Aproape 50.000 de oameni au semnat o petiție prin care cer ca vloggerul acuzat de instigare la violență asupra femeilor să fie „scos de pe Internet”. E, oare, posibil acest lucru? Dar mai ales: este drept?

Iar suntem primii. 55% dintre români cred că sexul neconsensual, adică violul, este uneori justificat. Asta arată cel mai nou eurobarometru asupra violenței de gen, care ne plasează din acest punct de vedere pe primul loc în Uniunea Europenă. De exemplu, 25% dintre românii care au răspuns chestionarului spun că violul este justificat atunci când victima poartă haine „provocatoare sau sexy”. Vloggerul Coloab, adică Alexandru Bălan, acuzat de instigare la violență asupra femeilor, este un exemplu care ilustrează perfect statisticile de mai sus. Acum ceva timp, acesta a publicat un clip pe contul său de YouTube, în care susține că fetele care se îmbracă mai sumar merită violate sau bătute în timpul actului sexual. Mai precis, trebuie „să le dai cu palmele, să le ții cu capul de pereți, să le pui piciorul pe față”. Canalul său este urmărit de 850.000 de oameni, majoritatea tineri. 

Clipul lui Coloab a „spart bula” urmăritorilor săi, ajungând săptămânile trecute în ziare și la buletinele de știri. Pe lângă comentariile în care Alexandru Bălan este tras la răspundere, a apărut și o petiție, intitulată „Hai să îl scoatem pe Coloab de pe Internet!”, care cere ștergerea tuturor conturilor lui Alexandru Bălan de pe Internet și care în momentul scrierii acestui articol a fost semnată de aproape 50.000 de oameni. Această petiție ridică întrebări interesante, dincolo de faptul că este tehnic imposibil să dai pe cineva afară de pe net, din motive pe care le voi explica mai jos. (E important totuși de amintit decizia în premieră națională, potrivit căreia, cât timp este sub control judiciar, lui Alexandru Bălan îi este interzis să mai posteze online. Această hotărâre, luată conform Codului Procedurii Penale, care spune că inculpatul trebuie să respecte obligația de a „nu exercita profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta”, nu are nimic de-a face cu petiția. Mai mult, este valabilă doar în perioada în care acuzatul este cercetat, iar Alexandru Bălan poate continua să posteze de pe conturi anonime, deși cel mai probabil asta nu l-ar interesa prea mult, pentru că nu ar mai putea face bani.)

Dar dacă, totuși, ar fi posibil, ar trebui să scoatem pe cineva precum Coloab de pe Internet? Poate stabili „tribunalul public” cine trebuie cenzurat? Și, mai ales, unde stabilim limitele libertății de exprimare?  

Internetul nu-i o cetate

Înainte de toate, voi trece repede în revistă problema de natură tehnică: putem șterge pe cineva de pe Internet? Pe scurt, este imposibil, indiferent cât de multe semnături strângem. Internetul nu-i o cetate cu un conducător unic căruia îi putem transmite problemele noastre în speranța de a le rezolva. Internetul este un bazar, un mănunchi de tehnologii și ecosisteme digitale, o rețea de rețele, fiecare cu propriile sale reguli, norme și sisteme de guvernare. Platformele sociale sunt doar o mică parte din Internet (deși poate cea mai vizibilă) și fiecare dintre ele are libertatea de a decide când, de ce și cum să pedepsească încălcarea „regulilor comunității”. Cel mai adesea, suspendarea conturilor este o acțiune temporară, decisă de moderatorii platformelor sociale în urma sesizărilor (report-urilor) primite din partea utilizatorilor. Nu este clar cum sunt luate deciziile de suspendare temporară (și, în rare cazuri, permanentă) a conturilor, însă are de-a face cu tipul regulilor încălcate și cu frecvența încălcării lor (e foarte posibil să depindă și de notorietatea transgresorului). În orice caz, este aproape imposibil ca o petiție chiar să aibă un rol de jucat în deciziile companiilor de a suspenda permanent un cont, mai ales că este vorba de instigarea la ură sau violență împotriva femeilor ori hărțuirea lor, unul dintre cele mai frecvente tipuri de abuzuri online, deja normalizat. 

