Acum vreun an, i-am scris lui Călin Boto, pe care nu-l cunoșteam decât din textele sale despre film. Am simțit nevoia să-i spun că acele texte îmi plac mult și că sunt fericit că ele există. Speram astfel să mai fac puțin vânt prin anticamera îmbâcsită a vieții (cinematografe închise, promisiunea vaccinurilor mereu amânată, singurătate) în care bălteam. Din angoasa acelor zile goale s-a născut, la câteva luni după, și ideea acestui schimb epistolar. Ni s-a părut important să punem din nou niște întrebări la modă pe vremuri, dar uitate între timp – de unde vorbim? Cum arată cinemaul sub vremurile astea complicate? Ce păstrăm? –, chiar știind prea bine că jargonul teoretic nu ne va ajuta. Am recurs așadar la o scriere confesivă, care ne-a aspirat zilele, cu cinemaul lor și cu orice altceva, într-un vârtej al dorinței de întâlnire. Și nu e exagerat să spun că aceste scrisori au constituit un fel de reper pentru lunile alunecoase pe care le-am traversat.
Îi mulțumim prietenului Mihnea Bâlici – un foarte talentat critic literar și poet și un membru destoinic al revistei Echinox de la Cluj –, pentru interesul mereu viu pe care l-a manifestat în privința lucrușoarelor care se fabrică peste drum, în ograda criticii de film. Am simțit că acest dialog-monolog lung, din care suntem fericiți că putem găzdui mai jos un crâmpei, va fi acasă și în paginile revistei Echinox, proaspăt ieșită de la tipar. (Victor Morozov)
*
Dragă Victor,
Te-am ținut pe jar, cum ți-am și dat de înțeles că avea să se întâmple. Nu mă menaja, o să prind viteză pe parcurs. Să-mi scuzi stângăciile, mai ieri credeam că acolo unde e jurnalul și epistola ești ferit de teroarea gazetăriei, cea care-ți cere să convingi. Acum nu mai sunt atât de sigur, lipsește nonșalanța rutinei de pe Messenger, poate că acolo se lasă găsit acel zvâc neșlefuit pe care-l caut. Îl căutam; culmea, acum nu mă mai preocupă. Ce pistă falsă, de parcă nu scriu atâtea rânduri jetabile de la o zi la alta. Mă umflu-n pene acum, de fapt nu știu dacă ce urmează nu e tot o adunătură de rânduri jetabile.
Deja știi că București e din nou pe picioare, nu insist cu asta, îți zic doar că am luat decizia improbabilă de a veni în Brașov, unde situația se simte mai puțin ca o cacealma. Aici interioarele sunt închise, se stă doar pe terase etc etc. Recitesc Copiii teribili și mă gândesc că doar o bătaie cu bulgări ne-ar mai face pe noi, terasierii, să venim cu o grimasă autentică; discuțiile clinice, la ordinea de zi în lumea nouă, sunt cu atât mai insuportabile când se amestecă cu tâlcul salonar. Măcar știu o treabă și nu am impresia că mușc din cașcaval doar pentru că îmi fac veacul prin capitală. Blufez. De fapt mi-e doar teamă să întrețin o rutină pe care nu mi-o mai permit de când am rămas al nimănui. Mi-e groază de niște sunete care mai ieri păreau oarecare. Pașii greoi ai propietarului, zgomotul porcesc pe care-l face cada când se golește de apă, foșnetul pungilor de cumpărături, zumzăitul mecanic al neonului, toate-mi sună acum a alarme.
Nu-i de mirare că m-am închis în Cinematecă cu fiecare ocazie. Problema la Eforie e că îmi inspiră mai tot timpul senzația de datorie a criticului de film, mereu acolo pentru a-mi reîmprospăta impresiile despre Renoir și Welles. Prea puțin din programul lor mă ia pe nepregătite. Lasă, bine c-o avem! În treacăt fie spus, mă lasă rece apelurile către datoria de critic de film, toată încrâncenarea asta sisifică. De-aș fi scris de mână acum, m-aș fi jucat de-a epigonul lui Perec și aș fi renunțat la toate punctele de pe i, doar-doar îmi făceam crezul mai jucăuș. Revenind, nu rata Matriarhat al lui Liudmil Kirkov dacă îți apare vreodată în cale. E o secvență superbă acolo, cu o bulgăroaică care se pierde prin piața de zarzavaturi. Bine, nu se pierde la propriu, ci pe sine, pentru câteva secunde, ca-n marile momente în care Vitti flanează mai mult în capul ei decât pe stradă. Mă jenează că nu știu mai multe despre cinemaul bulgăresc, poate Yoana P. va ajuta. Dar chiar, te-ai văzut vreodată cu ea în Paris? Ce se mai întâmplă cu cinematografele franceze? Am mai văzut una alta despre La Clef pe la loupe. Și despre directorul CNC, uau! Ziar, asta a ajuns să fie la loupe pentru mine. Mi se pare că a scos ce-i mai harnic din cinema și ce-i mai leneș din cinefilie, sau din cinefili, sau, în fine, din mine. Ai văzut poze de la protestul studențesc de la Victoriei? S-a fluturat o pancartă fantastică acolo – „Cerem absolut tot”. Asta propun și eu, să nu cerem doar cinemaul, vrem și cinematografele!
