Un scriitor irlandez pornește de la Columna lui Traian, pe urmele ideologiilor care au consolidat ideea că românii sunt un popor latin, care trebuie „purificat” cu orice preț de elemente străine.
I
Din 2004 până în 2009 am locuit lângă cimitirul evreiesc de pe bulevardul Ion Mihalache din București. Era o întindere de verdeață care se vedea de la balconul garsonierei mele de la etajul 9, care dădea în spatele blocului.
Dar nu l-am vizitat niciodată până relativ de curând, când deja stăteam în altă parte a orașului. Și nu aflasem, până-n acea luminoasă duminică dimineața, că acolo e îngropat Mihail Sebastian. Am îngenuncheat și am dat cu mâna praful și vegetația moartă de pe mormântul lui, iar apoi m-am uitat în sus și am văzut balconul fostului meu apartament, la câteva sute de metri distanță. Îi tradusesem una dintre cărți, având priveliște la locul în care era îngropat autorul.
Romanul lui Sebastian din 1934, De două mii de ani, îmi picase în mână din întâmplare și mă luminase. Era povestea identității de evreu în Bucureștiul anilor 1930, în perioada dinaintea Holocaustului, ale cărei frământări ideologice sunt descrise lucid și calm de tânărul narator. Nu auzisem de scriitor înainte să citesc cartea, dar simțeam că mi-aș fi dorit să-l cunosc dacă mai era în viață. Am început să traduc cartea, să mă apropii de ea și de personalitatea care o crease. Ani mai târziu, traducerea mi-a fost publicată.
În 2009, m-am mutat într-un apartament de lângă Piața Unirii. Cea mai mare parte a cartierului fusese demolată de buldozerele lui Ceaușescu în anii ‘80, dar pe hartă se numea Cartierul Evreiesc, iar câteva sinagogi fuseseră cruțate de la distrugere. Am început să cercetez istoria cartierului și să-i intervievez pe cei care asistaseră la demolări. Tot în acei ani, am început să aflu despre Holocaust în România. În timp ce documentam pogromul de la Iași, m-am dus acolo și am intervievat un localnic care fusese martor la un masacru al civililor evrei de către o unitate militară românească. A murit la câteva luni după ce l-am cunoscut.
Până-n punctul ăsta, învățasem că istoria recentă a României e atât de învăluită în amnezie și mistificare, încât trebuia să mă documentez pe cont propriu.
Istoria evreilor din București a fost ștearsă, dar m-a amprentat în repetate rânduri și-n feluri foarte stranii. În 2018, mi-am cumpărat un apartament în zona Hala Traian a orașului, într-un bloculeț interbelic destul de dărăpănat. Când m-am dus să semnez actele de cumpărare, am observat că primul transfer de proprietate avusese loc în martie 1941, către un cuplu pe nume Betty și Nathan Coppel.
Numele erau evreiești. Iar data era ciudată - la doar o lună după pogromul legionar, care devastase străzile din apropiere. Oare cineva, un evreu, probabil, profitase de ocazie ca să evadeze și-și cedase casa unei alte familii evreiești, în timp ce cartierul încă ardea mocnit? Betty și Nathan au vândut după război.
„Românii sunt un popor latin”. Mi s-a spus des asta. Probabil la fel de des cât mi s-a spus că, între cele două războaie, Bucureștiul era Micul Paris al estului. De unde locuiesc, aud mașinile alunecând pe Strada Traian. Străzile Romulus și Remus sunt în apropiere. Supermarketul din zonă, o structură de oțel deosebit de frumoasă, construită în 1882, se cheamă Hala Traian. Ca să mi se reamintească de rădăcinile latine ale națiunii române nu trebuie decât să mă duc la Mega.
II
În 105 e.n., împăratul roman Traian și-a condus legiunile împotriva regelui dac Decebal peste un pod construit pe Dunăre exact în acest scop. Lung de peste un kilometru, cu o suprastructură din arce de lemn susținută de douăzeci de stâlpi zidiți, podul avea niște proporții nemaivăzute. Aveau să treacă mai bine de o mie de ani până când orice structură comparabilă să se aștearnă în zona Dunării de jos.
Până-n 106, romanii pătrunseseră în inima muntoasă a regatului lui Decebal și-i prădaseră capitala Sarmizegetusa. Dacia avea să se afle sub conducerea romanilor pentru următorii 170 de ani. Întemeierea unei provincii trans-dunărene era oarecum o anomalie pentru un imperiu mediteranean. Apărarea ținuturilor subdezvoltate de pe continent de invaziile barbare era costisitoare, iar linia Rin-Dunăre a format o frontieră naturală ușor de apărat, pe parcursul majorității istoriei Romei. Pe un mal se aflau limba latină, dreptul roman, viața urbană și Pax Romana. Pe celălalt, păduri neexplorate și triburi războinice sălbatice.