Probabil că nici inițiatoarele sau inițiatorii petiției nu se așteptau ca efectiv cineva să îl șteargă pe Alexandru Bălan de pe Internet. Cel mai probabil, a fost o formă simbolică de protest, menită să pună presiune și mai mare pe autorități atunci când anchetează cazul. Iar nevoia de a apela la o astfel de formă de protest nu ar trebui să ni se pară ciudată, în contextul incapacității autorităților române de a identifica, pedepsi și chiar preveni cazurile de violențe și abuzuri împotriva femeilor. Petiția este și o formă de solidaritate, o modalitate de a le arăta victimelor abuzului cât de mulți oameni se poziționează împotriva unor astfel de comportamente și le găsesc respingătoare din punct de vedere moral. 

Dreptate online

În mod clar, ștergerea clipului de pe YouTube în care Alexandru Bălan instigă la viol este binevenită, deși a fost descărcat de mulți și va tot apărea online pe diverse platforme. Libertatea de exprimare include și discursurile ofensatoare, însă nu și pe cele care au potențialul de a produce un rău fizic, direct și imediat asupra celorlalți. Rămâne, însă, o întrebare importantă: dacă am putea, ar trebui să îi ștergem pe Coloab sau pe alții ca el de pe Internet? Probabil că nu, pentru că pur și simplu am ascunde mizeria sub preș. Problema misoginismului nu este una ce ține de indivizi, nu este o simplă caracteristică psihologică a oamenilor. Misoginismul este un fenomen social și politic care se manifestă și la nivelul instituțiilor, fie ele formale sau informale. Dar acesta este doar un mod de a spune că ștergerea lui Coloab de pe net ar fi un mijloc ineficient de a combate violența împotriva femeilor.

Ar fi însă „exilul digital” o pedeapsă potrivită pentru o transgresiune precum cea a lui Coloab? Oricât de viscerală este reacția pe care mi-a provocat-o clipul în cauză, nu pot să nu mă gândesc la faptul că cenzura de acest tip poate foarte ușor să se întoarcă împotriva noastră. Este chiar problema „tiraniei majorității” care l-a preocupat și pe filosoful britanic John Stuart Mill. Este justificat ca înclinațiile sau aversiunile societății „să devină lege pentru indivizii care o compun?” se întreba el. În cazul nostru, poate majoritatea să decidă ce tipuri de discursuri trebuie permise sau cenzurate? Mill ar spune că nu. Cenzura este un instrument de control; vrem să controlăm unele lucruri, mai ales pe cele care ne pot face rău. În unele cazuri este evident că anumite tipuri de discursuri pot produce vătămări imediate, cum este și cazul clipului lui Coloab. Alte discursuri sunt însă doar ofensatoare, iar atunci este util ca ele să poată ajunge în spațiul public. Așa cum am explicat și în alt articol, nu ne putem proteja de ceea ce nu cunoaștem și, mai mult, avem șanse mai mari de a ajunge cât mai aproape de adevăr atunci când există o pluralitate de voci și opinii. Ștergerea cuiva de pe Internet implică retragerea tuturor conținuturilor urcate vreodată de persoana respectivă online, printre care s-ar putea afla și informații pe care publicul să le găsească utile.

Într-un anumit sens, este firesc să reacționăm în fața a ceea ce vedem ca fiind transgresiunea unei reguli morale ori chiar o infracțiune. Problema este că în mediul online aceste reacții se viralizează foarte ușor, dând naștere „cascadelor indignării morale”, în care grupuri tot mai mari de oameni sunt contaminați de indignare față de un utilizator. În general, e-n regulă să ne indignăm, asta ne-a ajutat mult de-a lungul istoriei noastre evolutive, pentru că uneori era singura modalitate de a trage la răspundere și, implicit, de a crește încrederea și cooperarea într-un grup. 

