișurile celor două magazii și le-a dat foc. Înserându-se, cei doi colonei au început din nou să se irite că nu au timp și au ordonat să se arunce benzina asupra ultimei magazii.

Aici am văzut pe lt. Bălăceanu trăgând într-o femeie ce încerca să se salveze și într-un copil. Fugind din loc în loc am dat peste mașina comandantului, peste Coca Niculescu și Bălăceanu, care râzând mâncau și m-au invitat. Am fugit spunându-le că plec la companie deoarece mi-este rău, tremurând ca varga.

Menționez că evreii au fost aduși aici de către oamenii din companiile de poliție aflate în Odessa (...). Ordinul de execuție a fost dat de către lt. col. Coca Niculescu și a fost executat de col. Deleanu și Bălăceanu.

(...) A doua zi după amiază, către ora 16.00, din nou prin surprindere au venit Coca Niculescu, Deleanu și Bălăceanu, de data aceasta spunând că pentru paza magaziilor și strângerea cadavrelor. Ajunși acolo, Coca Niculescu și Deleanu au cercetat o magazie unde pionerii pusese(ră) mine. Peste puțin timp, au introdus un grup de evrei și la fluierul lui Coca Niculescu un ofițer sau subofițer de pioneri a aprins minele, sărind totul în aer.”

Declarație Nicolae T. Mihai, militar în Batalionul 10 Mitraliere Divizionar, în ancheta postbelică, la 21.07.1950:

„După executarea ce a avut loc la Chișinău (masacrul de la Ghidighici, unde au fost executați 300 de evrei n.n.), am plecat cu Batalionul 10 Divizionar la Dalnic și Tatarca. (...) Știu că după aruncarea Comandamentului în aer, a început să se aresteze populația civilă și evrei. Aceste arestări de făcea de către jandarmii care erau în oraș, iar cam la două-trei zile după aceasta au fost executați ducându-i la niște magazii de la marginea orașului Odessa. Toate aceste operațiuni erau comandate de locotenent-colonel Deleanu Nicolae (comandantul Batalionului 10 Mitraliere n.n.) care a fost (de față) la executarea lor. Evreii erau scoși din închisoare și predați fiecărui ofițer, câte 200-250, care îi lua în primire ducându-i la acele magazii unde îi executau. Și pentru această execuție eu am primit ordin să încarc benzi și cartușe, încărcând 34 de benzi de mitralieră, în total 3.400 de cartușe.”

Declarație Ioan Ispir, locotenent, comandantul Grupului de Comandă al Regimentului 3 Artilerie, în ancheta postbelică, la 23.10.1950:

„În dimineaţa zilei de 23 octombrie am primit ordin de la lt. col. Stelianescu (Nicolae, comandant adjunct al Regimentului 3 Artilerie), la Grupul de Comandă să execute ca represalii – conform ordinului Diviziei – un număr de 10 persoane, evrei şi comunişti. Execuţia trebuia să aibe loc cât mai repede şi să se raporteze de executare, persoanele respective urmând a fi arestate din sectorul regimentului. Execuţia trebuia făcută prin împuşcare şi spânzurătoare, cadavrele fiind expuse la colţuri de străzi în spânzurători şi cu un text de intimidare afişat pe spânzurătoare. Textul se făcea la Punctul de Comandă al Regimentului.

(...) M-am dus la grupul de comandă şi adunând pe toţi cei prezenţi, le-am comunicat ordinul primit, întrebând pe ostaşi care se oferă să execute acest ordin. S-au înscris circa 15 ostaşi. Acestora le-am expus modul cum va avea loc execuţia, în aşa fel ca să nu prezinte chinuri şi să se micşoreze din grozăvia ei. Cu execuţia propriu zisă l-am însărcinat pe sergentul Popa Ene.

(...) În momentul când grupul celor 8 persoane au depăşit oamenii care făceau în aparenţă instrucţie, aceştia au tras de la circa 5 metri la comanda sergentului major Popa Ene fără ca cetăţenii să fi ştiut ceva. La prima salvă au căzut cu toţii şi ostaşii au continuat să tragă. Când s-a încetat focul, s-a mai tras, la comandă, 2-3 focuri în unul sau doi din cei ce făceau încă mişcări convulsive.