Pe curând,
C.
Brașov, 24 februarie
Aici sau acolo, 1 martie
Are you expecting some important letter, Rose?”, her mother inquired anxiously.
No, Mother. It just takes me out of the house for an hour or two. (John McGahern, Amongst Women)
Dragă Călin,
Sper că ai trecut cu bine peste, sau că măcar întrevezi o ieșire din perioada întunecată pe care mi-o descrii. Am ajuns tot mai mult să cred că, în fața unor astfel de piedici, filmele sînt neputincioase. Cînd la rîndul meu am traversat un deșert care m-a golit de tot ce-aveam – eram la Dublin, în primăvara trecută –, filmele au fost bineînțeles alături de mine, dar n-au făcut decît să mai umezească puțin terenul, în loc să mă rupă din el și să mă ducă în altă parte. Cred și-acum, în altă ordine de idei, că scrisul e o terapie mai bună decît filmatul. Nu pot să revăd imagini filmate de propria mînă decît atunci cînd sînt fericit, sau cel puțin pe linia de plutire. Pe cînd în scris simt oricînd o eliberare. Teroarea gazetăriei, de care vorbești tu mai sus, e ceea ce m-a ajutat să trec peste primăvară – sentimentul că cineva așteaptă de la mine ceva și că ăsta nu e un motiv mai nedemn decît altul pentru a te da jos din pat zi de zi.
Ești un norocos să fi văzut un film de Kirkov – despre care, pînă la scrisoarea ta, nu știam nimic –, și încă pe ecran mare. (Mai ții minte cînd mi-ai spus că mergi la Othello al lui Welles la Cinematecă și că nu credeai să apuci momentul în care Bucureștiul va fi mai cinefil decît Parisul?) Dar faptul că, iată, am plecat de pe la loupe așa cum am și venit, adică cu mîna goală și fără prea multe lămuriri despre acest cineast, spune destule despre cît de greu va fi să-mi apară orice a făcut Kirkov în cale. Yoana P., ai văzut și tu, spune că o parte din filmele lui se găsesc pe YouTube în calitate proastă și fără subtitrări – iar eu nu mă văd învățînd bulgara prea repede. Dar te-anunț cu bucurie – ca să nu zici că nu-mi fac temele – că i-am dibuit unul dintre filme, poate cel mai cunoscut, Trupa fără nume (A Nameless Band în engleză), din 1982, pe platforma aia faină numită Eastern European Movies, unde găsești tot soiul de lucruri interesante. Era singurul disponibil, într-o calitate mai mult decît rezonabilă, chiar dacă nu neapărat cel mai pe gustul meu după synopsis. Și-ntr-adevăr, odată ce m-am înhămat am început să prevăd ce-i mai rău. Care-i problema cu un film despre niște cîntăreți amatori, care pleacă pe litoral în timpul verii, doar-doar își vor găsi norocul în dreptul unui job precar la vreo terasă? Niciuna, a priori. Însă eu m-am gîndit din start că filmul n-o să fie decît prilejul abia mascat de plasare al unei trupe de mîna a paișpea, cum am văzut recent la La Clef în acel film simpatic, dar înfiorător de gol, numit Mamaïa și regizat de un francez, José Varela, în 1967. Dar trebuie că Kirkov avea mai multe în minte decît cel mai ieftin pretext de-a impresiona o fată (cum a făcut Varela cu românca Adriana Bogdan, de care era îndrăgostit) și-a o determina să fugă cu tine. Cert e că filmul ăsta a rezonat adînc în mine, și nu doar pentru că parte din acțiune se petrece la Zlatni Piasaci, adică acele Nisipuri de Aur kitschoase unde, pe cînd aveam 12-14 ani, mergeam an de an cu ai mei – ci mai ales pentru melancolia de care se lasă învăluit încet-încet. Dac-ai să te-ncumeți la o vizionare, sînt sigur c-o să te atingă bruschețea cu care scenariul taie capetele unor personaje care, ca-n viață, se despart de noi fără preaviz, precum și timpii goi și, în genere, tot acest fiasco în care se transformă o vară care promitea atît de multe.
