Kantemir Balagov, copilul-minune al cinematografiei ruse, a făcut un film pornind de la cartea Svetlanei Aleksievici „Războiul nu are chip de femeie”. 

Una dintre cele mai impresionante mărturii din cartea Svetlanei Aleksievici despre rusoaicele care au fost combatante sau infirmiere în cel de-al doilea război mondial, Războiul nu are chip de femeie (Editura Litera 2016, traducere Ion Covaci), e cea a unei tinere care, atunci când vasul pe care se află împreună cu alți soldați e bombardat, sare în apă și, spunându-și că trebuie să salveze pe cineva, pune mâinile pe cine era în apropiere. Un corp „rece și umed”, care îi tot scapă din mâini. Îl trage cumva la mal, unde își dă seama că salvase un pește mare, un morun, care era și el rănit. Nu vei găsi în literatura de ficțiune multe imagini la fel de percutante despre cât de profund rău e războiul.

„Războiul „femeilor“ are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci şi pământul, şi păsările, şi copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoşător”, scrie Svetlana Aleksievici.

Kantemir Balagov, 27 de ani, este copilul-minune al cinematografiei ruse. A citit cartea Svetlanei Aleksievici și a decis să facă un film. În loc să preia o poveste dintre miile de mărturii înregistrate de Aleksievici, a reținut mai degrabă spațiile dintre rânduri și, mai ales, întrebările. Cum e să faci războiul cot la cot cu bărbații? Care e prețul când, dând viață și ocrotind viața prin natura ta, ești nevoită să iei viața altcuiva? Cum e când mai și supraviețuiești? 

Eternul feminin se conjugă și mai greu în condiții de front, iar Balagov probabil că a fost sedus de ceea ce nu spune cartea Svetlanei Aleksievici, lucru pe care a încercat să-l înțeleagă singur prin povestea originală pe care-a scris-o pentru film. 

Dîlda/Beanpole a fost prezentat în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes 2019, unde a luat Premiul de regie și Premiul FIPRESCI. Filmat la Leningrad, filmul urmărește destinul a două fete care au făcut războiul și care încearcă să-și adune piesele sparte ale vieții în anul de grație 1945. Una dintre ele, Iya (interpretată de Viktoria Miroșnicenko) este infirmieră și are grijă de copilul prietenei sale, Mașa (Vasilisa Perelygina), care la un moment dat revine și ea de pe front.

Filmat în tonuri de roșu, verde și ocru, cu o atenție pentru detalii care a mers până la a suprapune cinci straturi diferite de tapet pentru a găsi textura potrivită și la a căuta ziare din 1945 care, astupând găurile de pe pereți, ar da o atmosferă și mai autentică, filmul nu conține niciun tablou al lui Stalin, Lenin etc. Un statement. 

Despre Kantemir Balagov a început să se vorbească în 2017, când lungmetrajul său de debut Tesnota/Closeness, a avut premiera mondială la Cannes, tot în secțiunea Un Certain Regard. Balagov a filmat în Caucazul de Nord natal (e din Republica Cabardino-Balcară) o poveste dură, realistă și claustrofobică (în format 4:3) despre diferențele religioase și sociale, plasată la sfârșitul anilor 90, când o tânără evreică e răpită înainte de nuntă. Filmul a fost lăudat la Cannes, unde a luat Premiul FIPRESCI, dar Variety l-a taxat pe Balagov că a inserat imagini VHS reale cu extremiști islamiști proferând injurii antisemite și chiar ucigând. Alți jurnaliști au ieșit de la proiecția de presă.

Cu Tesnota, Balagov anunța că nu se teme de subiectele delicate (războiul, conflictele etnice,  etc) prin care poate explora teme mari ca moartea sau viața. La interviui luat la Cannes în acest an, unde am participat alături de alți jurnaliști, Balagov a spus vrea să facă un film și despre cazul Beslan, când peste 334 persoane (printre care 186 copii) au murit după ce un grup de islamiști a ținut ostatică o școală în 2004. 

