Într-o epocă în care avem cu toții acces acasă la filme high definition, de ce ar mai merge cineva la cinema?
Da, știu. Știu ce o să ziceți. Chiar mai are rost să avem discuția asta în 2025, Costache? Nu și-a dat toată lumea cu părerea deja? N-ajunge că a vorbit foarte public Martin Scorsese despre asta? Sau Quentin Tarantino? Sau, cel mai recent, Sean Baker, cu Oscarul în mână? Aveți perfectă dreptate, prieteni, majoritatea oamenilor și-au format deja o părere, dar, permiteți-mi, ca un Farfuridi gras, să strig Dați-mi voie! și să vă ocup un pic din timp, pentru că, spre deosebire de Scorsese, eu văd de oamenii din fața mea la cinema, spre deosebire de Tarantino n-am propriul meu cinematograf și, spre deosebire de Baker, nu am la follow conturi dubioase(?). Nu cred că dețin adevărul absolut pe temă – în epoca post-pandemică, sincer, nu cred că-l mai deține nimeni. Dar cred la fel de sincer că trebuie să vorbim din nou despre cinematografe și rolul lor în viața noastră. Am avut revelația asta în trei situații diferite.
Prima: vara trecută, pe căldurile de pe lume am plecat refugiat climatic pe ieftinache, la un prieten în Irlanda, unde era rece și ploua. Acest prieten nu stă în ceva mare metropolă irlandeză, ci în mijlocul boscheților, într-un orășel. Cât eram însă în acel orășel din mijlocul boscheților am zis, ca intelectualii, să mergem la film. Am mers la un cinematograf care arăta ca un Lidl (doar cărucioarele lipseau) și am avut cea mai bună experiență cinematografică din viața mea, la un film altfel mediocru (Alien:Romulus). Imaginea și sunetul au fost perfecte, nu ca la multe cinematografe de mall din România, unde sunetul e dat la 300%, și nu a lăsat nimeni telefonul (sau laptopul, după cum povestea o prietenă) pornit.
Doi: am tot mers la IMAX în ultima vreme, la AFI. La IMAX mă irită profund scaunele care se tot lasă singure pe spate, dar experiența audio-vizuală e superbă. Poate doar sala Ultra Turbo Giga Bombă din Băneasa se mai compară. Nu-s fan filme cu supereroi, nu mă omor după Avataruri, dar experiența de fățău mare albastru sau Spiderman-se-bate-cu-Van-Damme la IMAX te face să te simți ca-n copilărie. Uiți de scaune, uiți că-ți dă Dorian Popa cu popcorn în cap, uiți de tot.
Înainte să mă acuzați că-s plebeu vrăjit de imagini dansatoare pe peretele peșterii, fără simț al ARTEI ADEVĂRATE, cea a ideilor, a treia revelație am avut-o la deschiderea festivalului Visuali Italiane, unde s-a proiectat Vermiglio (2024). Vermiglio e o dramă destul de seacă, opusul diametral al unui Marvel, un film construit aproape documentaristic, din multe cadre fixe, cu o poveste tristă de familie, exprimată cu grijă și multe momente de tăcere. Nimeni nu monologhează, nici nu se apucă brusc să danseze. Și totuși, deși e un film understated, cum ar zice englezul, m-a ținut concentrat, cu ochii pe ecran timp de două ore. Și cred că o mare parte din merit a avut-o nu sala (deși sala MȚR a fost upgradată relativ recent cu un proiector și un ecran relativ profesional), cât atmosfera din sală. Știu că sună fandosit, dar e altfel când ești la festival, într-o colectivitate de oameni care chiar vor să vadă filmul ăla. E o energie în sală, o atenție concentrată. E diferența dintre a merge la un miting și a citi despre el în presă.