După execuţie, subsemnatul am trimis după rest, cei 2 cetăţeni ce completau numărul, care au fost executați din mers de sergent (Florea) Boldeanu și fruntaș Ianoș Grigore.

După execuţie, l-am însărcinat pe sergentul major Popa să facă o spânzurătoare şi să pună în ea o parte din cei executaţi, aşa cum prevedeau ordinele primite. (...) În măsurile pe care le-am luat, subsemnatul nu am luat măsuri de spânzurătoare, întrucât mi s-au părut mai groaznice. Pentru a da totuşi aparenţa ordinului executat aşa cum a fost primit, am pus pe sergentul major Popa Ene să facă şi spânzurătoarea, pe care am văzut-o instalată la un loc viran din faţa P.C. regiment, după înapoierea mea de la Divizie.”

Declarație a lui Iosif Stoian, plutonier în Regimentul 3 Artilerie, în ancheta postbelică, la 29.07.1950:

„În ziua de 22 octombrie anul 1941, după ce s-a(u) terminat luptele pentru ocuparea Odessei ne aflam în curtea şcolii de artilerie din acel oraş. Tocmai în acea zi s-a aruncat Comandamentul Diviziei 10 în aer, pe ziua de 23 octombrie, am fost numit de către comandantul de Baterie care era dl. locotenent Ispir să fiu plutonier de execuţie. Eu ca ostaş supus ordinelor date de către şefii mei mai mari am luat parte. M-am dus la poligonul de tragere al şcolii şi ne făceam că facem instrucţie cu dl. locotenent Ispir Ioan. După puţin timp a venit dl. sergent major Popa Ene (cu) un număr de 10 cetăţeni civili nu ştiu de ce origine erau, dar se spunea că sunt partizani evrei. Cum stăteam cu faţa spre  răsărit (…) primim ordin de la dl. sergent major Popa Ene stânga împrejur foc de voie; au început focurile. După cel mult 10 minute au căzut toţi aceştia. (…) Ordinul de a face parte din plutonul de execuţie l-am primit în felul următor de la sergetul de zi din ziua de 23 octombrie. Ne-a chemat la cancelarie dimineaţa, pe la orele 8 şi ne citea pe nume. (…) Au fost executaţi un număr de 10 oameni, 3 femei şi 2 băieţi între 14-16 ani şi restul de 5 au fost oameni bătrâni.”

Declarație Dumitru G. Turculeț, fost plutonier în Compania 10 Poliție din Divizia 10 Infanterie, în ancheta postbelică, la 21.11.1949:

„Subsemnatul Turculeţ G. Dumitru (…) declar următoarele: (…) În ziua de 23 octombrie 1941 la câteva zile după aruncarea în aer a comandamentului, de la maiorul pretor Ștefănescu C-tin şi locotenent Pușcasu Emil, comandantul Companiei 10 Poliţie, am primit ordin ca împreună cu plutonul meu (Plutonul 3 n.n.) să escortez două grupuri a câte cincizeci (de) civili de la Pretorat spre Ghetou. După plecare am fost ajuns din nou de maşina pretoratului (…) cu două mitraliere în maşină şi mi s-a spus de pretor să merg după maşină cu convoaiele, lucru ce am făcut până la nişte magazii de piatră, unde după introducerea convoiului am primit ordin să închid uşile şi să instalez posturile spre a nu se circula pe şoseaua din apropierea magaziilor. După aceea pretorul Ștefănescu a comandat deschiderea focului cu cele două mitraliere la care au tras acei doi subofiţeri Duţu Ion şi Ionescu Nicolae.

După încetarea focului, am primit ordin să deschid uşile magaziei, cu care ocazie am fost umplut de sânge pe manta şi cizma de la un picior de către cadavrele rostogolite de deschiderea uşii.

După execuţie maiorul pretor Stefănescu a dat ordin unei echipe (de) brancardieri de la ambulanţa divizionară să intre în funcţiune cu îngroparea cadavrelor în gropile din spatele magaziei şi cât mai repede. Menţionez că la această execuţie au fost 100 (una sută) de civili care s-au executat.

