De cinci ani încoace, are loc la Deva un concurs - organizat de Biblioteca „Ovid Densușianu”- în care adolescenți din tot județul Hunedoara se întrec pe teme de cultură generală. Sunt peste douăzeci de licee și colegii naționale înscrise, printre care unele din Valea Jiului, și din localități mici precum Simeria, Orăștie sau Ilia. Am fost curios să văd ce se întâmplă la „Citești și câștigi!”, așa că am dat o fugă până acolo împreună cu fotografa Ioana Cîrlig ca să prindem finala mică și finala mare. E gândit aproape ca o competiție sportivă - cu grupe, sferturi, semifinale și finale -, iar fiecare echipă are câte un căpitan și un antrenor (de regulă, unul dintre profesori). Ca să nu mai zic că există și galerii de suporteri care vin să-i susțină cu pancarte și ovații.
E interesant și felul în care „se antrenează” echipele. În primăvară sunt anunțate temele din fiecare domeniu (literatură, geografie, istorie, artă, sport + Marea Unire la ediția actuală), după care membrii echipelor își împart subiectele. Spre exemplu, una dintre temele din 2018 a fost trilogia „Orbitor”, de Mircea Cărtărescu. Miruna, o elevă în clasa a unsprezecea la la Colegiul Național „I.C. Brătianu” din Hațeg, mi-a spus că a citit toate cele trei volume din „Orbitor” înainte de concurs. Petra, care e din aceeași echipă cu Miruna, s-a ocupat, printre altele, de categoria pictori români. „Eu oricum vreau să dau la grafică la Cluj”, mi-a spus ea. „Iar concursul mă ajută ca să-mi dezvolt o cultură plastică și să descopăr lucruri noi.” Unii dintre cei are fac parte din echipa de la „I.C. Brătianu” locuiesc în satele din jurul Hațegului și fac naveta în fiecare zi la școală. „Partea bună cu naveta e că avem timp să jucăm Triviador în microbuz”, mi-a povestit Alex, elev în clasa zecea. „E împărțit tot pe domenii de cultură generală și îl jucăm în rețea. Asta așa ca antrenament.”
Pe lângă concurs, biblioteca din Deva a lansat, în 2016, un proiect de coordonare a șase mini-biblioteci, montate în divserse spații publice din Deva, de unde oricine poate să ia (sau să lase) cărți. „Avem parte de un feedback foarte bun. În fiecare săptămână mergem să le aprovizionăm și vedem că lipsesc multe cărți sau că sunt aduse cărți noi. Și e foarte impresionant că nu doar părinții sau bunicii care ies cu nepoții în parc sau la plimbare sunt interesați, ci și foarte mulți tineri.”, mi-a povestit Luminița Vulcan, una dintre bibliotecarele care se ocupă și de pregătirea întrebărilor pentru concurs. În ziua în care am vizitat biblioteca, am descoperit că aici există o colecție consistentă de literatură contemporană, albume de artă, sute de DVD-uri cu filme, dar și reviste precum Cahiers du Cinéma și Beaux Arts. La ieșire, am văzut un afiș pe care scria „Vreau să fiu jurnalist!”. E vorba despre un curs gratuit, proaspăt creat, pe care biblioteca îl oferă liccenilor din Deva.
Miza de la „Citești și câștigi!” nu e aceea de a-i face pe elevi să acumuleze informații în mod mecanic, ci de a le stârni curiozitatea și de a-i ajuta să lucreze împreună. Și se pare că dă rezultate: dacă în primul an, erau 8 licee înscrise, acum sunt peste 20, și se dau din ce în ce mai multe premii. Cei de pe primele locuri primesc bani, laptopuri, biciclete, Kindle-uri și, evident, toată lumea pleacă acasă cu plase cu cărți.
Drumul
Vagonul restaurant din trenul care merge spre Viena are două încăperi: un fel de bistro, cu mese înalte, și, în spate, restaurantul propriu-zis, cu fețe de masă roșii și mese încărcate cu șervețele în culorile tricolorului. În vagonul unde avem locuri nu există prize și e îngrozitor de cald, așa că ne retragem aici, unde trebuie să facem consumație timp de vreo opt ore, cât durează să ajungem de la București la Deva. Până la Viena se fac vreo 18 ore, adică exact ca în perioada interbelică, când existau locomotive care atingeau și 110 km/h. Până la urmă, e și ăsta un mod de a sărbători centenarul: să călătorești în condițiile de acum un secol.