Și că veni vorba de Yoana P., am văzut-o la Paris, într-adevăr, dar doar o singură dată, acum (cred) aproape doi ani. „Urcasem” înspre capitală pentru un weekend din orașul de provincie unde studiam pe-atunci și întîmplarea a făcut să ne nimerim la un eveniment comun, un dialog între cineaștii Mati Diop și Kevin Jerome Everson. Nu știu dacă ai prins ceva de la ei, Mille Soleils al lui Mati Diop e minunat, iar de la Everson am văzut – tot atunci, a doua zi – Tonsler Park, un documentar observațional, dacă țin bine minte, foarte wisemanian. Toate astea se petreceau în timpul festivalului de documentar Cinéma du Réel, dar cumva în marginea lui, și a fost foarte straniu să dau nas în nas cu Yoana P. într-o sală somptuoasă de la Mona Bismarck American Center, acolo unde s-a ținut întîlnirea, undeva pe malul Senei, cu vedere spre Turnul Eiffel. Mi-ar fi plăcut să discutăm mai mult, dar ea era prinsă – părea un nod pentru toți americanii din diaspora –, iar eu eram pe-atunci, ca și acum, un outsider. Dar cînd am ieșit din nou afară, în răcoarea de primăvară tîrzie, m-am simțit împlinit. M-ai pus acum pe o pistă, fiindcă trăiesc în singurătate aici, și am o înclinație supărătoare spre a nu vedea ce-i în fața ochilor, preferînd să umblu după cai verzi pe pereți. Am să-i scriu.
Mă-ntorc la ideea ta de cinema bulgar, preluînd o anecdotă pe care o știu de la Radu Jude, cum că Buñuel și scenaristul său francez Jean-Claude Carrière spuneau despre propria metodă, pentru a o diminua blînd-ironic, că fac cinema bulgar. Nu atît o mostră de orientalism, cît un fel de-a spune că e bine să lucrezi în colțișorul tău, fără prea mari pretenții la recunoaștere, și că poate într-o zi, cineva...
Și-mi amintesc acum că, la vreo două luni după acea seară americană, eram din nou în Paris, cu prietena mea de atunci, și primul lucru pe care l-am făcut în acea seară a fost să mergem la cinema, la MK2 Beaubourg dacă nu mă-nșel, undeva în apropierea Muzeului Pompidou. Acolo se dădea un documentar din Bulgaria făcut de o tînără absolventă de la Fémis (UNATC-ul francez), care își confrunta părinții rămași în țară cu privire la trecutul lor politic. O chestie destul de indigestă, îmi vine-acum să zic, și din care nu mai țin minte mare lucru, în afară de faptul că, spre finalul său, mi-am surprins prietena dormind fără griji. Îmi amintesc lumina frumoasă a ecranului pe fața ei frîntă de la atîta drum. Cînd am întrebat-o, evident că n-a recunoscut nimic. Cum spunea Philippe Garrel (omul meu de bază) într-un interviu din 1983, „cînd mă duc de pildă să văd un film la Cinematecă cu Jean-Pierre Léaud și cele două femei alături de care trăim, bineînțeles că filmul e important, dar cum mergem la cinema este la fel de important.” Chestia asta, care a ajuns și pentru mine să însemne atît de mult, am pierdut-o cîndva în octombrie, atunci cînd s-au închis sălile, și n-am mai regăsit-o nici măcar lîngă cea mai garreliană persoană posibilă, alături de care am trăit în lunile alea de toamnă urîtă. Mi-e dor de cum-ul mersului la cinema.
Scrie-mi repede,
Victor
P.S. Scriu toate astea pregătindu-mă să dau o fugă pînă la poștă. Sper că vei remarca timbrul proaspăt scos la vînzare aici, pe care m-am grăbit să-l înșfac chiar din prima zi. În lipsa cinematografelor și a oamenilor am început să duc o existență poștală, dar îmi dau seama că lucrul ăsta nu poate dura, fiindcă mă uzează enorm să depind de hazardul transportului și al curierilor foarte grăbiți (și nu e vina lor). Și ce coincidență ca în Winchester ’73, un western splendid de Anthony Mann (pleonasm, știu) pe care l-am văzut acum cîteva zile, doi pistolari redutabili să se lupte într-un concurs de tras la țintă, iar singura probă care-i poate departaja să fie ochirea unui inel aruncat sus în aer, după ce în prealabil i s-a lipit un timbru poștal care-i acoperă gaura, pentru a fi siguri că glonțul nu trece prin el, fără să-l atingă. Am sentimente amestecate față de scena asta.
(va urma)
Foto main: Cineteatro Éden de Lisboa, 1943 (Wikimedia Commons)