Ca să-și marcheze victoria, Traian a ridicat în forumul roman o columnă, a cărei construcție s-a încheiat în anul 113. Inginer a fost Apolodor din Damasc, care construise și podul peste Dunăre. Monumentul înalt de 35 de metri stă și astăzi în picioare. E alcătuit din 20 de secțiuni de marmură, fiecare cu o greutate de circa 32 de tone. Cele 155 de basoreliefuri se rotesc de 23 de ori în spirală de-a lungul columnei, pe o înălțime de 190 de metri. Sunt scene din construcția podului, de bătălie, de supunere a dacilor către romani și de renaștere a vieții civile. Deși tablourile oferă o relatare ordonată cronologic a campaniilor din Dacia, n-au fost gândite să fie citite consecutiv, precum cadrele unui roman grafic. Columna a fost mai degrabă concepută drept suport vizual monumental pentru Commentarii de Bellis Dacicis, un text al lui Traian pierdut astăzi și care făcea inițial parte din ansamblul arhitectonic, împreună cu bibliotecile care o flancau pe două laturi și care includeau platforme de vizionare.
Columna ne oferă informații din abundență despre uniforme, armament, transport și arhitectură. Are 2.662 personaje umane individuale, iar Traian însuși apare de 59 de ori. Dar Columna lui Traian este, în primul rând, o narațiune. E povestea triumfului civilizației asupra barbariei.
III
Imaginea creată de romani despre sălbaticii de dincolo de hotarele lor s-a dovedit durabilă. Sau poate că e genul de imagine cumva arhetipal valabilă și ăsta-i motivul pentru care povestea rezistă. S-ar putea să aibă sens să ne întrebăm dacă nu cumva categoriile „civilizat” și „barbar” au apărut înaintea oricărui set de fapte care vorbesc de la sine.
În 1765, diplomatul francez Charles de Peyssonnel și-a publicat Observațiile istorice și geografice despre popoarele barbare care trăiesc pe malurile Dunării și ale Mării Negre. Intenția lui fusese să „descurce extrema confuzie” provocată de valurile invaziilor barbare și să creeze o hartă etnică a regiunii. Locuitorii Valahiei și ai Țării Moldovei l-au frapat ca fiind deosebit de exotici:
„De fapt, aceste popoare trebuie considerate un melanj de romani și greci cu daci, geți, gepizi, iași, sarmați, saxoni, goți, huni, avari, slavi, pecenegi, turci și toți barbarii orientali și septentrionali care au ocupat succesiv pământul pe care îl locuiesc astăzi moldovenii și valahii.”
Douăzeci de ani mai târziu, în 1785, Louis-Phillippe de Segur descria popoarele pe care le-a văzut în Polonia drept „hoarde de huni, sciți, veneți, slavi și sarmați”. În Rusia, țăranii i-au amintit de „acei sciți, daci, roxolani, goți, odinioară teroarea lumii romane. Toate aceste figuri pe jumătate sălbatice, pe care le vezi la Roma, în basoreliefurile columnei lui Traian…”
Elita română care s-a aventurat către occident în secolul al XVIII-lea, din teritorii care corespundeau, destul de aproximativ, provinciei Dacia, s-a întâlnit cu această narațiune prefabricată a luptei veșnice dintre civilizație și sălbăticie. Întrucât alegerea era atât de evidentă, cum ar fi putut vreodată intelectualul român să ezite? El nu era barbarul de pe columna lui Traian, ci romanul.
Imnul național al României, scris în 1848 și cântat și astăzi, proclamă:
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani...
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
IV
Vechii greci au reflectat la structura limbajului lor și au echivalat vorbirea limbii elene cu rațiunea și civilizația. Presupunerea că unele limbi sunt instrumente superioare pentru un discurs rațional a fost moștenită de latină. Și era prezentă la nașterea lingvisticii comparate, în 1786, când William Jones a stabilit relația dintre sanscrită și limbile europene, preaslăvindu-i structura și rafinamentul. A conchis că asemănările dintre rădăcinile verbelor și formele gramaticale din greacă, latină și sanscrită dovedesc că cele trei limbi au izvorât dintr-o sursă comună.
Limbile clasice din Europa și India s-au transformat într-o trinitate aristocratică, din care se putea demonstra că au derivat majoritatea celorlalte limbi din Europa și India de nord. Lordul Monboddo (James Burnett), în Despre originea și progresul limbii (1773-92), a asociat limbajul, civilizația și rasa, propunând teoria că raționalitatea intrinsecă a anumitor limbi conferă celor care le vorbesc un avantaj civilizațional. Cam în aceeași perioadă, filosoful și poetul Johann Gottfried von Herder susținea, în germană, că progresul rațiunii depinde de limbă și că, astfel, limba este însăși spiritul „unui popor”.
Pentru învățații români, care descopereau rădăcinile latine ale propriei limbi în această perioadă, astfel de idei s-au dovedit irezistibile. În ultimele decenii ale secolului XVIII, Samuil Micu - teolog și personaj-cheie al iluminismului românesc, precum și autorul unei gramatici a limbii române și al unui dicționar - a formulat teoria că românii se trag din romanii stabiliți în Dacia în secolul al II-lea al erei noastre. În istoria lui Micu, armata lui Traian îi extermină pe daci, iar romanii colonizează un tărâm depopulat. Colonizatorii sunt toți din Peninsula Italică, mai degrabă decât de prin alte părți ale imperiului. În timpul invaziilor barbare, acești colonizatori romani se refugiază în munți și rezistă, în mod miraculos, unor valuri succesive de invazii turce, tătare, maghiare și slave.
Primul stat român independent, creat prin unirea dintre Țara Românească și Moldova în 1859, n-a ezitat să renunțe rapid la alfabetul chirilic, care fusese dintotdeauna folosit pentru scrierea în limba română. Într-o regiune de populații amestecate, noua națiune își îmbrăca limba în straie latinești, ca să se definească în opoziție față de barbarii care încă o înconjurau.
