În „Răzbunarea e a mea” (1979), inclasabilul Shôhei Imamura pătrunde adânc într-o Japonie tenebroasă. Filmul va rula la Rezidența9 pe 28 iulie.
Există puțini cineaști care să fi avut mai multă fascinație decât Shôhei Imamura pentru tot ce e putred în om. Interesul său era democratic: intra sub lupă cam orice, de la păcatele veniale de după-amiază la crimele cele mai odioase ale animalului-om. Însă filmele, privite astăzi, nu au nimic sobru sau intimidant în ele – dimpotrivă, se dovedesc a fi niște experiențe pline de voluptate, printre cele mai cărnoase obiecte de cinema din câte cunosc. Răzbunarea e a mea urmărește un individ detestabil, care comite o serie de crime în decurs de câteva zile – însă e parte din arta lui Imamura ca filmul să nu fie nici anchetă, nici biopic, nici poveste de iubire blestemată, ci toate acestea la un loc. Filmul fuge pe un traseu haotic – aici mestecă mai multe decenii deodată, colo face o haltă lungă în dreptul șederii individului la un hotel dubios, aici bagă un flashback, iar mai apoi dă timpul înainte și ne vorbește din viitor. Rezultatul are ceva dintr-o demență, dar una controlată de apelul la o ramă realistă – o practică a narațiunii cu adevărat radicală, ce refuză să facă pasul spre delir total, dar restituie o viziune extrem de complexă despre lume și despre personajele colorate care mișună prin ea.
Adevăratul subiect al lui Imamura este societatea postbelică din Japonia. Societate tarată și ipocrită, sub fațada căreia colcăie perversiunea de la mic la mare. Astăzi, când cinemaul japonez de festival pare să fie prins între povestioare solare moi (Hirokazu Kore-eda) și trip-uri horror cusute cu ață albă (Kyioshi Kurosawa), o operă ca a lui Imamura – împletitură între Bine și Rău care te înnebunește prin bogăția ei sensibilă – lipsește cu desăvârșire. Ceva pare că s-a pierdut de atunci, sau mai persistă doar sub o formă senzaționalistă și cancanoidă prin filmele lui Lars von Trier: senzația că mersul la cinema poate să nu fie doar un act inocent, ci o mostră de voaierism light cu care, din când în când, trebuie să ne confruntăm.
Doar pe mine mă apucă vertijul la gândul fenomenalei libertăți de ton a filmului, care ne bagă pe gât atrocitățile comise de acest șmenar uleios, apoi ne obligă cu binișorul să stăm pe lângă el până la capăt? Nu pentru a explica gestul lui (nu e nimic de explicat), nici pentru a ne arăta că totuși are suflet bun (nu e nimic de salvat), ci dintr-o credință fundamentală că orice om – și mai ales orice om josnic – merită să fie observat, fiindcă s-ar putea să aibă ce oferi pe planul cinemaului. În Pornograful (1966), Imamura se ținea după un amărât de antreprenor din industria X, în timp ce-și satisfăcea o poftă, făcea un ban și își distrugea căsnicia și viața. În Istoria Japoniei povestită de o damă de companie (1970), cineastul intervieva – la modul documentar – o tipă picantă și cinică, construind o supraimpresiune între acest traseu biografic lăcrămos și trecutul băgat sub preș (lupte de stânga, ocupație Americană) al națiunii.
Procedeul din acel documentar poate funcționa foarte bine ca program al întregii filmografii. În Răzbunarea e a mea, protagonistul încă copil este marcat durabil de umilința pe care și-o încasează tatăl de la un căpitan de flotă fascist, căruia trebuie să îi cedeze propria ambarcațiune în pragul războiului mondial. Orice scenarist – chiar și unul imens, ca Ozu, în I Was Born, But... – ar fi trasat un fir roșu între această scenă primitivă și parcursul ulterior al canaliei. Nu și Imamura – care are inteligența să n-o excludă complet, ci să o lase în suspensie: dar dacă nu cumva acest criminal o fi produsul acuplării monstruoase dintre Japonia și fascism? Sau o fi, poate, vreun apostol care luptă împotriva inechității sociale? Gândul merge cu un pas prea departe: la Imamura acțiunea plutește nedefinit, pe principiul unui „tot ce se poate”, aidoma splendidului crap din acvariu care invada cadrul în Pornograful. Întreaga premisă a filmului de față se dovedește, de altfel, o fumigenă: crimele sunt atât de lipsite de interes încât nu s-ar fi pierdut mare brânză în absența lor – dar, pare să ne spună cineastul, nici nu ne-am mai fi preocupat de soarta acestui farseur, jumătate Domn Ripley, jumătate Jack al lui Lars von Trier, care e Iwao Enokizu. Gândul cel mai tulburător nu ține, atunci, nici măcar de nonsensul crimei – ci de ușurință cu care omul respectiv poate trăi mai departe în societate, ascuns, dar perfect funcțional, fără să trădeze nimic din psihoza care îl roade.
Refuzul psihologismului lasă cale liberă filmului să exploreze tot soiul de evenimente aflate pe buza dintre juisare și violență. M-a susprins dintotdeauna trama stufoasă a filmelor lui Imamura – felul sinuos în care ajung ele de la început la încheiere, apucând-o pe drumuri lăturalnice și făcând ocoluri unde nu te aștepți. Îmi vin puține alte exemple de creatori dispuși să bricoleze pornind de la o formă clasică – influențele cinematografiei americane sunt vizibile în lucrătura lui Imamura –, fără însă a sacrifica nimic din complexitatea existențelor care sunt, întocmai, rebele față de orice formataj. Mă bântuie o secvență din Răzbunarea e a mea, atât de marginală că ar putea trece neobservată: urcând pe scara întunecoasă a micului han unde a tras peste noapte, personajul aude pe cineva tușind și remarcă lucrul ăsta cu voce tare. Ce rost a avut acest moment, în afară de a ne spune că uneori oamenii mai sunt și răciți – că va exista mereu, cu alte cuvinte, un prozaism, o dezumflare care să penetreze chiar și nucleul celor mai intense zile? Ne-am obișnuit cu filme care prezintă indivizi excepționali, fie și în caracterul lor comun; filmul lui Imamura prezintă contrariul: inevitabila plicticoșenie a vânătorii de om extinsă la scară națională. În Răzbunarea e a mea, oamenii sunt mereu pregătiți să-și lase chiloții în vine, dacă asta garantează o noapte călduță, în care ești mai puțin singur. Femeile sunt escroace, lascive, ranchiunoase, iar bărbații sunt și mai și. Cinismul acesta blând – care „își râde” de ființele cărora le dă viață, apoi eșuează și el în hora lor promiscuă – a cam dispărut, lăsând locul unui cinism cu pretenții moraliste, care se cațără pe personajele născocite doar pentru a menține conștiința curată. Mi-e dor de un artizan pervers și strălucit de talia lui Shôhei Imamura.
