Auzim din ce în ce mai des despre cazuri în care profesori, din mediul universitar sau preuniversitar, sunt acuzați de comportamente imorale. Fie că vorbim de hărțuire sexuală sau nu, manipulare emoțională, atitudini agresive, umilitoare și dezumanizante, luare de mită (uneori chiar din partea titularilor cursurilor de „etică și integritate academică”) etc., toate cazurile au ceva în comun: faptul că acești profesori lucrează în organizații care au coduri de etică, punându-le la loc de cinste pe site-urile lor.
Acest articol face parte dintr-o discuție mai largă și necesară despre universități fără hărțuire, pe care o găzduim pe Scena9.
Ce este un cod de etică?
Codurile de etică au devenit o modă, fiind confundate cu codurile de etichetă. Ele nu ne indică un dressing code, nu ne spun care sunt protocoalele de adresare în funcție de rang și funcție publică, nu ne „ceartă” atunci când nu ne îmbrăcăm respectabil și nici nu ne învață cum să fim eficienți la locul de muncă. Toate acestea sunt, de fapt, convenții, reguli pragmatice și sfaturi prudențiale. Când vorbim despre reguli etice ne referim la o înțelegere mai profundă a respectului decât aprecierea prestanței vestimentare. Valoarea morală a respectului trebuie să fie mai mare decât celelalte interese umane pentru eficacitate, succes și performanță. Ea ne prescrie să recunoaștem ființelor umane o esență care ne inspiră să fim atenți la nevoile și preferințele oamenilor de dragul lor, nu pentru vreun avantaj pe care-l obținem. Respectul moral circumscrie modalitatea în care trebuie să ne raportăm la celelalte ființe umane. Când îi respectăm pe ceilalți, nu facem altceva decât să ne raportăm apreciativ la statutul de ființă umană. Poate nu ne plac moduri de viață diferite de ale noastre, dar trebuie să respectăm drepturile oamenilor de a-și construi viața așa cum doresc. Regulile etice sunt cele care protejează libertățile și nevoile ființelor umane.
Unii oameni sunt mai virtuoși decât alții din varii motive. Au avut șansa unei educații mai bune, au dispoziții altruiste mai puternice, sau poate că nu s-au confruntat prea des cu tentații și situații extreme. E drept că alții sunt mai virtuoși pentru că, pur și simplu, s-au străduit să fie astfel. Merită oare doar cei educați să fie protejați de regulile morale? Spre deosebire de regulile convenționale, care sunt locale și depind de contextul instituției în care sunt aplicate, regulile morale sunt aplicabile universal. Protejează orice persoană indiferent de rasă, naționalitate, religie, performanță școlară sau morală. Cum ne explică Immanuel Kant, imperativele morale trebuie să poată fi acceptate de orice ființă umană. Ele nu pot veni dintr-o sursă externă și impusă cu forța. De aceea, sursa unui cod de etică nu trebuie să fie conducerea unei instituții care comandă angajaților căror reguli să se supună, ci gândirea rațională și imparțială a tuturor persoanelor implicate în acea instituție. Perspectiva pe care trebuie s-o adoptăm este cea a unui creator imparțial și rațional. Într-o asemenea poziție ne punem problema ce reguli pot fi făcute universale dacă ținem cont de importanța egală a tuturor persoanelor și ce anume este valoros pentru ele. Un cod de etică, care nu a fost discutat și acceptat de persoanele afectate de implementarea lui, încetează să aibă o autoritate morală. Fără dezbateri și discuții critice, este dificil ca oamenii să-și asume angajamentul de a respecta un set de valori morale. Rezultatul unei gândiri morale democratice, care nu urmărește interesul unui grup aflat temporar la putere într-o organizație, este un cod cu adevărat eficace, așa cum este codul de integritate de la Universitatea din Rotterdam.