Și deși încă mai existau certuri pe tema granițelor, în funcție de cine susținea că a ajuns primul acolo, Columna lui Traian era atât certificatul de naștere al națiunii, cât și actul de proprietate. În 1882, Parlamentul român a adoptat un proiect de lege pentru obținerea unei cópii de bronz a columnei, folosind mulaje ale panourilor pe care la comandase Napoleon al III-lea pentru expoziția de la Luvru. Deși nu s-a ales nimic de planul Parlamentului, intenția era ridicarea unei imitații în mărime naturală a columnei în centrul Bucureștiului, pentru a sărbători recenta victorie asupra turcilor în Războiul de Independență a României.
V
Și, cu toate astea, nu există nicio dovadă că o populație latinizată ar fi rezistat la nord de Dunăre la multă vreme după ce Dacia a fost abandonată goților, în 275. În cei 160 de ani de existență, Dacia romană a fost, fără doar și poate, o provincie de graniță. Suprastructura din lemn a podului lui Traian a fost distrusă la câteva zeci de ani după ce fusese construită, în timpul Împăratului Hadrian. Un astfel de pod, lăsat intact, risca să atragă o invazie barbară din direcția opusă.
Pe parcursul următoarelor secole, zonele de la nord de Dunăre aveau să adăpostească diverse popoare și regate „barbare” și nu există niciun semn de reapariție a unui popor vorbitor de limbă romanică preț de mai bine de un mileniu. În lingvistică, diversitatea e regula. În Italia și Spania, latina s-a fragmentat în timpul secolelor post-imperiale în numeroase limbi și dialecte locale. Tendința s-a inversat doar odată cu crearea statelor naționale, în ultimele secole, când un singur dialect a devenit limba oficială de stat. Relativa omogenitate a limbii române vorbite dovedește migrația relativ recentă, și mai de la sud, a unei populații latinizate.
„România își merită soarta între Paraguay și Albania”, proclama Mircea Eliade, într-unul dintre accesele sale retorice; întâiul intelectual interbelic al națiunii, Eliade a fost întotdeauna frustrat de înapoierea țării sale. Dar era mai aproape de adevăr decât își dădea seama.
Româna și albaneza au în comun un lexic non-latin extins, cu nicio altă sursă cunoscută (în afară de o limbă proto-balcanică, probabil). Numele „București” e derivat din albaneză, unde „bukur” înseamnă „frumos”. Terminația „-ești” e la rândul ei albaneză, iar în Albania există, într-adevăr, mai multe Bukuresht-uri. Albaneza însăși e o limbă profund latinizată ca lexic (cam cum e și engleza latinizată, prin franceza normandă), iar albaneza împărtășește latinizarea sa cu româna, într-o măsură care nu poate fi o simplă coincidență. E evident că cele două limbi au evoluat împreună într-o zonă asemănătoare, probabil la sud de Dunăre, de-a lungul mai multor secole.
Sau, să luăm, de exemplu, articolul hotărât al substantivelor, care deosebește româna de alte limbi romanice: om, omul. Româna are această caracteristică în comun cu albaneza și bulgara. Chiar dacă fiecare dintre cele trei limbi aparține unei alte familii, astfel de trăsături comune structurale și lexicale i-au determinat pe lingviști să vorbească de un grup de limbi balcanice. Asemănările astea sunt evidente pentru lingviștii străini încă din anii ‘30. Însă pentru cercetătorii români, acceptarea ideii de creuzet lingvistic fluid în sudul Balcanilor - din fasciștii ani ‘30 încoace - ar fi subminat preafrumoasa idee a unui popor latin pur rasial, care ține piept cotropitorilor barbari.
Ce știm despre vlahii proto-români e că erau păstori. O economie a transhumanței, în care oile sunt duse pe pășuni înalte vara, a existat în Balcanii de jos încă din Evul Mediu și a rezistat raidurilor și instabilității care au afectat comerțul, agricultura și viața urbană. Ar fi oferit și un itinerariu natural de colonizare a zonei la nord de Dunăre, urmând curba lungă a potcoavei Carpaților, iar apoi spre depresiunile de pe ambele laturi, unde invazii nomade repetate au făcut imposibilă dezvoltarea de așezări permanente. Primele capitale ale României, cum ar fi Târgoviște, se aflau la poalele Carpaților. Târgoviște înseamnă „târg de oi”. Presupusul întemeietor al Bucureștiului era cioban. Cea mai veche baladă românească, „Miorița”, e despre un cioban și turmele sale.
Povestea acestui popor de păstori, care a rezistat în sudul Balcanilor după căderea Imperiului Roman și a interacționat cu alte populații rămâne relativ neglijată, pe lângă narațiunea marțială, ca de bandă desenată, a lui Traian și a legiunilor sale. Povestea despre război o eclipsează pe cea despre brânză.
VI
Ideea că popoarele inferioare sunt condamnate la dispariție rezona într-un mod aparte în secolul al XIX-lea, când România lua ființă ca națiune.