La masa de lângă noi e un tip care vorbește la telefon și bea singur dintr-o sticlă de vin. „O să înnebunesc până la Deva!”, strigă el. Un domn în vârstă povestește despre slujba de sfințire de la Catedrala Mântuirii Neamului, de unde tocmai s-a întors: „Mare buluc, mare buluc la catedrală.” Îl recunosc și pe artistul Dan Perjovschi, care stă la una dintre mesele tricolore, cu laptopul în față. Ospătarul - un tip care pare să oscileze mereu între politețe excesivă și ostilitate - se oprește din când în când și ne reamintește că „tre’ să mai cumpărăm câte ceva, că suntem totuși la un restaurant”. Până la Sibiu bem cafele, ape, Pepsi și iar cafele, ape și Pepsi. De fapt, nici nu le bem, doar le cumpărăm și le așezăm în fața noastră ca pe niște trofee.
De la Sibiu încolo lucrurile se complică. Trenul scârțâie din toate încheieturile și se mișcă greoi, ploaia se scurge pe geamuri și, din când în când, lumina pâlpâie, se stinge și se aprinde iar. Încep să sfârâie grătarele și vagonul se umple de fum. Într-un final, coborâm pe peronul gării din Deva, derutați și râzând fără motiv. E liniște și aerul e proaspăt, puțin înțepător. Ne facem un selfie în fața chioșcului Totalitaris și apoi ne pierdem în noapte.
Finala mică
Stăm la doi pași de Bulevardul 1 Decembrie 1918, artera principală din Deva, plină de cafenele, restaurante și chioșcuri la care se vând kurtos, cârnați și jumări. Undeva deasupra noastră se înalță ruinele Cetății Deva, care a funcționat și ca închisoare în secolul 16 (aici a fost încarcerat David Ferenc, întemeietorul bisericii unitariene - e o informație pe care am aflat-o la concurs). Pe străzi e atmosferă festivă: flutură drapelele, se montează luminițele și peste tot văd oameni care poartă cocardele Marii Uniri. Cu o populație de aproape 60.000 de locuitori, Deva are cam același aer tihnit despre care vorbea Sadoveanu la începutul secolului 20: „ciudată mi se pare toată ființa liniștită, blajină și veche a orașului acestuia.” Înainte să mergem spre Deva Mall, unde are loc finala mică, dăm o tură prin piață și ajungem la niște chioșcuri unde se înghesuie lumea la micii de Bulbucan și la virșli, celebrii cârnați hunedoreni. La o tarabă, chiar la ieșire, e un nene care vinde borcane cu hrean, usturoi, vin și cărți de Sandra Brown și Laurence Sterne.
Intrăm într-o clădire cu trei etaje, un fel de magazinul Obor, doar că ceva mai mic. Confruntarea între Colegiul Național „I.C. Brătianu” din Hațeg și Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Petroșani se ține într-o sală de conferințe, care e aproape goală la ora aia (pentru liceele care nu sunt din Deva, e mai complicat să vină cu galeria după ei). Pe peretele din față - acoperit de o proiecție tricoloră - se află un ecran pe care sunt afișate întrebările grilă. De o parte și de alta sunt mesele la care stau concurenții (câte cinci în fiecare echipă), iar la masa din mijloc, cu spatele la noi, stă comisia, ca la un centru de comandă: câteva doamne în ie și niște domni în costum, cu cocarde la piept. După fiecare întrebare, elevii se consultă între ei, iar în fundal se aud aud niște ritmuri molcome, o combinație între Jean-Michel Jarre și muzică de lift. Dacă îi urmărești atent, observi că ambele echipe au mici coduri și că știu cum să comunice prin gesturi și priviri. Când apare câte o întrebare ceva mai ușoară (chestie rară, de altfel), își zâmbesc și nici măcar nu se mai uită unii la alții. Ceva de genul: un fleac, i-am ciuruit.
Multe dintre cele 40 de întrebări sunt pe teme istorice și despre Marea Unire, dar sunt și unele din televiziune, muzică și sport. Spre deosebire de fazele anterioare, în etapa finală apar întrebări supriză, fără legătură cu domeniile pe care le-au pregătit. Încerc să țin o socoteală, să văd la câte aș putea să răspund corect. O dau în bară la primele întrebări și mă uit cu invidie la puștii din fața mea, care adună punct după punct. Abia la întrebarea „Ce eveniment important din istoria României este relatat în Orbitor. Aripa dreaptă?”, îmi iese un răspuns corect. Ca un loser ce sunt, mă bucur în sinea mea când ambele licee aleg Poziția copilului și dau chix la întrebarea „Ce film românesc în regia lui Radu Jude a primit Ursul de Argint pentru cea mai bună regie în anul 2015?”