Kantemir Balagov e un băiat frumușel și aparent timid (actrițele lui spun că știe perfect ce vrea), care începe toate răspunsurile cu ăăăăă, nu vorbește mult, dar e cumpănit. Când râde seamănă cu un copil. Când am stat de vorbă, făcea notă discordantă de toată fojgăiala de jurnaliști, agenți, talents de pe terasa de pe faleză unde se dădeau interviuri. În pantaloni de trening roșii, adidași alb murdar și geacă de trening tăiată la coate, dădea impresia că a venit în grabă de la o ședință de meditație transcedentală și și-a ascuns skate-ul sub masă. Natural în inadecvarea lui, cumva desprins de ce-i în jur.

A descoperit cinemaul târziu, grație unor cursuri de trei ani ținute de cunoscutul cineast rus Aleksandr Sokurov la Universitatea de Stat Cabardino-Balcară, cursuri pe care le-a absolvit în 2015. Iar azi Dîlda reprezintă Rusia în cursa pentru o nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun film internațional din 2020.

Producție independentă a cunoscutului Aleksander Rodnianski (care îl produce și pe Andrei Zviaghințev), Dîlda va fi distribuit în România de Independența Film la începutul lui 2020, dar va fi prezentat în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest marți, 22 octombrie 2019, de la ora 17, la Cinema Elvire Popesco, și vineri, 25 octombrie 2019, de la ora 17, la Cinema Muzeul Țăranului.

Sfatul nostru e, ca înainte de a vedea filmul, să citiți cartea Svetlanei Aleksievici. Pentru a vă convinge, însoțim interviul cu Kantemir Balagov de mai jos cu mărturii alese din carte.

Cum ai explica titlul filmului?

În rusă „dîlda” înseamnă „lungană”, „paparudă”, dar e vorba și despre stângăcie în general și despre o nesfârșită stângăcie emoțională, legată de felul cum te porți.

De ce ai ales să vorbești despre trauma războiului prin ochii femeilor? 

În primul rând, am fost foarte șocat și, în același timp, impresionat de cartea Svetlanei Aleksievici. Citind-o, am înțeles cât de puține lucruri știam despre femeile care au trăit războiul și despre viața lor după război. Și mi-am dat seama că nu sunt singurul. Generația mea habar n-are de lucrurile astea. Într-un fel, motivația mea de a face filmul a venit dintr-o datorie cetățenească. Am vrut să fac un film despre femeile ruse de după război așa cum nici un alt film contemporan nu a făcut-o. 

„Mi se pare că am trăit două vieți: una de bărbat, alta, de femeie…
În jur erau mulți oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e întotdeauna singur în fața morții. Îmi amintesc de o singurătate cumplită.”

Cât de greu ți-a fost să imaginezi trauma unui război pe care nu l-ai trăit?

Sigur că a fost greu. Dar, pe de altă parte, știi, eu sunt din Caucazul de Nord, unde la începutul anilor 1990-2000 au fost mai multe conflicte armate. În 2005 a fost un atac terorist chiar în orașul meu natal, Nalcik (n.red. în octombrie 2005, un grup de rebeli ceceni a luat cu asalt clădiri guvernamentale ruse și secții de poliție din capitala Republicii autonome Cabardino-Balcară, Nalcik. Au murit 49 de persoane, dintre care 12 civili.). Firește, nu se compară cu al doilea război mondial, dar vreau să cred că am găsit ceva autentic din punct de vedere emoțional în această poveste.

Din punct de vedere emoțional, ce ai trăit acasă seamănă cu ce au trăit personajele, chiar dacă la scară mai mică?

Da, da, da.

„În anii de război m-am schimbat atât de mult, încât, când m-am reîntors acasă, mama nu m-a recunoscut.”

De ce ai ales în rolurile principale două actrițe care nu mai făcuseră cinema?

E important pentru mine ca un actor să fi trecut printr-o traumă - nu neapărat fizică, dar mai ales pentru această poveste. Când cineva vine dintr-un mediu foarte protector, tinde să refuze să se expună. Am ales aceste fete pentru că am avut sentimentul că au fost rănite din punct de vedere emoțional într-un mod care mi s-a părut important pentru film.