A urmat şi al doilea convoi de 50, cu care am venit tot de la pretorat şi de acelaşi personal a fost făcută execuţia cu adăogirea că în timpul acestei trageri una din mitraliere încetând tirul, am fost strigat de pretor, să aduc şi santinelele din jurul magaziei să continuăm noi tragerea, dar nu mai era nevoie căci erau toţi morţi afară de câţiva înghemuiţi la colţuri care s-au găsit vii la deschiderea uşii de la fundul magaziei şi care au fost împuşcaţi de jandarmii din escorta cu care venisem eu.”

Albumul

Făcând cercetări, la începutul anului 2020, în Fototeca Muzeului Național de Istorie a României, am identificat un album cu fotografii necunoscute din timpul masacrului de la Odessa, care avea scris pe copertă numele Safir Emanoil. Albumul a fost improvizat într-un caiet de desen, pe care erau notițe și schițe de pedologie, iar fotografiile au fost lipite pe hârtie. Înăuntru sunt 14 fotografii, dintre care patru privind partizani și catacombele în care se ascundeau în Odessa în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, iar celelalte zece sunt din timpul masacrului din octombrie 1941.

Mergând pe urmele lui Emanoil Safir, am descoperit un personaj pe cât de discret, pe atât de implicat în numeroase episoade importante din istoria secolului XX. Detalii se găsesc într-un studiu pe care l-am publicat în Revista de Istorie a Evreilor din România. Pe scurt, Safir, evreu născut în 1906, la Botoșani, într-o familie cu cetățenie română, avocat de profesie, simpatizant comunist din tinerețe, urmărit în permanență de poliție, arestat și perchiziționat de câteva ori, și-a consumat biografia, până în timpul războiului, în afara comunității și problematicii evreiești. A asistat la rebeliunea și pogromul de la București și, după cum se vede dintr-un jurnal ținut în acele zile, a avut puțină simpatie pentru familiile evreiești îndoliate. A reușit să evite efectele persecuțiilor lucrând la Institutul Central de Statistică, aflându-se alături de alte câteva sute de evrei, sub controlul și protecția directorului Sabin Manuilă.

După 23 august 1944, Safir a funcționat în Apărarea Patriotică, apoi în Tribunalul Poporului, unde a lucrat la instrumentarea anchetelor în cazurile masacrelor de la Iași, Odessa, Râbnița, cel mai mult timp fiind în echipa acuzatorului public Dumitru Săracu etc. Safir a fost cel care a inițiat, la Tribunalul Poporului, „mijlocul completării probelor juridice cu fotografii”, adunând o cantitate apreciabilă de imagini cu rebeliunea și pogromul de la București, pogromul de la Iași, masacrul de la Odessa și alte atrocități. Acuzatorul Săracu, care susținea acest tip de probă, a introdus în dosarul pogromului de la Iași două albume constituite de Safir, aflate astăzi în Arhiva CNSAS. Alții, precum Avram Bunaciu, șeful acuzatorilor publici în prima fază de funcționare a Tribunalului Poporului și viitor ministru al Justiției, considera fotografiile „superflue”.

Safir a fost cel care a coordonat fotografierea și filmarea, de către operatorul Ovidiu Gologan, a procesului lotului Antonescu și a execuției celor condamnați la moarte, în mai-iunie 1946. Albumul cu fotografii din timpul procesului, făcut de Safir, se găsește la MNIR, iar peliculele procesului și execuției se află în Arhiva CNSAS și la Arhiva Națională de Film (ANF).