În 1832, Charles Darwin, care avea pe atunci 23 de ani, a dezgropat rămășițele fosile ale unor creaturi dispărute de pe coastele Patagoniei, inclusiv pe cele ale lui Megatherium, un leneș de pământ de dimensiunile unui elefant. „Cu siguranță niciun alt adevăr din lunga istorie a lumii nu e la fel de uimitor precum exterminarea amplă și repetată a celor ce o locuiesc”, scria Darwin. Acceptase deja teoria propusă în 1796 de Georges Cuvier, conform căreia astfel de fosile aparțineau unor specii de animale care nu mai există. Cuvier susținea că existaseră valuri repetate de extincție și prevestea că toate creaturile aflate atunci pe lume se vor stinge la un moment dat, pentru a fi înlocuite de altele. Era o teorie revoluționară, într-o lume care accepta imuabilitatea creației biblice.
Dar Darwin a mers mai departe. În Originea speciilor (1859), a sugerat că e posibil ca extincția să nu se petreacă doar ca urmare a unor evenimente bruște, cataclismice. S-ar putea ca speciile să dispară sau să apară treptat, prin evoluție, determinată de selecția naturală.
A fost simplu de extins ideea de superioritate biologică, pentru a explica subita dominație a Globului de către civilizația europeană. Popoare întregi fuseseră exterminate complet sau aproape complet. Când Samuil Micu a emis ipoteza exterminării dacilor de către romani, e posibil să se fi gândit și la decimarea de atunci a indigenilor din Americi, odată cu colonizarea europeană. În 1832, în Patagonia, Darwin a intervievat un comandant spaniol al unei campanii de exterminare a indienilor din Pampas, pentru a asigura terenuri de pășunat pentru coloniștii europeni. „Toată lumea de aici e pe deplin convinsă că acest război e cât se poate de drept”, scria Darwin, „pentru că e împotriva barbarilor”. Iar când tânărul zoolog a ajuns în Tasmania în 1859, doar nouă femei indigiene tasmaniene mai erau în viață, toate trecute de vârsta la care ar fi putut să devină mame. Și tasmanienii fuseseră exterminați de coloniștii europeni.
Pe Darwin l-a îngrozit o asemenea cruzime, dar dacă supraviețuirea celor puternici era regula la animale, de ce să n-o aplicăm și la rase și națiuni? Asta a făcut în Originea omului (1871): „În viitor… e aproape sigur că rasele civilizate de oameni le vor extermina și înlocui pe cele sălbatice, pe tot cuprinsul lumii.”
Cuvier își îngrozise publicul cu afirmația că speciile biologice ar putea să dispară. Mai puțin de un secol mai târziu, puțini s-au mirat când Darwin a înlocuit „specii” cu „rase”.
În secolul al XIX-lea, știința biologiei a schimbat ideea despre ce înseamnă un popor barbar. În perioada clasică, Imperiul Roman absorbise și civilizase multe popoare anterior barbare. „Barbaria” nu era influențată de rasă, la fel cum nici sclavia în perioada clasică n-avea nimic de a face cu rasa.
VII
Centrul Vechi din București are un mic scuar în care se află Piața Roma, cu o statuie a lui Romulus și Remus care sug de la o lupoaică. E o copie a Lupoaicei Capitoliului; originalul se află la Roma, dar copia a fost un dar din partea orașului Roma pentru București în 1904, pentru a marca, printre altele, 1800 de ani de la colonizarea Daciei de către Traian. Alte cópii ale statuii sunt expuse în cel puțin 25 de orașe mari și mici din România; unele dintre ele au fost cadouri din partea lui Mussolini.
Fasces-ul roman, un snop de bețe legate în jurul unei cozi de topor, simbol al autorității magistratului civil, a devenit simbolul mișcării lui Mussolini – i fascisti. Salutul roman (sau pe care eu îl credeam roman) a fost adoptat de fasciștii din Italia, Germania și România. Fasciștii români se numeau legionari.
Ca moștenitor al Imperiului Roman, Mussolini s-a pus pe treabă ca să asigure ceea ce el numea spazio vitale (spațiu vital) pentru Italia, echivalentul Lebensraum-ului lui Hitler, o idee propusă în Der Lebensraum (1901), de Friedrich Ratzel. Ratzel, biolog german, susținea că progresul civilizației e susținut de selecția naturală darwinistă. În tinerețe, Ratzel călătorise în Statele Unite și văzuse cum europenii îi înlocuiseră pe indigenii americani. Dar credea că o națiune se poate extinde cel mai eficient colonizând teritoriile geografic adiacente. Hitler îl citea pe Ratzel în închisoare, în 1924, în timp ce scria Mein Kampf. Lecția era clară. Germaniei i se refuza un imperiu peste mări după Primul Război Mondial, așa că Lebensraum-ul său trebuia să fie pământurile barbarilor de la est.
În Mein Kampf, Hitler promitea o variantă a jocului colonialist-evoluționist accelerată de tehnologia modernă și voința politică decisivă. Ideea că cei care trăiau deja pe pământurile propuse pentru colonizare trebuie să moară se banalizase printre intelectuali, cu mult înaintea lui Hitler sau chiar a lui Ratzel. Edouard von Hartmann scrisese în 1869 în Filosofia inconștientului: „E prea puțin uman să prelungești artificial zbaterile de moarte ale sălbaticilor aflați în prag de dispariție. Adevăratul filantrop, dacă a înțeles legea naturală a evoluției antropologice, nu poate să nu-și dorească o accelerare a ultimei convulsii și să nu muncească în acest scop.”