Dar online, indignarea morală nu se rezumă doar la furia ce apare atunci când o normă morală este încălcată, ci include și impulsul de a-i judeca pe cei care au încălcat regulile, de a-i pedepsi și a-i face de rușine public, cu scopul de a-i distruge sau „șterge” de pe Internet. Este acesta un mod de a face dreptate, prin a-i aduce pe transgresori în fața tribunalului opiniei publice? Răspunsul este, din nou, nu. „Cascadele indignării morale” nu sunt instrumente ale dreptății, ci o modalitate de a distruge reputația transgresorului în mod definitiv și, uneori, irevocabil. Dreptatea presupune proceduri și reguli, argumente și temeiuri, proporționalitate și scopuri. „Cascadelor indignării morale” le lipsesc toate acestea, fiind un haos de emoții, opinii și argumente, fără noimă și fără o finalitate, un scop imparțial către care să tindă. 

Cu toate acestea, nu este normal să ne indignăm, să fim furioși și să reacționăm în fața unor transgresiuni atât de grave precum cea a lui Alexandru Bălan? Cu siguranță, da. În continuare, presiunea socială provenită din indignarea morală este una dintre cele mai eficiente modalități de a trage pe cineva la răspundere pentru acțiunile sale. Ne putem gândi la numeroasele proteste din România ultimilor ani, de la Roșia Montană, la Ordonanța 13. Pentru că indignarea s-a viralizat, cetățenii au ieșit în stradă, reușind astfel să pună presiune pe clasa politică în scopul atingerii unui obiectiv. În toate aceste cazuri, indignarea morală generalizată a fost singura modalitate de a-i responsabiliza pe cei ce dețin puterea, într-un fel de meci cetățeni vs. politicieni. Însă în cazul cascadelor indignării morale online, cel mai adesea avem de-a face cu un raport disproporționat de forțe: mii, sute de mii sau chiar milioane de utilizatori vs. transgresorul.

Mai mult, diverse grupuri sociale, cu interese uneori divergente, vor identifica transgresiunile în funcție de propriile sensibilități: pentru iubitorii câinilor fără stăpân, faptul că un tată a cerut sfaturi despre cumpărarea unui câine pentru fiica sa a fost ceva abominabil, ce trebuia pedepsit prin injurii și amenințări. Pentru alții, un performance de artă queer la MNAC a fost o transgresiune de nepermis, ce în mintea lor le dădea „liber” la hărțuirea și agresarea artiștilor. Așadar, stabilirea a ceea ce e și nu e transgresiune pare a fi ceva total arbitrar și haotic pentru „tribunalul poporului”. Așa cum spune și Mill, opiniile oamenilor cu privire la ce este lăudabil sau condamnabil din punct de vedere moral rareori sunt bazate pe argumente, cel mai adesea izvorând din „prejudecăți sau superstiții; adesea, din înclinațiile lor sociale și, nu rareori, cele antisociale, invidia sau gelozia, aroganța sau trufia [...] și, cel mai adesea, din interesele lor personale”.

În astfel de procese publice ce se desfășoară pe net, în cadrul cărora utilizatorii caută să „pedepsească” un anumit tip de comportament, furia nu este canalizată spre obținerea dreptății, ci spre afectarea statutului social al transgresorului și îmbunătățirea statutului social al acuzatorului. Cu alte cuvinte, atunci când ne apucăm să „facem dreptate” pe Internet, semnalând celorlalți faptul că condamnăm vehement unele tipuri de comportamente, vrem să îi pedepsim pe cei care au încălcat regulile, umilindu-i și, în același timp, dorim să etalăm public valorile noastre morale. Așa cum arată și jurnalistul Jon Ronson în cartea sa, Umilirea publică în epoca Internetului, cele mai multe „cascade ale indignării morale” au un efect catastrofal și disproporționat asupra transgresorilor, în raport cu fapta comisă. Imaginați-vă cum ar fi ca la următorul pas greșit pe care îl faceți, mii sau chiar milioane de utilizatori să vă bombardeze cu mesaje de condamnare, ură sau chiar violență.   