După desființarea Tribunalului Poporului, acasă la Safir au fost găsite fotografii și documente privind atrocități antisemite. Astfel, la o percheziție din 2 iulie 1947, făcută de Corpul Detectivilor din DGP, a fost descoperit un dosar cu documente originale privind pogromul de la Iași, pe care Safir îl ridicase din arhiva Siguranței în timpul manifestațiilor din 24 februarie 1945 împotriva guvernului generalului Nicolae Rădescu. A predat dosarul Tribunalului Poporului, instituția pentru care lucra, iar după desființarea Tribunalului, în 1946, a luat dosarul acasă, declarându-se, nu fără temei, „pătruns de grija și frica ca aceste documente de neînlocuit să dispară de la Curtea Marțială”, unde lucrau ofițeri implicați în crime în masă și interesați de mușamalizarea anchetei. Dosarul a fost reintegrat în documentație procesului pogromului și se află astăzi la CNSAS. La domiciliul lui Safir a mai fost făcută o percheziție, în 13 august 1952, de către Miliție, iar atunci au fost găsite 408 fotografii cu crime și criminali de război. Safir a declarat că le avea, cu permisiune, de la Tribunalul Poporului și le ținea pentru a scrie lucrări de istorie despre procesul lotului Ion Antonescu, masacrul de la Râbnița, Tribunalul Poporului etc.

Cea mai mare parte din colecția de documente și fotografii a lui Safir a ajuns la MNIR. Printre ele se găsește și albumul pomenit cu fotografii din timpul masacrului de la Odessa. Fotografii din timpul deportărilor de la Odessa și al altor atrocități au fost recuperate și de acasă de la Belu Zilber (Herbert Zilber), care, așa cum se știe, a fost anchetat în lotul L. Pătrășcanu (fotografiile sunt acum la CNSAS).

Preocuparea unor intelectuali evrei de a păstra clandestin fotografii și documente privind Holocaustul își are originea în atmosfera din epocă. În mediile evreiești, s-a răspândit ideea – mai ales după desființarea Tribunalului Poporului – că instituțiile de tranziție, populate de personaje implicate în persecutarea evreilor, nu au determinarea necesară pentru a aduce în fața justiției pe marii vinovați pentru toate episoadele de violență antisemită. Cele mai multe controverse le stârnea amânarea procesului pogromului de la Iași. „Pe drept cuvânt, evreii sunt iarăși enervați”, observa publicistul Emil Dorian într-o notă din jurnalul propriu, din 19 februarie 1947. „În genere, spiritul de conciliere, dispoziția de uitare, dorința de a șterge urmele asasinatelor și ale hoțiilor domină acum toată societatea românească, de sus până jos”, scria Dorian, adăugând că măcelul fizic a fost urmat de cel moral, postbelic.

Stenograma unei ședințe a Biroului Politic al PCR cu foștii acuzatori publici ai Tribunalului Poporului, din 27 februarie 1947, confirmă temerile apărute în epocă. Discuțiile au scos la iveală mai multe cauze pentru care justiția nu a dat randamentul scontat, printre care  intervențiile sovieticilor, membrilor Guvernului și ale liderilor PCR în favoarea unora dintre acuzați, „subminarea” activității justiției de „complici” ai acuzaților din justiție și lumea politică, distrugerea documentelor etc.

Pentru deținătorii de probe documentare, spaima din timpul războiului a fost înlocuită de nesiguranța postbelică. Matatias Carp, care se descria ca „registrator și arhivar al tragediei neamului meu” și lucra la elaborarea unei „Cărți negre”, în care au fost publicate numeroase fotografii din timpul Holocaustului, a făcut copii de siguranță ale documentelor și fotografiilor, după cum aflăm dintr-o scrisoare inedită, din noiembrie 1944: „Nu s-a ars și nu s-a distrus nimic. În opt exemplare și în aproape tot atâtea albume de fotografii și dosare de documente, «lădița cu necazuri» a neamului meu, ascunsă și păzită în opt locuri, se întoarce azi la frații mei”.

Până la urmă, efortul lui Safir de a colecționa, chiar clandestin, fotografii ale atrocităților Holocaustului s-au dovedit salutar. În cazul albumului cu imagini din timpul masacrului de la Odessa, câteva fotografii sunt unicat. Reproduceri după fotografii au fost publicate de subsemnatul în studiul din RIER despre Safir, menționat anterior, și într-un album recent editat de Ottmar Trașcă și câțiva colaboratori – Armata română pe Frontul de Est în imagini (Cluj, 2021).