VIII
Într-o lume a luptelor biologice între popoarele superioare și cele inferioare, ideea amestecului rasial era una dintre anxietățile fundamentale. Hitler credea că Imperiul Austro-Ungar din tinerețile sale se auto-condamnase susținând egalitatea pentru toți și permițând „unei hoarde promiscue de popoare străine” să-i controleze capitala. În primul rând, dădea vina pe un popor parazitar, fără de țară - „acel bacil care dizolvă societatea umană - evreul”. Chiar și asimilați rămâneau patogeni, pentru că produceau corupție rasială.
România a ieșit din Primul Război Mondial cu teritoriul și populația dublate și toți românii s-au adunat într-un stat unitar. Dar România Mare nu era nația pursânge la care visaseră poeții naționaliști. Non-românii alcătuiau o treime din populația țării, iar marile puteri recunoscuseră noul stat cu condiția ca acesta să acorde cetățenie minorităților - inclusiv, pentru prima oară, evreilor.
Odată Lebensraum-ul mult-dorit câștigat, apetitul național a găsit noi surse de nemulțumire cu care să se hrănească. Partidul Național Creștin Democrat al lui A.C. Cuza a adoptat svastica de la fondarea sa în 1922 și a cerut expulzarea evreilor din țară. Vehement antisemita Gardă de Fier a fost înființată în același deceniu.
Mitul că România fusese invadată de hoarde evreiești după semnarea tratatelor de pace era foarte răspândit. Regele Carol însuși credea că 250.000 de evrei ruși intraseră în țară, deși Biroul Central de Statistică a constatat în 1936 că numărul acestor refugiați era nesemnificativ. După ce a ajuns la putere în 1940, mareșalul Ion Antonescu credea că în țară sunt 2-3 milioane de evrei, deși recensământul din 1936 arătase că există doar 758.000. A condamnat tratatele anterioare pe care România fusese forțată să le semneze, începând cu cele din 1878, pentru „iudaizarea țării și erodarea purității rasei noastre”.
În 1934, când Papa Pius a comandat o serie de cópii din beton armat după Columna lui Traian, Emil Panaitescu, directorul Școlii Românești de la Roma, a sesizat o oportunitate. Voia să se facă una în plus, pentru a fi trimisă în România, și a început să facă lobby pe lângă statul român pentru finanțarea proiectului.
IX
„Iosif Hechter, nu simți cum te-nvăluie întunericul și frigul?”, își încheia Nae Ionescu infama prefață antisemită la romanul din 1934 al lui Mihail Sebastian De două mii de ani, despre lupta unui tânăr evreu român de a aparține unei națiuni hotărâte să-l respingă. Faptul că Ionescu folosește numele real al autorului, Hechter, în loc de pseudonimul acestuia, Sebastian, e de o agresivitate aparte. Insinuarea e că Sebastian încearcă să-și ascundă moștenirea de sânge și nu i se va permite așa ceva.
Dar nu doar evreii români și-au schimbat numele. Mihai Eminescu, „poetul național” de secol XIX - care s-a opus vehement acordării de drepturi cetățenești evreilor - s-a născut Mihai Eminovici. Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, s-a născut Zelinski.
Obsesia evreiască a lui Eminovici și Zelinski a avut, poate, ceva de-a face cu sensibilitatea lor față de problema definirii românului esențial. O problemă care a devenit imposibilă în 1941, când guvernul a încercat să definească legal conceptul. „E foarte greu de dovedit că cineva e de viță românească”, spunea Ministrul Justiției Constantin Stoicescu. „Va fi greu de dovedit de către fiecare dintre noi. Am pregătit o propunere de lege ca răspuns la această problemă.” Soluția era să definească cine e evreu. S-a întocmit un registru al „persoanelor cu sânge evreiesc”, incluzându-i și pe cei „contaminați” cu sânge evreiesc (era de ajuns să ai un bunic evreu). A fi evreu devenea acum o denominare rasială, mai degrabă decât una religioasă. Patriarhul Nicodim, întrebat de validitatea recentelor convertiri la creștinism ale evreilor, a răspuns că problema nu mai era una de natură spirituală: „Vă rog să luați notă că botezarea evreilor e interzisă în Regat, prin decretul de lege despre creștinarea evreilor, din motive de apărare a rasei.”
Obsedați de pretenția națiunii lor de a fi un stat civilizat, intelectualii români din anii ‘30 și-au revărsat frustrarea pe țapul ispășitor rasial. Emil Cioran și-a afirmat explicit dezgustul față de a fi român și, la fel de categoric, în Schimbarea la față a României (1936), a scris despre nevoia de a epura etnic țara de evrei și maghiari. Eliade, într-un articol publicat la începutul anilor ‘30, se întreabă ce s-ar fi ales de marii intelectuali din istorie dacă s-ar fi născut în România. Nu cine știe ce, conchide. „Mentalitatea din politica românească nu poate accepta oameni puri, întregi.” Concluzionează că ordinea politică existentă trebuie complet înlăturată, pentru ca unul ca el să-și poată ocupa locul cuvenit, și crede că forța purificatoare e Garda de Fier, cu al său scop mesianic de salvare națională. Constantin Noica, alt Gardist, credea că „cei care înțeleg mai bine decât ceilalți ar putea construi o societate mai bună pentru toată lumea” și, bănuind că el însuși ar putea fi un astfel de rege-filosof, a călătorit cu Cioran la Heidelberg, ca să studieze cu Heidegger (la momentul respectiv, membru al partidului nazist).