Scorul e strâns, dar în final câștigă elevii din Hațeg, ocupând astfel locul trei pe podium. Pentru câteva minute, nu se citește nimic pe fețele lor, după care, odată ridicați de la masă, încep să țopăie, se strâng în brațe și se adună în jurul profesorului Nicolae Sîntimbrean („domnu' Puiu”, cum îi zic ei), care lucrează ca laborant la Colegiul Național „I.C. Brătianu”. Tot pe aceeași poziție au fost și în 2017, când concursul a fost câștigat de Liceul „Mircea Eliade” din Lupeni, un mic oraș minier din Valea Jiului, care încă e lovit de valuri de disponibilizări. „A fost o surpriză foarte plăcută să-i vedem pe cei de la Lupeni ajungând pe primul loc”, îmi spune Carmen Drăgoi, bibliotecară și una dintre persoanele care organizează concursul. „Echipele din Valea Jiului sunt acolo, în top, pe primele locuri tot timpul. Îmi amintesc că anul trecut, una dintre elevele de la Petroșani a fost invitată la o emisiune locală și fost întrebată de ce se implică atât de mult în concurs. Iar ea i-a zis că, pentru un copil care vine din Valea Jiului, singura șansă în viață este să învețe.” Tot ea îmi vorbește despre cât de motivați sunt elevii, uneori „chiar mai motivați decât profesorii”: „Noi, adulții, ne mai pierdem entuziasmul și curiozitatea. Dar la ei e încă ceva viu. Dacă le-ai stârnit curiozitatea, i-ai prins.”
Ieșim la o plimbare cu elevii din Hațeg și ne oprim într-un parc, chiar lângă Magna Curia, una dintre cele mai vechi clădiri istorice din oraș, care a fost și subiectul unei întrebări din concurs. Acum sunt toți relaxați și se amuză pe seama faptului că au ratat o întrebare la care răspunsul corect era „motanul cu șapte capete”. Toți îl laudă pe Robert - un băiat în clasa a zecea, brunet și cu o voce puternică - pentru că face legături rapide la geografie („deși nu-mi place să memorez altitudini”, râde el) și pe Alex (cel care m-a inițiat în jocul Triviador) pe care îl descriu ca fiind „omul universal”, priceput la istorie, sport și multe altele. Aproape toți îmi zic că vor să facă facultatea la Cluj și că Bucureștiul nu e o opțiune. „Clujul e foarte extins pe partea internațională și sunt mult mai multe perspective.”, zice Sami, un elev în clasa a zecea care vrea să studieze IT.
Îi întreb cum e viața lor în Hațeg, în afara școlii, și Robert, care face și el naveta zilnic, îmi spune: „Sunt multe chestii de făcut, ieșim des cu bicicletele, avem și Geoparcul Dinozaurilor, unde sunt foarte mulți liceeni care fac voluntariat, avem și un club de dezbateri, eu merg și la un club săptămânal de robotică, iar mulți dintre noi cântă la instrumente. M-am apucat și eu să învăț să cânt la chitară. Singur, de pe net. Sunt mândru de mine, considerând că sunt aproape paralel cu muzica.” Și Robert vrea să facă IT la Cluj, dar nu-l încântă așa tare ideea de a pleca din țară. „Consider că ar trebui să mai și rămână oameni în țară, poate că ar trebui să stăm și să vedem ce putem face aici.”
Miruna, care e și căpitana echipei, îmi zice că ea vrea să dea la Drept și să devină judecătoare sau procuroare. „Chiar vreau să fac o schimbare în lumea în care trăiesc. Vreau să arăt oamenilor că există justiție, și că nu trebuie să ai foarte mulți bani sau cine știe ce poziție socială ca să ai dreptate în fața legii.” Ea se descrie ca fiind realistă, „adică nici pesimistă, nici optimistă”. „Dar, la cum stau lucrurile în țară, poate că o să plec la un moment dat, cine știe. Ce nu-mi place în România e faptul că nimeni nu dă o șansă tinerilor. Toată lumea așteaptă ca noi să schimbăm România, toți ne zic că noi vom aduce schimbarea, dar când mergem la școală, nu le pasă de sănătatea noastră mintală. Ne stresează și ne judecă pentru cum suntem și pentru cum gândim. Adică ei cer ceva, dar nu ne ajută cu nimic să realizăm acel ceva.”
O chestie de care se plâng mai mulți dintre ei e că li se cer prea multe lucruri la liceu și că există un ideal al elevului perfect, care e absurd. „Dacă un profesor nu poate preda toate materiile, cum poate un elev să le învețe pe toate?!”, se întreabă Miruna. „Sunt și profesori ok, dar sunt și unii care vor să-ți caute nod în papură tot timpul. Întotdeauna vor conta notele mai mult decât orice altceva. Decât faptul că tu nu te simți bine, că poate ai anxietate și nu poți să prezinți un proiect în fața clasei. Și nu se gândesc că poate ai nevoie de ajutor. Pot să-ți zic cu mâna pe inimă că, dacă te duci într-un liceu din țară, o să afli că peste 50% dintre elevi au avut sau au depresie.”
