Weekendul trecut s-au întâmplat multe. Columbia a bătut Polonia cu 3-0, iar Erdogan și-a prelungit dictatura cu 5 ani. Banca Mondială ne-a avertizat că 900.000 de români trăiesc în sărăcie extremă, în timp ce în spitalul din Tulcea - îmi povestea o prietenă care a ajuns acolo cu indigestie - a apărut la urgențe o femeie care nu-și mai amintea nimic. „De ce nu vă înscrieți să fiți asistată social și să nu mai dați banii pe medicamente?”, ar fi întrebat-o medicul. În oraş, localnicii şi turiştii se împărțeau între Campionatul Mondial şi filmele de la Pelicam - un festival de mediu aflat la a şaptea ediţie, unde am văzut mai multe filme acum decât în anii trecuţi, dar am rămas cu aceeaşi senzaţie: planeta noastră e frumoasă, iar omul e cea mai urâtă specie.
Distruge natura şi-şi distruge semenii prin răutate şi exploatare, deşi surprinde uneori prin omenie şi solidaritate. „În taiga, oamenii sunt cele mai periculoase animale”, mi-a confirmat un bărbat cu barbă mare şi ochi extratereştri din documentarul Braguino, care trăieşte liber în Siberia. Şi parcă intenţionat, probleme minore cu stomacul m-au făcut să prind o singură secvenţă din Untitled, un documentar visceral despre umanitate care a câştigat marele premiu Pelicam: o bătaie violentă dintr-o ţară africană, însoţită de un moment comunitar în care unul dintre agresori le împarte apă consătenilor.
Am plecat din Tulcea cu multe poveşti ce merită văzute şi v-am ales 5 despre colegi de-ai noștri de planetă. O să încep cu Juan Perros. Un mexican care trăieşte lângă o groapă de gunoi din deșertul Coahuila, împreună cu șase câini, doi porci, două pisici și un măgar. Obiectivul lui zilnic este să le facă rost de mâncare. Am şimţit mirosul resturilor de carne şi al lăturilor şi am gustat înfiorat dintr-un purceluş mort din care se înfrupta un câine înainte să primesc un ciocan în piept. „Singurul dușman al omului este el însuși”, spune Juan şi explică de ce: acum 20 de ani, niște semeni au vrut să-l omoare lent. L-au legat de un scaun, l-au lovit cu ciocanul în stern, l-au înjunghiat în piept, în rinichi, în ochi, l-au lovit cu toporul în cap. Apoi au luat o pauză, iar Juan a început să fluiere o melodie care i-a salvat viața. (Juan Perros, 2016, r. Rodrigo Ímaz).
Ceva mai departe, pe stâncile din Nepal, am simţit alături de Mauli Dhan înţepături de albine pe tot corpul, cocoţat pe o scară strâmtă şi interminabilă de pe care sfidam viaţa. Mauli îşi permite asta, e protejat de visul pe care l-a avut la 16 ani: prins într-o pânză de păianjen înfășurată pe o stâncă, a fost ajutat de două fete frumoase să prindă coada unei maimuţe albe şi să scape. Maimuţa era Rongkemi, stăpânul stâncilor. Mauli a devenit atunci cel ales să culeagă mierea albinelor sacre din Valea Râului Hongu, care-și urcă tot mai sus stupii, pe stânci, din cauza schimbărilor climatice și a turismului. Mierea are proprietăţi medicinale şi e foarte toxică, îți pierzi cunoștința când mănânci din ea, „ai o senzație vibrantă, ca zumzetul albinelor”, povestește un localnic. „Te piși, te caci și vomiți în același timp. Vomitatul te vindecă. Veninul e medicament, dar dacă bagi prea mult, mori.” Aici puteți citi povestea lui Mauli, „ultimul vânător de miere”. (The Last Honey Hunter, 2017, r. Ben Knight)