În 1939, cei cinci ani de lobby al lui Emil Panaitescu pe lângă guvernul României, pentru fonduri destinate creării unor cópii ale tablourilor de pe Columna lui Traian, au dat roade. În timp ce armatele lui Hitler începeau cucerirea estului, susținute de români în sectorul lor, a început munca la crearea unui duplicat al Columnei lui Traian, din beton armat amestecat cu marmură albă.
X
Pe 11 iunie 1941, mareșalul Antonescu i-a scris un memorandum lui Hitler, în care înfățișa România drept martira Europei în lupta împotriva expansionismului barbarilor de slavi - „o rasă cu o cultură amorfă și concepte culturale primitive”. Când cei doi lideri s-au întâlnit pe 12 iunie 1941, ca să-și coordoneze planurile de război, Antonescu a accentuat nevoia de a elimina această amenințare istorică: „Datorită calităților sale rasiale, România poate continua să joace un rol de tampon anti-slav, spre beneficiul Germaniei”. Hitler, extrem de satisfăcut, a promis României expansiune „nelimitată” în est. Apoi, Antonescu s-a declarat și el mulțumit că a consolidat cooperarea cu Hitler, „în concordanță cu interesele permanente ale spațiului nostru vital”. Folosirea termenului, un ecou al spazio vitale al lui Mussolini, arată că liderul român era impregnat cu ideea rasial-biologică de Lebensraum. Germania și România și-au lansat atacul zece zile mai târziu.
Prima ucidere în masă a civililor evrei a avut loc la declanșarea războiului, odată cu măcelărirea a 14.000 de evrei români în orașul Iași, aflat pe linia frontului. Armata română a continuat să extermine civili evrei pe măsură ce avansa. Ferocitatea românilor n-a fost egalată de cea a nemților la început, dar în august și forțele germane desfășurau astfel de acțiuni. Pe final de august, Hitler i-a spus lui Goebbels: „În ce privește chestiunea evreiască, se poate afirma cu certitudine că un om ca Antonescu urmărește politici mult mai radicale decât am făcut-o noi până acum în această zonă”.
S-au dovedit a fi prea radicale. Atât România, cât și Germania, doreau să-și deporteze evreii la est, dar au răsărit dezacorduri în ce privește sincronizarea. Nemții simțeau că zelul excesiv cu care românii își deportau evreii provoca probleme logistice în apropierea frontului. Conflictul s-a rezolvat odată cu semnarea Acordului de la Tighina, la sfârșitul lui august 1941. Conform acordului, spațiul vital al României avea să includă teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, o zonă de peste 40.000 de kilometri pătrați. Acum România avea dreptul să-și deporteze evreii în acest teritoriu, numit Transnistria, dar își lua angajamentul de a nu trimite deportații mai la est, cât timp încă se desfășurau operațiuni militare.
Forțele românești din Transnistria au promovat membri ai minorității românești locale în poziții cheie ale administrației, inclusiv în cele legate de siguranță și exterminarea evreilor. Acești români din zonă (în proporție de circa 11% din populația locală de aproximativ trei milioane) și românii nou-veniți aveau să formeze noua elită a teritoriului, odată ce evrei vor fi fost eliminați, iar populația slavă diluată. Românii au fost mutați în Transnistria din regiunile ocupate din sudul Rusiei și Ucraina, pentru a consolida procesul de românizare.
Folosind nomenclatura romană, fiecare dintre cele 13 județe ale Transnistriei era guvernat de un prefect, iar fiecare raion de un pretor. Într-un discurs către pretori de pe 29 noiembrie 1941, guvernatorul Gheorghe Alexianu a vorbit despre misiunea civilizatoare a României:
„[Oricine crede] că prezența noastră aici e temporară sau în scopuri exploatatoare se înșală. Prezența noastră aici [...] e justificată de un milion și jumătate de români în provincie și mulți alții dincolo de Bug [care se luptă cu sovieticii]. Suntem aici cu un scop - de a reabilita și reconstrui provincia. Suntem aici ca element creator, diseminând cultura și înfăptuind o reabilitare economică și intelectuală. Încercăm să construim o nouă țară, pe ruinele celei vechi lăsate de bolșevici.”
Ministrul de Interne Mihai Antonescu (fără legătură de rudenie cu mareșalul Ion Antonescu), care își dorea să racoleze celelalte națiuni latine „în sensul rasial” în lupta pentru civilizație, a fost ceva mai contondent când s-a întâlnit cu Hitler pe 27 noiembrie 1941: „Europa de mâine va răbda doar două rase - latinii și germanii… Trebuie să adoptăm principiile colonizării și eliminarea biologică a slavilor… Obiectivul meu… este să-i distrug pe slavi.”
Dar mai întâi trebuia să se ocupe de evrei. Transnistria a înlesnit purificarea rasială a patriei-mamă. Mihai Antonescu afirmase într-o ședință de guvern de pe 17 iunie 1941: „Trebuie să profităm de moment ca să înfăptuim epurarea populației. Ca atare, Basarabia și Bucovina vor aminti de politica lui Titus… și nu doar în ce privește evreii.” Acel Titus despre care făcea vorbire a fost comandantul roman, ulterior împărat, care a îngenuncheat o revoltă în Iudeea și a distrus al Doilea Templu, accelerând răspândirea diasporei evreiești pe tot cuprinsul Imperiului Roman.