Ceea ce e interesant în cazul lui Alexandru Bălan este că reacțiile împotriva sa nu au luat o formă agresivă. Cele mai multe dintre comentarii, atât pe YouTube, cât și pe Facebook, denunțau un anumit mod de raportare față de femei și nu individul ca atare. Multe femei au răspuns cu blândețe și înțelegere armatelor de adolescenți și copii care au sărit în apărarea vloggerului lor favorit. Una dintre reacțiile care m-a impresionat a fost a unei mamei care îi ura unuia dintre apărătorilor lui Coloab să aibă parte de câteva fiice. (E o vorbă veche din popor, care arată încă o dată cât de adânc este înrădăcinat misoginismul în societatea românească.) Au existat însă și comentarii la fel de agresive față de Coloab și partenera sa, cum au fost cele pe care chiar el însuși le-a făcut cu privire la femei. Însă, în majoritatea lor, atât pe YouTube și pe pagina de Facebook, reacțiile la adresa clipului deja faimos au fost furioase, însă nu vitriolante. Avem de-a face cu un alt tip de „cascadă a indignării morale”, una mai blândă. Probabil că unul dintre motivele pentru care acuzarea nu a degenerat într-un linșaj public ține de faptul că majoritatea acuzatorilor au fost femei, multe dintre acestea simțind pe propria piele, măcar o dată în viață, ce înseamnă să fii hărțuită și agresată. Capacitatea de a fi empatic, de a-ți imagina și de a încerca să te pui în pantofii celui abuzat, pare a fi o cale de a rupe lanțul abuzurilor. Nu același lucru poate fi spus despre armatele de fani ai lui Alexandru Bălan, care au sărit la atac, hărțuindu-le pe cele care l-au reclamat Poliției pe vloggerul misogin. 

Răul online

„Să muriți toate [...]. Să te prindă Dincă să te omoare”, „Retrage-ți plângerea pentru Alexandru Bălan, dacă nu o retragi dăm cu mașinile peste tine când te vedem pe stradă. Suntem mulți fixați! Ce treabă ai tu cu el dacă face povești la caterincă pe internet”. Acestea sunt doar câteva dintre mesajele cu care s-au confruntat inițiatoarele plângerii penale împotriva lui Alexandru Bălan. Cum se face că unii oameni, care de altfel sunt prosociali în interacțiunile nemediate cu ceilalți, își pierd total controlul pe Internet? Și cum au ajuns fanii săi, majoritatea copii și adolescenți, să fie atât de vitriolanți în comentariile lor? De unde această descărcare de ură online? (Pentru a ilustra amploarea fenomenului, e important de știut, de exemplu, că 80% dintre adolescenții români au fost victimele hărțuirii online). Este ceva ce ține de caracteristicile mediului digital sau se poate explica pur și simplu prin psihologia oamenilor?  

Cred că este dificil să oferim un răspuns clar la aceste întrebări, însă e din ce în ce mai greu să negăm influența mediului online asupra modului în care acționăm. Deși credem că caracterul moral ar trebui să fie independent de influențele mediului și ale celorlalți, lucrurile nu stau deloc așa. Mediul social sau comunicațional în care ne desfășurăm influențează modul în care ne vom comporta și vom acționa. Așadar, dacă vrem să înțelegem comportamentul unui individ, caracterul său, ar trebui să avem în vedere nu doar caracteristicile sale psihologice individuale, ci și mediul în care acesta este plasat. Care anume caracteristici ale Internetului contribuie la apariția și proliferarea bullying-ului, hărțuirii, trolling-ului, catfishing-ului, umilirii online, și a tuturor celorlalte comportamente de care începem să ne temem din ce în ce mai mult? 

