„You're so earnest about morality [...] that I hate to think how essentially immoral you must be underneath.”― Sinclair Lewis, Babbitt
Iunie 2016, Orlando, Florida: un dement seceră cu o armă automată 49 de oameni aflaţi într-un club gay. Internetul explodează de comentarii vitriolante, în timp ce, paradoxal, acţiunile firmelor producătoare de arme urcă spectaculos la bursă. Însă, dincolo de extremiştii cu fixaţii religioase şi homosexualitate refulată, există şi specia de „cetăţeni respectabili” care îşi ascund ura şi intoleranţa în spatele facerii de bine. La finele anilor ‘70, senatorul John Briggs promova o iniţiativă legislativă ce urmărea excluderea din sistemul de învăţământ public american a profesorilor gay. Spre folosul copiilor, fireşte. Principala voce din campania sa de susţinere era Anita Bryant, o fostă regină a frumuseţii convertită la un creştinism militant, după o tinereţe în care principala ei preocupare fuseseră reclamele la suc de portocale şi cariera de cântăreaţă. Harvey Milk a fost politicianul care li s-a opus şi a învins.
Gus Van Sant a luat subiectul ăsta extrem de serios şi l-a tratat cu relaxare şi delicateţe în Milk, docudrama pe care a regizat-o în 2008. Harvey (Sean Penn), un tip aparent banal - genul ăla care lucrează într-o companie de asigurări şi se îmbracă în costume şterse - agaţă în joacă un Adonis bălai pe scările metroului din New York şi sfârşeşte într-o relaţie serioasă, care combină parteneriatul pro-activ politic cu o prietenie tandră de cursă lungă. Pe la 40 de ani, Milk se hotărăşte să dea dracului munca de funcţionar, îşi lasă plete şi barbă şi se mută cu iubitul la San Francisco, unde deschide un mic magazin foto care coagulează comunitatea gay din zonă. Milk nu e un radical visător, ci un activist pragmatic, care ştie să cedeze când e cazul şi să arboreze costume sobre şi coafuri cuminţi, dacă asta înseamnă să atragă de partea sa un electorat conservator. Dacă ar fi trăit în România zilelor noastre, probabil n-ar fi ezitat să apară la Antena 3, dacă asta i-ar fi adus expunere la un public greu de atins altfel. Şi chiar dacă filmul e cronica unei morţi anunţate, asta nu ne face personajele indiferente ori lupta lor inutilă.
Organizaţia Anitei Bryant, Save Our Children, era îngrijorată pentru moralitatea copiilor expuşi unor profesori gay. Aproape 40 de ani mai târziu, Coaliţia pentru familie a Lianei Stanciu e îngrijorată pentru moralitatea copiilor expuşi unor cupluri gay. Ghici ce. Copiii sunt bine-mersi.
Chiar şi atunci când au fost concepuţi prin inseminare artificială şi au două mame lesbiene. Pentru că ceea ce defineşte familia, în fapt, e o serie complexă de afinităţi şi schimburi afective, nu o regulă inflexibilă stipulată într-un paragraf de lege. În filmul Lisei Cholodenko, The Kids Are All Right, „valorile tradiţionale” sunt aparăte mai degrabă de cuplul de lesbiene jucate de Julianne Moore şi Annette Bening, în timp ce outsider-ul e masculul straight, cu apucături de hipster puriu (Mark Ruffalo), care n-are chef să-şi asume nicio responsabilitate. Şi tot el e elementul care destabilizează familia pe care a creat-o cu ani în urmă, fără să ştie, din câteva drumuri la banca de spermă.
Nic (Bennning) şi Jules (Moore) au un Volvo şi o casă în suburbii - ar putea exista ceva mai „normal”, mai tradiţional-burghez de-atât? Relaţia lor de lungă durata e într-un oarecare impas, adie un vânt de midlife crisis, alimentat nu doar de rutina vieţii de familie, ci şi de personalităţile diferite care au fost puse împreună. Nic pare cea mai ancorată în realitate - are o carieră respectabilă de medic ginecolog, e genul stresat şi o arde pe pasiv-agresivitate bine temperată cu vin roşu. Jules e jumătatea artsy-aiurită, care visează la un job de arhitect peisagist ca să evadeze din cotidianul în care îşi creşte copiii şi îşi rumegă insecurităţile. Iar povestea lor nu e o poveste cu lesbiene, ci pur şi simplu istoria unei căsnicii de mai bine de 20 de ani, cu secretele şi greşelile şi compromisurile aferente.
„Bottom line is, marriage is hard. It's really fuckin' hard. Just... just two people slogging through the shit, year after year, getting older, changing. It's a fucking marathon, okay? So, sometimes, you know, you're... you're together so long, that you just... You stop seeing the other person. You just see weird projections of your own junk. Um, instead of talking to each other, you go off the rails and act grubby and make stupid choices.”
Iar dacă cuiva chiar îi pasă ce părere au copiii de toată treaba asta, cum se raportează la identitatea sexuală a lor şi a altora, cum îşi negociază relaţiile înainte ca societatea să-i aşeze pe calea prejudecăţilor, ar trebui să vadă Tomboy, filmul regizat si scris de Céline Sciamma. E povestea lui Laure (Zoé Héran), o puştoaică slăbănoagă, cu oase subţiri şi freză ciufulită de Gavroche impertinent. Laure umblă în maieuri lungi şi pantaloni scurţi, e „băiatul lui tata”, dar asta n-o împiedică să aibă o relaţie grozavă cu Jeanne (Malonn Lévana), sora sa cea mică, o prinţesă creaţă cu gropiţe în obraji, promisiune certă a feminităţii.
Când Lisa, fata din vecini, o ia drept băiat, Laure alege să păstreze identitatea asta de împrumut şi devine Mickäel, tipul timid de la scara vecină, ceva mai sensibil decât restul puştilor din cartier, numai bun să te îndrăgosteşti de el cu pasiunea aia delicată pe care o poţi avea la 10 ani. De fapt, un soi de prietenie tandră în care te agăţi disperat de un altul atunci când te simţi singur şi ciudat, iar lumea ţi se pare străină.
În loc de încheiere, am o propunere: ce-ar fi dacă, în loc de familii tradiţionale, am milita pentru familii fericite?
Foto main: The Kids are All Right