În final, o întreb pe Miruna cum i s-a părut Orbitor. „Mi-a plăcut! Nu mai citisem Cărtărescu până atunci, dar îmi doream să o fac. Totuși, e cam ciudat că au ales Orbitor pentru concurs, că nu e chiar așa accesibil. Plus că m-au dezamăgit întrebările și faptul că l-au legat pe Cărtărescu de istorie. Ăsta e un roman erotic, până la urmă. Și mai sunt tot felul de lucruri. Spre exemplu, Cărtărescu vorbește despre clanul Badislavilor și despre cum mâncau ei fluturi de sub Dunărea înghețată. Și mă așteptam să pună o întrebare despre asta, de genul ce mâncau Badislavii de sub Dunăre?”
Seara, merg cu Ioana la un concert dedicat aniversării Centenarului: Tinerii hunedoreni cântă Trăiască România! Evenimentul are loc într-o sală de cultură, cu un public format din părinți și bunici. În prima parte cântă un cor de copii îmbrăcați în costume populare care flutură drapelul. În dreapta scenei e un banner pe care scrie: „Împreună susținem cultura și valorile neamului”. După seria de cântece patriotice, urmează un fel de rock haiducesc, cu o formație din care fac parte trei băieți și un tip ceva mai în vârstă, care cântă la bas și care ține mici discursuri între un Andrii Popa și piese de la Cargo. El încearcă să-i asigure pe spectatori că rockul poate fi și patriotic (și că nu e ceva satanist) și vorbește despre Arsenie Boca, „părintele nostru, al tuturor”. „Să-l așteptăm pe mântuitor așa cum cuvine.”, încheie el seara. După concert, unul dintre membrii formației - Filip, un puștiulică plin de viață și care rupe la tobe -, ne spune că el este fiul tipului de la bas, omul cu pildele religioase. „Tata are formația lui, eu am formația mea, dar mai cântăm împreună la ocazii din astea.”, spune Filip în timp ce-și strânge instrumentele.
Finala
În stânga, se află echipa de la Colegiul Național „Decebal” din Deva (echipament negru), iar în dreapta Colegiul Național „Iancu de Hunedoara” (echipament alb). Sala e plină de lume și baloane, „decebaliștii” din public țin pancarte în mâini și-și încurajează colegii. Se simte o tensiune în aer și, după fiecare întrebare, se lasă liniștea, iar concurenții se sfătuiesc acoperindu-și buzele cu palmele. Scorul e strâns, dar Decebal păstrează un avantaj constant de două puncte. Din când în când se aude zgomotul unui balon spart. Pe niște băieți din stânga mea îi bușește râsul când aud numele Sextil Pușcariu. Urmează o întrebare despre Munții Curburii și câțiva elevi din jur vorbesc în șoaptă și fac un top al berilor: Ciuc, Silva blondă și Silva neagră. La întrebarea despre personalitatea care apare pe bancnota de 10 lei, cei din sală încep să se scotocească prin buzunare după bani.
Printre întrebările despre șvabi, voievozi și serialul Băieți buni, apare iar Orbitor:
Ce scriitor postmodern l-a influențat pe Mircea Cărtărescu în scrierea romanului „Orbitor”?
Thomas Pynchon
John Updike
Philip Roth
Jeffrey Eugenides
[Ambele licee aleg Pynchon și primesc câte un punct.]
Care era ocupația muscalilor sau scopiților în Bucureștiul secolului al XIX-lea, pomeniți de Cărtărescu în Orbitor?
Măcelari
Țesători
Birjari
Brutari
[Las întrebarea aici și pentru cititorii Scena9.]
Decebal își mărește avantajul și câștigă locul 1. Galeria sare în aer, se sparg baloanele și sala se umple de confetti. În fundal se aude We Are the Champions, iar câștigătorii sunt asaltați de colegi și profesori. După ce se mai calmează lucrurile, începe festivitatea de premiere. Toți participanții de la cele 23 de licee primesc cărți, cei de pe locul doi câștigă biciclete, iar campionii laptopuri și plicuri cu bani. Prietenii noștri de la Hațeg primesc câte un Kindle și câte o plasă cu cărți. Petra le scoate din pungă și mi le arată: sunt volume de Franzen, Marquez, Oliver Jens Schmitt ș.a. Pune mâna pe una dintre ele - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari - și-mi zice: „Uau, tu știi cât de mult voiam să citesc cartea asta?!”