În cartea Evil Online, filosoful Dean Cockin și eticianul Jeroen van den Hoven susțin că lumile digitale în care ne petrecem tot mai mult timp fac ca natura valorilor și a principiilor morale și, implicit, a constrângerilor ce decurg din acestea, să fie tot mai neclare. Într-adevăr, pe Internet autoritățile de orice tip lipsesc, normele și regulile sociale pe care nici nu am visa să le încălcăm în viața de zi cu zi pot fi ușor uitate, „ochii moralizatori” ai familiei sau prietenilor sunt total absenți, iar domeniul privat și public se prăbușesc. Mai mult, faptul că putem avea mii sau milioane de urmăritori și prieteni pe care nu îi cunoaștem determină felul în care ne construim propriile identități, ne raportăm la intimitate și la ceilalți; nu mai știm ce să expunem și ce să ascundem privirilor necunoscuților. Anonimatul, care, de fapt, presupune eliminarea influenței normalizatoare a familiei sau prietenilor, este și ea o caracteristică a Internetului care poate scoate la iveală partea mai urâtă din noi. Totodată, anonimatul este un scut care protejează împotriva repercusiunilor, a pedepselor, a condamnării sociale, ceea ce poate încuraja comportamentele antisociale. Internetul ne aruncă astfel într-o „ceață morală”. Din cauza acesteia, ne este tot mai greu să ne dăm seama că ceea ce noi suntem, spunem și facem online poate avea consecințe reale asupra celorlalți, putând chiar să le facă rău.

Probabil că nu toți puștii care lansează amenințări pe net chiar realizează ce fac sau că ceea ce ei fac poate afecta în mod direct și ireversibil diverse persoane. De altfel, patru dintre adolescenții care le-au amenințat pe inițiatoarele plângerii penale împotriva lui Coloab au recunoscut în cele din urmă că nu poți spune chiar orice pe Internet, iar „majoritatea nu înțelegeau suficient de bine gravitatea situației”. Faptul că victimele sunt departe, deci suferința, groaza și frica lor nu pot fi văzute, contribuie la nivelul mare de agresivitate online, mai ales în rândul tinerilor. 

Distanțarea de victimă, lipsa privirii moralizatoare a celorlalți și anonimatul sunt factorii cate fac ca nu de puține ori, agresorii să fie „orbiți moral”, adică să nu își mai dea seama de însemnătatea și încărcătura valorică a situațiilor în care se află și a modului în care acționează. Poate de aceea mulți își justifică acțiunile susținând că „era doar o glumă” sau „toată lumea o făcea”. Nu trebuie să fii un monstru moral pentru a face ceea ce a făcut Alexandru Bălan sau unii dintre fanii săi. De altfel, nu toți răufăcătorii au intenția de a face rău, iar acest lucru este cu atât mai valabil în mediul online, unde trebuie să învățăm să ne orientăm și să navigăm într-o densă „ceață morală”. 

Coloab însuși nu mai vede nimic din cauza acestei „ceți morale”. Acest lucru e evident în chiar ultimul său clip, în care își cere scuze pentru că a instigat la violarea fetelor. El afirmă pe tot parcursul  filmului că nu crede în ceea ce a spus, că totul a fost doar o glumă proastă. Nu se consideră responsabil pentru nimic grav (până la urmă „nu a făcut decât o glumă proastă”), pentru că își vede remarcile scoase din context, mai degrabă decât făcând parte dintr-o cultură a denigrării și abuzării femeilor. Dar toți băieții și bărbații de pe Internet care „fac doar glume proaste” la adresa femeilor contribuie la formarea unor medii online toxice și pline de agresivitate, în ciuda faptului că nu realizează acest lucru și poate nici nu au intenția de a o face. Online, răul este cumulativ. 

Este foarte ușor să ne lăsăm orbiți de această „ceață morală” ce se ridică de pe rețeaua globală. Nu există nicio scuză pentru instigare la ură sau la violență online, iar faptul că nu ne dăm întotdeauna seama ce facem nu ne poate salva mereu pielea. Suntem responsabili din punct de vedere moral pentru faptul că ne lăsăm orbiți de ceața morală pe care o creează Internetul, pentru că ne gândim mai mult la cum să obținem mai multe like-uri, la cum să monetizăm mai repede conținutul sau să ne consolidăm reputația în fața altora, decât la chestionarea temeiurilor acțiunilor noastre și de felul în care îi afectăm pe ceilalți. Răul este mai aproape de fiecare dintre noi decât ne place să credem, iar pe Internet poate foarte ușor apărea chiar și atunci când, de fapt, avem intenția de a face dreptate. 

Foto: Shutterstock