Codurile etice nu funcționează singure
Un cod de etică, oricât de bine ar fi întemeiat și redactat, nu este suficient pentru a crea un climat moral într-o organizație, fie că vorbim de universități, licee, agenții guvernamentale sau companii private. Textele nu au putere acțională directă, iar codurile de etică au o formă textuală. Oamenii sunt cei care pun (sau nu) în aplicare codurile, oamenii acționează, iar comportamentele lor, individuale sau de grup, sunt evaluabile moral. Codul de etică poate și trebuie să traseze limitele comportamentului, dar nu poate insufla o voință bună sau bune intenții prin simpla sa adoptare. La fel, existența unui cod nu implică, cu necesitate, consecințe benefice pentru cele și cei activi în interacțiunea dintr-o universitate sau școală. Cu toate acestea, societatea românească încă trăiește febra redactării de regulamente (mișcare începută în urmă cu aproximativ 20 de ani), iar cei care promovează această tendință documentalistă - de a produce documente - uită (sau se fac că nu știu) că adesea acestea rămân „litere moarte”, obiecte decorative, uneori necesare pentru a bifa un raport, o evaluare, o finanțare.
Totuși, în lipsa unui cod de etică e dificil să construiești o comunitate morală. El reprezintă piatra de temelie care semnalizează importanța respectului reciproc, colaborării și urmăririi unui ideal comun. Codurile sunt necesare pentru a crea un climat al dezvoltării, al înfloririi și împlinirii persoanelor din orice comunitate. Nu înseamnă că el trebuie să fie neapărat scris, dar trebuie cunoscut și înțeles de toți. Există două dimensiuni are vieții morale care sunt ignorate în dezbaterile publice despre importanța integrității și necesitatea de a avea coduri de etică în instituții.
Prima problemă este că o regulă nu se aplică singură. Spațiul dintre o regulă și aplicarea ei nu este codificat de o altă regulă. Altfel spus, nu există reguli care ne spună cum să aplicăm o regulă. Orice regulă suplimentară ni s-ar da, aplicarea ei tot trebuie exersată pentru a înțelege când este adecvat să o urmăm. Tentația de a tot da reguli care să ne învețe cum să aplicăm regulile conduce la un regres ad infinitum. De exemplu, există reguli de diagnosticare a cancerului, dar nu există reguli de aplicare a regulilor de diagnosticare care să acopere în totalitate procesul medical. În acest spațiu al aplicării, care nu poate fi controlat complet de reguli, intervine puterea de judecare formată pe baza experienței. Așadar, trebuie să deprindem o gândire sensibilă la context și la capacitățile morale ale celor din comunitate. Nu este de ajuns să avem coduri etice bine făcute, ci și oameni cu înțelepciune care sunt dispuși să dezbată justificările din spatele judecăților morale. Există acțiuni pe care societatea le interzice, dar de fapt nu fac rău nimănui? Multă vreme femeilor le-a fost interzisă educația, deși accesul lor la educație nu vătăma pe nimeni. Psihologul Jonathan Haidt a derulat un experiment devenit celebru, în cadrul căruia li se cerea participanților să-și exprime opinia dacă acte de canibalism și incest sunt problematice moral. După ce au citit scenarii „oribile” și „deocheate” în care nimeni nu era vătămat, marea majoritate a subiecților au avut reacții puternice de dezgust. În final, participanții recurgeau la declarații de tipul „știu că este greșit, dar pur și simplu nu pot spune de ce”. Asemenea rezultate ridică întrebări cu privire la cât de mult să ne încredem în aversiunea oamenilor. De aceea, în aplicare codurilor de etică nu ar trebui să fim ghidați de reacții viscerale, ci de o gândire rațională, imparțială și empatică față de cei vulnerabili. Iar această gândire trebuie să fie antrenată, exersată, în viața de zi cu zi a comunității școlare sau universitare.