În 1941 și 1942, 174.000 de evrei români au fost deportați din Basarabia și Bucovina. Pentru acești deportați și evreii din partea locului, Transnistria a devenit un mare lagăr de concentrare, un spațiu intermediar între România reală și destinația finală, undeva departe în est, unde erau trimiși înapoi slavii.
„Națiunea română trebuie să se pregătească să se confrunte cu această criză, pentru a scăpa de acest parazit”, a spus Antonescu. „Dacă eu nu reușesc să profit de acest mare moment istoric, rezultatele se vor resimți pentru totdeauna, iar dacă evreii câștigă acest război, noi vom înceta să mai existăm.”
Dintre cei peste 400.000 de evrei de a căror moarte se face vinovat statul român, relativ puțini au murit în România. Majoritatea, evrei ucraineni și deportați din România, au pierit în Transnistria, în execuții colective și din cauza condițiilor din lagăre.
XI
Un sfert din scenele de pe Columna lui Traian înfățișează războiul. Traian urmărește o bătălie, în timp ce i se aduc capetele tăiate ale soldaților inamici. Soldați capturați, goi, torturați de trei femei. Distrugerea capitalei dacilor, Sarmizegetusa, și sate dacice în flăcări. Regele Decebal pe punctul de a-și tăia gâtul, ca să nu fie prins, apoi capul său adus împăratului. (Traian avea să expună capul în public, ca dovadă a triumfului său, la Roma.)
Dar Columna mai arată și multe alte scene din răspândirea civilizației și roadele păcii - agricultura și comerțul și construirea de infrastructură și orașe. Legionarii, coloana vertebrală combatantă a armatei, sunt arătați în timp ce construiesc și participă la recoltă.
În povestea asta, brutalitatea e sacrificiul temporar pe care-l face civilizația, pentru ca sâmburii civilizației să poată fi plantați în solul prădat al sălbaticului.
La invazia Daciei au participat zeci de mii de soldați romani și a durat mai mulți ani, cu trei armate mobile. Astfel de campanii de durată trebuiau să submineze capacitatea dușmanului de a-și hrăni armata, distrugându-i satele și recoltele și provocând foamete. Capitala dacilor a fost ștearsă de pe suprafața pământului, asta știm, dar nu știm care-a fost soarta locuitorilor. Nu au supraviețuit mărturii despre tratamentul la care au fost supuși civilii de către armatele romane. Pe columnă vedem, într-adevăr, soldați romani care luptă cu capete tăiate în gură, iar într-una dintre scene un soldat roman pare să încarce desagile unui măgar cu pradă dacică. Un contemporan susținea că Traian a luat 500.000 de prizonieri - numărul pare de domeniul fantasticului - și a adus 10.000 din ei la Roma pentru concursuri între gladiatori care s-au desfășurat de-a lungul a 123 de zile.
E greu să începi să măsori cât de diferiți erau barbarii de romani. Decebal reușise să conducă armate care i-au înfrânt în mai multe rânduri pe romani. Dacii făceau comerț cu lumea greacă și cea romană de secole. Extrăgeau și topeau fierul și creau bijuterii ornamentale.
Într-adevăr, ce i-a interesat pe romani a fost aurul dacilor. Se crede că Traian s-a întors din campanie cu 250.000 de kilograme de aur dacic. Războiul daco-roman a fost echivalentul din epoca clasică al prădării aztecilor și incașilor de către conchistadorii spanioli. Romanii au muncit în minele de aur dacice pe toată durata șederii lor pe malul îndepărtat al Dunării.
Uciderea și jaful sunt activități pe care preferăm să le atribuim altora. E mai elocventă ideea că civilizația trebuie să se apere prin violență. Dacă violența barbarului e brutală și instinctivă, decurgând din modul său de viață lipsit de rațiune, violența celui civilizat trebuie să fie premeditată, rațională și aplicată deplin conștient.
„Natura nu cunoaște frontiere politice”, scria Hitler în Mein Kampf. „Acum, este din păcate adevărat că prea ades cele mai bune națiuni - sau, ca să mă exprim mai exact, singurele națiuni cu adevărat culte, principalii purtători ai progresului uman - au hotărât, cu orbul lor pacifism, să se abțină de la dobândirea de noi teritorii.”
Când o armată traversează un râu și intră pe teritoriul barbarului, povestea a ceea ce a făcut acolo se întoarce încet înapoi la centrul civilizat care a trimis-o. Ceea ce se întoarce sunt variantele de inscripționat pe monumente.
XII
În timp ce războiul se desfășura în est, Mircea Eliade, filosoful devenit diplomat, reprezenta guvernul Antonescu pe post de atașat cultural al Ambasadei României la Lisabona. A servit drept legătură directă între dictatorul portughez Salazar și „Titus” de România, Ministrul de Interne Mihai Antonescu. Într-un volum subțirel intitulat Os Romenos, Latinos do Oriente (Românii, latinii estului), Eliade a emis teorii despre misiunea istorică a popoarelor latine. „Se poate observa o mare asemănare între misiunea istorică a Romei și cea a geniului latin; asimilarea lumii și transformarea ei în valori spirituale universale.” Istoric vorbind, destinul României a fost să apere frontierele civilizației de hoardele de barbari din stepa Eurasiei și de turcii din Asia Mică. Războiul actual împotriva Rusiei, scria Eliade, era „apărarea valorilor europene creștine împotriva misticismului eurasiatic”.