„Omul se vede cel mai bine şi se dezvăluie în război şi, poate, în iubire.”

„Am fost mitralior. Atâția oameni am omorât…După război, multă vreme m-am temut să nasc. Am născut când m-am liniștit. După șapte ani…”

Cum ai explica diferențele stilistice dintre filmul tău de debut și acesta?

Conținutul dictează forma. Spre deosebire de Tesnota, mi-am dat seama că Dîlda trebuie să aibă o respirație mai normală, lucru care se reflectă în lumea interioară a Iyei, care uneori pur și simplu îngheață. Tesnota e mai războinic, de aceea e și scris în mod diferit.

Apropo de aceste clipe de îngheț ale Iyei, cum le-ai dezvoltat? Sunt un fenomen psihologic real?

Nu îmi amintesc cu precizie, dar cred că am citit despre acest lucru într-un jurnal ori într-o lucrare de ficțiune. Dar acolo era vorba despre un mecanism de autoapărare care se manifesta pentru o scurtă perioadă de timp, pe când eu mi l-am imaginat puțin altfel, ca pe o manifestare a traumei.

„La început te temi de moarte… Eşti cuprinsă şi de uimire, şi de curiozitate. Pe urmă nu mai rămân nici una, nici alta – de oboseală. Tot timpul eşti la limita puterilor. Dincolo de ea. Până la urmă nu mai ai decât o singură spaimă: că, moartă, o să arăți urât. Numai să nu te nimerească vreun obuz şi să te facă bucăți-bucățele…”

De ce ai ales să nu faci nici o referire la Stalin sau la Partidul Comunist, deși acțiunea are loc în 1945?

Nu am vrut să arăt figura lui Stalin în primul rând pentru că nici țara mea nu dorește asta. Însă, mai mult decât atât, am vrut să fac o poveste despre oameni. Cred că cinemaul adevărat ar trebui să existe fără referințe temporale.

Culorile folosite în film – verdele, ruginiul, dau senzația de degradare.

E adevărat. Ocrul și roșul trimit la rugină și la traumă. Am vrut să creăm un conflict al culorilor care se lovesc de verdele vieții. 

„După război, am lucrat într-o casă de naşteri, ca moaşă, dar nu multă vreme. (...) Aveam alergie la mirosul de sânge, organismul meu îl respingea pur şi simplu. (…). Am plecat de la maternitate, m-am mutat la Salvare. Din pricina mirosului de sânge, făcusem urticarie, mă sufocam... Mi-am cusut dintr-un material roşu o bluză, şi a doua zi pe mâini mi-au apărut nişte pete roşii. Băşici. Organismul meu nu suporta nici stambă roşie, nici flori roşii – trandafiri sau garoafe. (...) Nici acum n-ai să găseşti nimic roşu în casa mea.”

De ce ai ales Leningradul ca loc de filmare?

Leningradul joacă un rol foarte important în istoria Rusiei, mai ales din cauza asediului din 1941-1944. Chiar și azi poți vedea și auzi ecouri ale asediului. Pe lângă asta, am vrut și să folosim paralelismul simbolic dintre un oraș distrus și niște oameni distruși. 

„M-am întors alt om... Multă vreme am avut o atitudine nefirească față de moarte. O atitudine ciudată, aş zice... După război, la Minsk s-a dat drumul la primul tramvai şi eu eram într-însul. Deodată tramvaiul opreşte brusc, oamenii țipă, femeile plâng: «Au ucis un om! Au ucis un om!...» Am rămas singură în vagon: nu puteam pricepe de ce plâng. N-aveam sentimentul că se întâmplase ceva ieşit din comun…”

Personajele din film amintesc de 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau de Dincolo de dealuri. 

Am văzut doar 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Sunt un mare fan al lui Cristian Mungiu, dar nu m-am inspirat din el. Inspirația mea au fost Krilia/Wings (1966) de Larisa Șepitko și filmele prietenului meu Aleksei German. (N.red.  eroina din Krilia e o fostă aviatoare în război care nu se poate adapta la viața civilă din comunism.).

