Utøya: 22 iulie e bazat pe povestea reală a atentatului din 2011, când 69 tineri au murit împușcați și 110 au fost răniți de un extremist de dreapta pe insula Utøya de lângă capitala Norvegiei.
În primele minute ale filmului, protagonista, Kaja (Andrea Berntzen) privește direct în aparatul de filmat și spune: “Nu vei înțelege niciodată”. Acest dispozitiv meta nu se mai repetă în vreun fel de-a lungul filmului și e singurul contrapunct cu care regizorul Erik Poppe stabilește de la început faptul că actorii execută o reconstituire. De altfel, filmul se bazează încă de la început pe imersarea spectatorului, petrecându-se exclusiv din perspectiva victimelor și desfășurându-se pe un singur cadru secvență: camera de filmat stă lipită de Kaja și de prietenii ei, panoramează dezorientată prin jur, se oprește asupra unor detalii sau face zoom-uri forțate pe chipurile transfigurate ale actanților, într-un mod foarte similar (dar mult mai static) cu felul în care Christopher Nolan decupa feliile de viață ale soldaților din Dunkirk. La fel ca la Nolan, criminalul nu numai că nu are o față umană (e o siluetă care trece fulgurant prin cadru la un moment dat), ci pare că are o cvasi-omnisciență și omniprezență - împușcăturile par să vină din toate părțile.
Deși aparatul de filmat mimează o estetică documentară de tipul fly-on-the-wall impresionantă la nivel de coregrafie (cu excepția unui footage real al atentatului, pe care îl folosește în introducere), povestea e extrem de ficționalizată, ticsită de deus ex machina-uri, păstrând prea puțin sau deloc din poveștile reale ale victimelor - Kaja (un personaj complet ficțional) e o politiciană aspirantă, cu spirit de sacrificiu, iar majoritatea interacțiunilor ei din film îi oferă un fel de statut de victimă superioară cu destin tragic. Filmul e construit în sine ca un slasher movie - iar Kaja corespunde tiparelor unei final girl. Cu toate astea, ea nu reușește să scape, iar tezismul lui Poppe nu se oprește aici - pentru ca povestea să fie cu adevărat cinică, protagonista trebuie să treacă prin tot felul de experiențe infernale (o fetiță care-i moare în brațe în timp ce mama ei o sună la telefon, un băiețel pe care nu reușește să-l salveze șamd). Utøya nu păstrează răceala unor alte mostre de filme care redau masacrul din perspectiva atacatorilor (Elephant, al lui Gus van Sant, urmărea plimbările lente ale puștilor teribiliști pe coridoarele școlii, împușcând aleatoriu), iar violența foarte rar se petrece on-screen (cu excepția unor momente singulare, atrocitățile se petrec pe sunet). Cu toate astea, el poate fi acuzat foarte ușor de o manipulare gratuită - e limpede că vom empatiza cu victimele, iar cinismul cu care își expediază personajele devine treptat șocant.
Sunt greu de intuit motivațiile lui Poppe; filmul împrumută fără îndoială formula unui torture porn à la Haneke. E neclar de ce e necesar ca spectatorul să se imerseze într-un astfel de univers, iar filmul e în sine foarte eliptic (cu excepția cartoanelor de început și final, nu există informații precise legate de ceea ce se întâmplă pe ecran, evenimentele ar putea să se petreacă oriunde și oricum). Altfel, astfel de filme nu doar că alimentează groaza unei Europe complet zguduită de atentate (vezi un exemplu recent care tratează extremismul de dreapta, Aus dem Nichts/In the Fade, filmul lui Fatih Akin, complet manipulator), ci sunt complet futile, oricât de grijulii ar fi cu reprezentarea experiențelor victimelor.
Utøya: 22 iulie poate fi urmărit în cinematografele din România începând cu 17 august.