A doua dimensiune este stabilirea pedepselor și mecanismelor prin care ne asigurăm că regulile morale vor fi respectate. Comportamentul moral nu se întâmplă de la sine, oricât de mult am crede în propriul bun simț. De fapt, nici o regulă nu este stabilă dacă indivizii nu sunt descurajați să le încalce. Teoriile etice despre funcția pedepsei ne ajută să abordăm această problema practică. Există două mari perspective care teoretizează natura pedepsei. Retributivismul ne spune că pedeapsa trebuie să fie proporțională cu răul făcut de un cineva și că persoana respectivă merită pedepsit. Cerința proporționalității explică de ce credem că un criminal merită mulți ani de pușcărie, pe când un hoț mai puțin. Perspectiva rivală a utilitarismului ne spune că funcția unei pedepse este, printre altele, descurajarea comportamentului imoral în viitor. Intuiția de bază este că odată ce simțim durerea pedepsei ne gândim de mai multe ori dacă mai vrem să vătămăm pe cineva. Dar aici există tentația de a institui pedepse „grele”, care „să usture”. Nu ar trebui să dăm frâu acestei tentații din două motive. În primul rând, logica de a-l face pe celălalt să simtă pe pielea lui răul făcut tinde să degenereze într-o mentalitate a răzbunării. În al doilea rând, cheia pentru a descuraja comportamentul imoral pe viitor nu sunt pedepsele „grele”, ci pur și simplu pedepse moderate dar constante și aplicate echidistant, indiferent de poziția celui care a săvârșit fapta. Problema noastră nu este lipsa unor pedepse care „să doară”, ci credibilitatea instituției pedepsei. Ceea ce-i descurajează pe oameni să încalce regulile nu sunt amenințările apocaliptice, ci percepția că există o probabilitate să fie pedepsiți pe bună dreptate și în mod rezonabil. Gândirea etică nuanțată, cercetările psihologice, sociologice și antropologice pot oferi o bază rațională pentru discuția despre pedepse, care nu trebuie nici diabolizată, nici făcută după „setea de răzbunare”.
Cultura democratică a integrității în mediul școlar
În mod ideal, ne dorim ca oamenii să fie imaculați, dar în practică standardul purității induce o anxietate care ne face să ascundem problemele în loc să le recunoaștem. O organizație matură etic își discută problemele, nu le ascunde sub preș. Asta pentru că înțelege limitele oamenilor. Nu suntem sfinți și nici nu trebuie să ne propunem asta pentru că eșecul moral face parte din viața umană. Dovada că oamenii sunt interesați de valori morale nu are legătură tot timpul cu promovarea sfințeniei, ci cu disponibilitatea de a vorbi rezonabil și liber despre complicațiile vieții morale. La fel ca într-o relație, oamenii nu ar trebui să caute perfecțiunea, ci înțelegerea și disponibilitatea de a dialoga despre propriile limite.
Când ne gândim la etica unei instituții ne referim la respectarea regulilor morale și pedepsirea celor care acționează egoist sau a celor care jignesc sau hărțuiesc fără remușcare. Temele centrale sunt onestitatea, integritatea, caracterul persoanelor și mai puțin ambianța discuției libere despre probleme etice. Ce caută conceptul de cultură a discuției pentru scopurile eticii și integrității academice? Pentru cei mai mulți etica vizează trăsăturile indivizilor. Ei sunt coruptibili sau integri, nu au șapte ani de acasă, sunt egoiști sau altruiști etc. Etica este, însă, un fenomen complex în care nu știm cu siguranță ce decizii trebuie să luăm. De aceea, avem nevoie de un cadru deliberativ care ne permite să discutăm incertitudinile etice. Scopul nu este doar integritatea personală, ci și aspirația de a trăi în comunitate. Analog vieții noastre democratice, într-o universitate oamenii trebuie să se simtă liberi să-și exprime punctul de vedere, să aibă pretenții legitime de a critica opiniile colegilor și a conducerii unei universități. În orice organizație deciziile luate trebuie respectate, dar ceea ce oferă legitimitate regulilor după care ne ghidăm este spațiul incluziv al dezbaterii. Cultura discuției argumentate îi încurajează pe oameni să trăiască bine împreună. Cu atât mai mult în comunitățile școlare și academice, care sunt medii de formare pentru viață, nu doar spații de învățământ, medii pentru dobândirea abilităților intelectuale, profesionale și sociale. O astfel de cultură dialogică a integrității își va arăta efectele pozitive în viața societății. De aceea e atât de important să o construim și să menținem cât mai mult.
