We could live forever if we’ve got the time
My Chemical Romance

Libertate. Fericire. Limbaj. Adevăr. Boală. Sunt cuvinte pe care le folosim destul de des în vocabularul cotidian, uneori prea des ca să ne întrebăm ce anume înseamnă ele. Le folosesc deopotrivă și copiii, astfel că pare firesc să ne întrebăm – și să îi întrebăm pe copii – ce anume înțeleg prin ele. Cum le folosesc și ce implicații are pentru ei – și pentru noi – faptul că, cel mai adesea, avem idei diferite despre ce înseamnă libertatea sau fericirea, sau chiar despre cum se folosește limbajul. 

Există o disciplină care se ocupă în mod tradițional de aceste subiecte, iar această disciplină este filosofia. Dar ce anume poate să însemne când spunem că facem filosofie cu copiii? Nu sunt ei prea mici pentru așa ceva? Nu spune chiar Platon (prin intermediul personajului Socrate) că filosofia reprezintă un subiect rezervat celor maturi și că tinerii sunt în genere nepotriviți, necopți pentru această îndeletnicire? Poate că „Platon s-a înșelat”, așa cum argumentează David Shapiro într-o carte având chiar acest titlu provocator. Poate că ar trebui să ne oprim mai mult asupra altei afirmații pe care o găsim atribuită tot lui Socrate, și anume că filosofia începe cu mirarea. Iar dacă încercăm să găsim „specialiști” în mirare, vom constata că cei mai redutabili sunt copiii. Aici există un consens atât între părinții care au fost puși nu o dată în fața unei „baterii” de întrebări din partea copiilor, cât și între specialiștii care analizează legăturile dintre mirare, dezvoltarea spiritului critic și practicile filosofiei cu copiii.

Filosofia cu/pentru copii (prescurtată P4C, din englezescul philosophy for children) este o disciplină studiată la nivel universitar, cât și un grup de metode dezvoltate de practicieni din diverse rețele (ICPIC, SAPERE, SOPHIA) care aspiră să se adreseze copiilor și adolescenților și să îi ajute să își dezvolte atât gândirea autonomă și spiritul critic, dar și toleranța și inteligența emoțională. 

Mă ocup de filosofia cu copiii, într-o manieră instituționalizată, din vara anului 2016, de când am propus primul program P4C la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca. Din anul următor am inclus în programa Departamentului de filosofie de la Universitatea Babeș-Bolyai un curs de filosofie pentru copii, iar în anul următor am început coordonarea primei lucrări de doctorat în acest domeniu de la universitatea clujeană. Clubul de filosofie cu copiii de la bibliotecă a crescut de la un an la altul, cu ajutorul colegelor al doctorandelor și al studenților care s-au implicat în aceste activități. 

Toată lumea știe ce s-a întâmplat în luna martie, când instituțiile educaționale și-au închis porțile fizice și toate întâlnirile programate au rămas în aer. Din fericire, doctoranda Liana Precup a avut ideea să ne mutăm atelierele de filosofie pe Zoom. În martie s-au înscris mai mult de 20 copii cu vârste între 8 și 12 ani, iar în următoarele luni de carantină (aprilie și mai) am ajuns să organizăm ateliere pe Zoom de două ori pe lună, pentru a face față numărului tot mai mare de copii dornici să încerce aceste ateliere neobișnuite. Între timp, copiii nu mai erau doar din Cluj, și nici măcar doar din România.

În discuțiile noastre, de obicei deschidem dialogul cu o poveste scurtă, poveste care e cel mai adesea scrisă de un filosof specialist în P4C. De exemplu, o poveste se intitula „Prizonierul fericit” („The Happy Prisoner”, scrisă de Peter Worley), prezentând situația unui om care este dus în timpul somnului într-o închisoare în care primește tot ceea ce își dorește și care este atât de fericit, încât nu își mai dorește să plece de acolo. La întrebarea dacă acel om este sau nu liber, o parte dintre răspunsurile copiilor au fost:

Eu cred că este un paradox, deoarece să fii închis nu este o fericire, dar faptul că el era bucuros în închisoarea aia, nu se poate înțelege dacă este liber sau nu. Dar, probabil. Deoarece are ce își dorește, dar fizic, nu prea.

Libertatea înseamnă să poți să faci lucruri ce nu depind de alți oameni. Adică să poți să vezi toată lumea și să depindă asta de tine. Să poți să-ți iei un apartament, și tot felul de alte lucruri. Să-ți iei ce îți dorești, să călătorești prin toată lumea și așa mai departe.

Eu aș zice că libertatea ar fi nu că ai voie să ieși afară, ci altceva. Libertatea este ca tu să te simți bine, să poți face ceea ce vrei.