În alt capăt al lumii, înţepam neîncetat pământul cu beţe metalice, îl scormoneam cu lopata şi-l loveam cu târnăcopul alături de sătenii care pleacă vară de vară în Noile Insule Siberiene, să caute fildeş de mamut lânos. Din el se fac sculpturi care se vând chiar şi cu un milion de dolari bucata, bijuterii şi suvenire. Le-am simţit frustrarea şi nerăbdarea, mereu la un pas de dezamăgire sau de visul de-a găsi un fildeş de zeci de kilograme. Unii reuşesc, alţii rămân cu depresia - după luni de căutări, se pot alege cu câteva sute de dolari. Pe fundal, mi s-a întors stomacul pe dos când am gustat carnea de mamut din care muşca paleontologul Semyon Grigoriev, unul dintre cercetătorii care au descoperit rămăşiţele cel mai bine conservate ale speciei extincte. El te aruncă într-o aventură bizară de înviere a mamutului lânos, alături de pionierii clonării şi ai biologiei sintetice din Asia şi SUA. Mi-a venit în minte filmul ăla în care o femeie naşte clona soţului ei mort şi m-am gândit că aşa ceva nu e chiar departe de noi. (Genesis 2.0, 2018, r. Christian Frei & Maxim Arbugaev).
În Albania, am intrat direct în povestea Lacului Prespa, unul dintre cele mai vechi ecosisteme de apă dulce din lume. Suna ca un basm. A fost odată un pescar care scotea mult peşte, dar, de ceva vreme, de năvoadele lui nu se agăţa mai nimic. Peştii erau blocaţi sub un strat gros de alge, care creştea şi creştea la suprafaţă. Odată cu ele, se îngroşau şi sedimentele de pe fund. Pescuitul şi turiştii pe care-i atrăgea dispăruseră. Aşa că localnicii cultivau mere. Un căpitan şi o cercetătoare, născuţi acolo, şi-au unit puterile ca să rezolve misterul. Au aflat că pesticidele cu care se stropeau merii se infiltrau în ocean şi înmulţeau algele. Alţi inamici erau ploile sau merele stricate deversate în lac. Câteva soluţii ingenioase mai târziu - gen capcane fosforescente cu feromoni sau cartele SIM instalate în staţiile meterologice de la ferme -, pesticidele din lac au scăzut cu 30%, iar peştii au populat din nou năvoadele pescarului. O poveste din al cărui final fericit aflăm că a durat 15 ani şi a costat 15 milioane de dolari. (Lake of Apples, 2016, Ljubo Stefanov & Tamara Kotevska).
Am vizitat şi Germania, unde un regizor cu nume de peşte a citit o ştire despre o refugiată siriană care adusese cu ea, în buzunar, o broască ţestoasă. A pornit să le caute - pe broască a găsit-o la Centrul de Salvare a Reptilelor din Munchen, iar pe femeie într-o tabără de refugiaţi. Soţul ei murise în bombardamentele siriene, ţestoasa supravieţuise graţie carapacei sale. Era singura fiinţă care o lega pe femeie de soţul ei mort, însă i-a fost confiscată ca să nu afecteze flora şi fauna nemţeşti. Legile de protecţie a animalelor n-o lăsau decât s-o viziteze la Centru. Cineva de acolo spunea că până şi Papa ar păţi asta dacă ar vrea să treacă un animal peste graniţă. Turtle Shells (2017, r. Tuna Kaptan) îmbină două poveşti despre animale, oameni şi război.
După ce am poposit şi într-un cartier din capitala Ghanei, unde mare parte dintre cei 20.000 de locuitori lucrează pentru nimic într-o groapă uriaşă de deşeuri electronice aruncate de vestici, mi-am dat seama că poate n-ar mai trebui să mă plâng că stau departe de Centru şi să mă bucur că nu trebuie să sap prin Drumul Taberei după fildeş de mamut lânos.
Imagine principală: Captură „Genesis 2.0”