Mulți dintre prietenii mei care m-au auzit vituperând împotriva turismului cinematografic de festival probabil mustăcesc acum. Păi, bine, Costache, credeam că înjuri cu spume după Locarno sau Berlinală (și nici măcar pentru că minimizează vocile protestatare) ca „fenomen turistic” și-acuma zici că e bine să mergi la festival? Ca să citez din clasici, e altfel când basculanta e a ta! E absolut salutar că s-a răspândit acest fenomen de mini-festivaluri locale tematice cu filme în avanpremieră. Să știți că și mie-mi place să văd filme, oricât ar părea din textele astea că le consider o corvoadă. Problema mea e cu transformarea festivalului mare în ocazie de hype, mondenitate și postăceală social media, nu cu apariția și proliferarea unor festivaluri mai mici, care aduc cultura maselor de hipsteri. E și mai de apreciat existența proiectelor ca F-sides cineclub, Salon des Refusés de la Union sau Cineclubul Film Menu – inițiative tematice, care împing în față și dezgroapă mici bijuterii cinematografice, pentru un public avid, dar lipsit de spațiu de desfășurare. Ce naiba, am salutat alături de colegi perseverența admirabilă a festivalului de film nipon Izanagi – deși, după câteva beri, una-două mă sui pe masă și încep să declam ca Lenin împotriva desenelor chinezești. Genul ăsta de festivaluri e necesar pentru un sentiment de coeziune între amatorii de filme. La fel, imersiunea dată de un ecran baban IMAX e una dintre ultimele redute „experiențiale” ale cinematografiei de mall. Pentru că, dacă e să fim sinceri, alternativa e adesea nu doar simplă, ci la fel de adesea și gratis.
Dacă ai bani de un televizor de o dimensiune rezonabilă (sau proiector, dacă te simți rege) și eventual de acest mult hulit cinema killer, sound-barul la reducere de Black Friday, poți – ca în memă – să ai experiență cinematică și acasă. În chiloți. Poate chiar fără. Filmele intră rapid acum pe platformele de streaming, în condiții 4K UHD. Uneori (dar să nu redeschidem subiectul, sincer, la cum se comportă platformele de streaming cu utilizatorul în ultimii ani), mai că încearcă să ne convingă că nu ne merită banii. De unde și predilecția românească pentru piraterie, mai tradițională decât cușma de dac++, care poate face experiența de vizionare chiar mai ieftină decât cinemaul de tip două-bilete-la-preț-de-unul.
Dar e mai grav de-atât. Problema adesea nu e una de bani, cât de lene și dezgust explicit față de sălile de cinema. Port dezbaterea asta aproape zi de zi pe un Discord (un fel de mIRC pentru oameni tineri, forumiștii mei) și aud aceleași argumente: „Experiența de sală e oribilă, sunetul e aiurea, îmi râgâie Dorian Popa popcorn în urechi, mai e și scump. Experiența de acasă e bună, stau în chiloți și e gratis, de ce aș merge la cinema?”
Asta mă întrebam și eu după cele trei „experiențe” – cine-Lidl, IMAX, festival. Și cred că am găsit un argument bun, de mamă îngrijorată. Majoritatea argumentelor pro film la cinema vin pe două paliere: cel al experienței optime și cel al susținerii artei. Ambele vin, de regulă, de la oameni care trăiesc de pe urma experienței cinematografice. Ambele au fost parodiate. De experiență optimă v-am zis și eu – plake când Spiderman mare pe ecran IMAX –, dar până și unde m-am simțit eu bine la film, cinemagia încă n-a revenit la nivelul pre-pandemic. Să susțineți arta de dragul artei nu cred că vă pot convinge, e o opțiune individuală, la fel ca donatul pentru o cauză bună. Și fac destule tumbe Sean Bakerii lumii să vă convingă. Însă există a treia motivație, cea hedonist-egoistă. Consumeristă. Tautologică. Dacă vrem să vedem mai mult din ce ne place trebuie să consoomăm ce ne place.