Se poate observa că răspunsurile surprind foarte bine ideile și intuițiile pe care le-au teoretizat filosofii despre libertate. Că unele răspunsuri se raportează la așa numita „libertate negativă”, definită ca absență a constrângerilor, iar altele întrevăd „libertatea pozitivă”, de a trăi și de a-și organiza viața în funcțiile de propriile doleanțe sau repere.

Destul de rapid, copiii au sesizat că există o asemănare foarte mare între situația prizonierului fericit și situația în care ne aflam cu toții în carantină, în care eram obligați să stăm, cea mai mare parte a timpului, în casele noastre. Totuși, unii copii au spus că locuințele noastre nu sunt chiar închisori, ci sunt „un fel de închisori”. 

Pentru a ilustra diferența dintre „un lucru” și „un fel de lucru”, unul dintre copii a pornit de la un exemplu discutat anterior, în care se examina ce înseamnă furtul:

Diferența dintre „furt” și „un fel de furt” este că „un fel de furt” este atunci când furi fără să știi. Adică, de exemplu, te păcălește un prieten și zice să iei lucrul ăsta că e gratis, dar de fapt trebuia plătit și ai furat. Sau când vrei să furi, furi pe propria răspundere și știi că ai furat acel lucru. Și eu nu aș vrea să fur acel câine dacă aș putea, deoarece e pur și simplu imoral.

Prin analogie, discuția a examinat distincția dintre „închisoare” și „un fel de închisoare”: 

Eu aș zice că da, deoarece omul acela ar avea ce îi place lui cum ar fi cărți, mâncarea preferată, tot felul de lucruri, și un prieten, și se asociază cu casa în care suntem... Chiar și dacă, cum a zis N., nu prea putem ieși din casele noastre, și într-un fel este o închisoare asta, nu este chiar o închisoare. Deci este „un fel de închisoare”.

Întrebați în ce constă această diferență, această nuanță, un alt copil a punctat: Dar ce e diferit la această carantină este că noi stăm în casă pentru binele nostru. Nu suntem chiar obligați.

O altă poveste discutată se numește „Radiera”, de David Birch. În această poveste, aflăm despre existența unei cărți aflate sub protecție într-un seif de sub o mare bibliotecă, în care sunt scrise toate cuvintele din lume. Dacă din carte este șters din greșeală un cuvânt, cuvântul respectiv dispare „din toate cărțile, din toate limbile și din toate mințile oamenilor din lume”. În primă instanță, i-am întrebat pe copii ce anume cred că s-ar întâmpla dacă din carte ar fi șters cuvântul „adevărat”. 

Unii copii au presupus că, dacă este șters cuvântul „adevărat”, atunci vor dispărea adevărul și minciuna:

Copil: Lumea n-ar mai putea spune adevărul. S-ar putea. Fără cuvântul acela lumea n-ar mai putea spune adevărul.
Facilitator: Deci tu crezi că ar dispărea... adică oamenii n-ar mai ști cum să spună adevărul dacă ar dispărea cuvântul „adevărat”?
Copil: Mmh.
Copil: Sau ar putea..., sau ei ar putea spune adevărul dar nimeni n-ar ști dacă spun adevărul sau o minciună.

Cu alte cuvinte, copiii au sesizat existența legăturilor dintre cuvinte, observând că atunci când este șters un cuvânt, sunt afectate și cuvintele care au o relație cu acel cuvânt.

Alți copii au observat că există o diferență între cuvinte (care există la nivelul limbajului) și semnificațiile lor (care există la nivel ontologic, în realitate), iar dacă ar fi șterse cuvintele, ele ar dispărea doar din limbaj, nu și din realitate: Adică, dacă tu iei cuvântul „pace” și-l ștergi, nu e că dintr-o dată lumea explodează din cauza unei bombe atomice. E că aș spune că doar acel cuvânt nu mai există.

Continuând ideea, în urma dispariției unui cuvânt oamenii ar fi obligați să inventeze un nou cuvânt pentru a-l înlocui pe primul: De exemplu, dacă un cuvânt ar fi șters, atunci lumea nu ar mai ști cum să-l folosească într-o anumită situație așa că ar veni cu o altă idee de cuvânt. Și atunci, practic, instant ar fi înlocuit.

Căutând mai departe explicații despre cum ar funcționa un nou cuvânt, un copil a precizat:

Și dacă nimeni n-o să convingă... o să convingă și alte persoane... și așa... și în acest mod o să poată... să intre un nou cuvânt în limbă. Adică dacă, de exemplu, cineva dintr-o dată începe se utilizeze un cuvânt inventat, nu se schimbă limba. Trebuie să vorbească cu altcineva în acest mod. PersoAna cu care ai vorbit în acest mod trebuie să înceapă și ea să vorbească în acel mod și... într-un mod sau altul ăă... îi face și pe ceilalți să vorbească în acest mod și în acest fel, ca un fel de domino, îmi intră acel cuvânt în dicționar.