„Imaginați-vă ce era pe capul fetelor noastre lansatoare! Trebuiau să care pe brațe la avion patru bombe, adică patru sute de kilograme. Organismul ni se transformase de aşa manieră, încât pot spune că tot războiul n-am fost femei... Ciclul ni se evaporase... (…) Iar după război nu toate au mai putut avea copii... Fumam pe capete. Fumam şi eu, era aşa un sentiment de liniştire. Aterizai, tremurai toată, trăgeai câteva fumuri şi aveai impresia că te mai linişteşti.”

Care e scena ta preferată din Dîlda?

Cred că cea cu rochia verde (n.red. Masha îmbrăcată într-o rochie verde, se învârte până amețește), pentru că e foarte importantă. Fetele astea aveau 18 ani înainte de război și acum au 24, dar sunt cu mult mai bătrâne. Duc dorul tinereții pe care au pierdut-o atât de repede, și acest lucru va rămâne pentru totdeauna pierdut. Rochia aceea verde e simbolul tinereții și al vieții lor definitiv pierdute. 

Scena asta e importantă pentru că și tu ești tânăr?
Da, desigur. 

„– Leonea, n-o recunoşti pe mămica?
El s-a repezit spre mine.
– Tată! Fiindcă eram în haine bărbăteşti, cu căciulă.
Pe urmă m-a îmbrățişat cu un strigăt: Mamă!!!”

Producătorul Aleksander Rodnianski spunea într-un interviu că cel mai mare rău pe care cenzura îl poate provoca în Rusia e autocenzura. Simți vreo presiune în sensul ăsta?

Da, cenzura există în Rusia, dar cum nu am folosit bani publici pentru acest film, nu am resimțit-o. Cât despre autocenzură, Sokurov ne-a tot spus că regizorul trebuie să stabilească niște limite în interiorul limitelor și că nici un regizor nu-și poate permite să facă totul. Deci, din acest punct de vedere, cred că autocenzura e importantă pentru un regizor în sensul că îl ajută să-și cunoască propriile limite.

„Cum ne-a întâmpinat Patria? Nu pot să-mi amintesc fără să mă bufnească plânsul... Au trecut patruzeci de ani, şi tot îmi mai ard obrajii. Bărbații tăceau, dar femeile...Ne strigau: «Știm noi ce-ați făcut voi acolo! I-ați ispitit cu p... voastre tinere pe bărbații noştri! C...ve de război! Soldățoaice afurisite!» Ne jigneau în fel şi chip…”

Când ai început să dai semne că ai vrea să devii regizor?

Nu am vrut niciodată să devin regizor, dar când eram mai mare tatăl meu mi-a dat o cameră video și am început să filmez mici scene și scheciuri pentru un fel de serial pe internet despre viața din orașul meu. Când Sokurov a deschis cursul lui în Nalcik, m-am înscris și așa mi-am dat seama că cinemaul e ceea ce vreau să fac.

Cam ce vârstă aveai?

18-20 de ani.

Deși foarte tânăr, ești deja un nume în cinemaul rus. Cum te poziționezi alături de ceilalți regizori?

Nu am încă o poziție. Nu cred că am încă o voce puternică. Încerc să văd cât mai multe filme rusești contemporane și cred că sunt cineaști tineri foarte buni, dar mă feresc să dau nume ca să nu supăr pe alții.

Ai un proiect nou?

Nu am unul în mod precis, dar știu sigur că vreau să filmez ceva în Caucazul de Nord al zilelor noastre. De asemenea, aș vrea să încerc și o animație. Și aș mai vrea să fac un film despre atacul terorist din Beslan.

„Ziua Victoriei... o aştept în fiecare an şi mi-e frică de ea. Cu săptămâni înainte las rufele să se strângă şi spăl toată ziua. Simt nevoia să fiu ocupată. Iar când ne întâlnim între noi, nu ne ajung batistele. Asta sunt întâlnirile noastre, ale fostelor combatante. O mare de lacrimi.”

Credit poza portret Balagov: kino-teatr.ru