Scriitorul evreu de origine germană Walter Benjamin ar fi putut să-l întâlnească pe celebrul filosof român Eliade la Lisabona, dacă și-ar fi împlinit țelul de a ajunge în Portugalia neutră, din care voia să plece în Statele Unite. Din păcate, după ce a fugit de Wehrmacht pe tot cuprinsul Franței, s-a sinucis în septembrie 1940, disperat că nu i s-a permis trecerea frontierei către Spania.
La începutul acelui an, la Paris, Benjamin își terminase ultima operă, un eseu cunoscut drept Teze despre filosofia istoriei, în care susține că cei care proiectează sensuri teologice sau filosofice asupra istoriei înfrumusețează povestea despre violența umană crudă. Cea de-a șaptea sa teză conține aceste cuvinte:
„Toți conducătorii sunt moștenitorii celor care au cucerit înaintea lor… Oricine iese învingător participă la procesiunea triumfală în care conducătorii actuali calcă pe cei întinși la picioarele lor. Ca întotdeauna, prada e și ea purtată în procesiune. E cunoscută drept tezaur cultural. Nu există niciun document al civilizației care să nu fie, simultan, și un document al barbariei, iar barbaria întinează și modul în care este acesta transmis dintr-o pereche de mâini în următoarea.”
România nu a dat niciodată socoteală pentru povestea despre spațiul său vital, despre masacre sau despre lagărele din Transnistria în care civilii erau închiși laolaltă ca să moară în niște condiții atât de mizere și de crude, încât folosirea camerelor de gazare poate să pară mai degrabă logică decât șocantă.
Din 1944, când genocidul împotriva evreilor le-a devenit evident sovieticilor, s-a încercat documentarea acestuia în Cartea neagră a evreilor sovietici, un proiect coordonat de Comitetul Evreiesc Antifascist și supervizat de Ilia Ehrenburg și Vasily Grossman. În cele din urmă, avea să includă propria poveste a lui Grossman despre modul de funcționare a lagărului de exterminare Treblinka din Polonia.
În 1946, un raport sovietic despre crimele de război din Transnistria a stabilit că 200.000 de „cetățeni sovietici” au fost uciși în raionul Odessa. Raportul n-a fost niciodată publicat în România, concluziile sale niciodată folosite în România pentru a condamna criminali de război, iar existența sa niciodată recunoscută în vreun document scris de orice fel. O versiune mult abreviată a Cărții negre a apărut în România în 1946, conținând informații despre Transnistria, dar planurile de a publica o ediție sovietică au fost abandonate în 1948. Stalin nu voia să recunoască aspectul rasial al războiului prin diferențierea între categoriile de victime sovietice. Comitetul Evreiesc Antifascist a fost dizolvat în 1952, iar majoritatea conducătorilor săi uciși într-un val de antisemitism sovietic condus de Stalin. Românii au interzis versiunea lor în 1949, iar oricine avea un exemplar s-a asigurat că scapă de el. Dorința sovieticilor de a ignora Holocaustul de pe propriul teritoriu a convenit Partidului Comunist Român, care s-a prefăcut că epurarea evreilor din efemerul spațiu vital al României nu a avut loc niciodată.
XIII
Spre deosebire de coreligionarii lor de la est, majoritatea evreilor din București au supraviețuit războiului. Adolf Eichmann, cel care s-a ocupat de logistica Holocaustului, asigurase stocul feroviar de care avea nevoie ca să ducă la bun sfârșit deportarea la Auschwitz a evreilor din București și sudul României. Însă, până atunci, cursul războiului se schimbase și Antonescu se hotărâse că, până la urmă, n-o să-și omoare ultimii evrei. În aprilie 1944, forțele sovietice au măturat teritoriile controlate de români. În mai, forțele aliate au cucerit Roma, iar reproducerile tablourilor de pe Columna lui Traian, terminate de curând și cu destinația București, au fost depozitate în subsolul Muzeului Lateran de la Roma.
Deși reproducerile tablourilor de pe Columna lui Traian au rămas în depozit la Roma preț de mai bine de douăzeci de ani după război, n-au fost complet uitate. Ambasada României la Roma a continuat munca predecesorilor săi fasciști, iar aceste comori culturale au fost, în cele din urmă, încărcate în 17 vagoane de tren și au sosit la București în mai 1967. Niște ani au fost ținute la Muzeul Partidului Comunist Român (Muzeul Țăranului de astăzi). În 1972, au fost instalate în Muzeul Național de Istorie din centrul Bucureștiului. În ultimii 17 ani, doar o mică parte a Muzeului a fost deschisă pentru public și doar o fracțiune din colecția sa e expusă, din cauza unei saga de administrare proastă și corupție, dar columna a fost întotdeauna expusă cu mândrie. Copia Columnei lui Traian domină Muzeul Național de Istorie a României, exact la fel cum ideea din spatele ei domină istoria României. Iar astăzi încă poți să-i admiri tablourile în care romanii sunt înfățișați trecându-și podul, construind forturi și orașe și aducând pace în țara barbarului.
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