În următoarea parte a dialogului, copiii au discutat despre ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea cuvântul „boală”. Ca facilitatori, am vrut să vedem dacă e vreo diferență în atitudinile copiilor între ce se întâmplă atunci când e șters un cuvânt perceput în general ca având conotații pozitive (cum este noțiunea de „adevărat”) și când e șters unul perceput ca având conotații negative (cum este noțiunea de „boală”, în special ținând cont de contextul în care avea loc discuția).

Copiii au avut o perspectivă foarte nuanțată referitoare la noțiunea de „boală”: 

Facilitator: Dacă ar fi șters cuvântul „boală”?
Copil: Mi s-ar părea bine și într-un fel nu chiar bine.
Facilitator: Și bine și nu bine dacă ar fi șters cuvântu boală? Ia să vedem. Oare de ce? 
Copil: Bine că... Pentru că.. Ă... Boala a fost făcută cu un scop.
Facilitator: Așa. Cu un scop?
Copil: De obicei, boala se ia când nu ai grijă de tine, dar dacă are un alt semn? Dacă zice că ai nevoie de odihnă?
Facilitator: A! Deci tu spui că atunci când te îmbolnăvești primești un soi de semn că ar trebui să... nu știu... o lași mai moale? Asta...Asta vrei să spui?
Copil: Da.

Cu acest prilej, am descoperit și rețeta perfectă pentru a scăpa de pandemia Covid-19, cel puțin în viziunea participanților la atelierele de filosofie: 

Facilitator: Ar uita de boală? Tu crezi că ar dispărea și bolile dacă ar dispărea cuvîntuL „boală”?
Copil: Nu. Deci oamenii ar uita ce este o boală...
Facilitator: A! Ar uita!
Copil: Și, de exemplu, când vine boala la ei în țară n-o să știe...
Facilitator: Așa.
Copil: ...ce-i aia.
Facilitator: Mm... Interesant! Deci dacă boala asta de care acuma suferă o grămadă de oameni n-ar avea nume, oamenii ar uita de existența ei?
Copil: Covid-19.
Facilitator: Da. Covid. Nu voiam să-i zic numele, că nu-mi place. Ar uita oamenii de...
Copil: Nici mie.
Facilitator: ...de existența ei? Așa crezi tu?
Copil: Da!

Experiența atelierelor de filosofie cu copiii este una care îi stimulează pe participanți să își dezvolte spiritul critic, abilitatea de a căuta răspunsuri creative la întrebări, abilitatea de a evada din binomul „răspuns corect/răspuns greșit” pentru a dezvolta răspunsuri justificate, originalitatea, precum și capacitatea de a elabora raționamente tot mai complexe. Însă noi nu încercăm să ne transformăm atelierele în simple ore de logică. Probabil lucrul cel mai important pe care ni-l dorim să se întâmple în cadrul întâlnirilor noastre este realizare unor „comunități de dialog”, ascultarea cu răbdare a punctelor de vedere diferite, căutarea împreună a răspunsurilor, repoziționarea în urma ascultării argumentelor celorlalți să ne ajute pe toți să fim mai atenți, mai deschiși și mai toleranți. 

La finalul întâlnirilor noastre, îi întrebăm pe copii cum li s-a părut discuția, ce anume le-a plăcut și cum s-au simțit. Iată câteva păreri, care ne-au spulberat toate temerile că întâlnirile noastre ar putea fi monotone sau plictisitoare pentru participanți:

Mie mi-a plăcut mult întâlnirea asta pentru că ne-am spus părerile, că ne-am ascultat între noi... A fost o atmosferă plăcută. Și aș mai vrea să se mai țină.

Mie mi-a plăcut mai ales faptul că avem ocazia să facem filosofie pentru copii de acasă și că nu stăm toată ziua să ne plictisim, nu că ne-am plictisi, pentru că avem teme, dar oricum. Și mi-a plăcut poate un pic mai mult decât în realitate, mai ales pentru că dacă uiți numele cuiva poți să vezi numele în aplicație.

Mă bucur că măcar acest curs nu s-a suspendat în aceste vremuri foarte contaminate.

---

Notă pentru cititorii care locuiesc, studiază sau lucrează în Cluj. Puteți să-i sprijiniți pe voluntarii de la Club de filosofie cu copiii votând proiectele lor propuse în competiția locală Com’on Cluj. Inițiativele lor pot fi votate aici, aici și aici.

Foto: Shutterstock