Am găsit această ultimă piesă a puzzle-ului acum câteva săptămâni, când am văzut cel mai recent film de Olivier Assayas, Hors du temps/În Afara Timpului (2024) o meditație-comedie despre doi frați, un cineast eclectic de succes și un jurnalist rock, care trebuie să se izoleze împreună în timpul pandemiei, în casa părintească. Assayas e el însuși un cineast eclectic de succes. Fra’su e jurnalist rock. Filmul e tras în casa lor părintească. Ce iese e amuzant, dar și nostalgic, un presque-mumblecore autobiografic, autoreferențial și (sincer) autofelant, despre viața sub tensiune minimă a unor oameni scăpați brusc de povara societății. Critica Dora Leu scria în direct de la Berlin anul trecut că perspectiva privilegiată e „marele și supărătorul defect” al filmului lui Assayas (pe care însă îl apăra). Eu aș zice că însuși privilegiul care lasă loc de bună ziua (și de referințe cinematografice și muzicale și literare etc.) e ceea ce face filmul lui Assayas plăcut. Dacă era doar pandemie sau doar panseu tip Pleșu în Dilema ar fi fost insuportabil. Așa, vine cu o notă de autoironie – oameni privilegiați care se plâng de chestii minore, meditează la moștenire și discută doct, rupți dintr-o societate aruncată-n vrie de un virus letal și haosul social provocat de măsurile de distanțare. Privilegiul e parte din experiență. Și privilegiul se manifestă în film și prin personajul central (surogatul lui Assayas), care cumpără și consumă non-stop chestii de pe Amazon, într-o perioadă în care alții rămâneau fără job. Nu o face pentru că are o dragoste profundă pentru Amazon (se discută practicile dubioase ale firmei), ci pentru că-i oferă plăcere. Ciclul e întrerupt de distrugerea unei oale noi în care se arde un gem. Presărate prin restul filmului sunt tot felul de tentative de a recupera acea oală. Omul găsise, ca mulți dintre noi, un proiect pandemic și ceva care să-l distragă de la lumea oprită în loc.
Cred că asta e și atitudinea pe care ar trebui să o avem față de mersul la cinema. Cinematograful e oala noastră. Avem acasă airfryer cu soundbar, dar câteodată nimic nu-ți face mai mult bine decât o oală bună. Dincolo de „experiență” sau de „susținerea artei”, ar trebui să considerăm mersul la cinema un privilegiu plăcut, parte din practicile noastre de consum. Ăștia dintre noi care am crescut cu casete cu Cichi Cean sau cu Matrix cumpărat de pe taraba de CD-uri de la Iancului am simțit cum s-a umflat privilegiul în noi, pe măsură ce ni s-a deschis în față plaja oportunităților cinematografice, până ce a luat forma ecranului ăla IMAX, curbat și mare. Pentru că însăși oportunitatea poate fi un privilegiu. Accesul la un ecran mare e deja un privilegiu în urbanul mic. În rural, pelicula sau proiectorul sunt legende ale Olimpului – dacă nu vine Caravana cinematografică sau Firicel cu Film în Sat, vezi filme doar la PRO TV.
E un privilegiu și să vedem filme în general, mai ales în această epocă în care marile platforme își reduc oferta și cresc prețurile. Vizionatul acasă e o soluție temporară, o poziționare „în afara timpului”, la fel ca izolarea la domiciliu. Experiența cinematografică nu e una de patrimoniu colectiv, ci una comercială – cel puțin atât timp cât funcționăm după aceste reguli ale cheltuielilor fabuloase de producție și de marketing. Unul dintre filmele mele favorite „de consum” din ultimii ani, Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves (știu, sunt tocilar) nu și-a recuperat bugetul, în ciuda faptului că a fost un succes universal și la public și la comentariat (ăștia fraieri ca mine, nu kinesseurii). Mickey 17, blockbusterul lui Bong Joon Ho pare să se îndrepte spre aceeași soartă, deși e apreciat și de tandea și de mandea. Pe 25 martie trebuia să iasă în format VOD (video on demand, adică închiriere de acasă, din chiloți), la doar 18 zile de la lansare. Între timp, s-a schimbat schimbarea și acum filmul va ieși pe VOD (deci și pe torenți) pe 8 aprilie. Hai să zicem că filmele de artă vor supraviețui, grație diverselor CNCuri europene și campanii de Oscar, dar blockbusterurile? Suntem pregătiți pentru următorul Mickey 17 lansat exclusiv pe Tubu, după ce s-au pronunțat algoritmii asupra calității sale artistice?
Eu nu. Și de-aia o să-mi înfrâng lenea și o să ies din hrubă, cum iese până la urmă și protagonistul panicat al lui Assayas din Hors du temps. El pentru fi-sa, eu pentru film! Și o să merg la Mickey 17, ca să susțin fenomenul cinematografic. Pentru că, fie că vorbim de Mickey 17 la IMAX, sau de Festivalul Filmului Francez la Elvira Popescu, chiar dacă cinefilia asta spumegândă de instagram mi se pare cringe și mă irită profund, cineva trebuie să salveze sălile! Industria! Chiar și pe Bong Joon Ho! Lumea nu o schimbi doar frecând acasă la o oală arsă.
Fotografia principală: Cinema Arta, fotografiat de Lóránd Bach (1968), via Arhiva Azopan.
